865 matches
-
încastrat în podea. De acolo se auzi: ― Ripley? ― Noi suntem, Newt. ― Aici, sunt aici jos! Femeia îngenunche, strânse degetele pe bara centrală și trase. Nu se clinti nimic. După o examinare rapidă constată că grila era sudată la sol. Scrutând tenebrele, izbuti să distingă fața mânjită de lacrimi a fetiței care întindea mâinile spre ea. Degețelele ei se strecurară printre bare și femeia o mângâie împăciuitor. ― Dă-te jos, draga mea. Vom tăia grilajul ăsta și te vom scoate de aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
și feminina noastră stradă Florida, În suprema sa defilare prin fața privirilor lacome ale vitrinelor, și melancolica mahala La Boca, ce dormitează lângă docks, când ultima cafenea micuță și-a plecat pleoapele de fier În beznă, iar un acordeon, neînfrânt În tenebre, salută constelațiile care au pălit deja. Să subliniem și caracteristica totodată cea mai bătătoare la ochi și mai profundă a autorului celor Șase enigme pentru don Isidro Parodi. Am făcut aluzie, fără Îndoială, la arta care constă În brûler les
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
dă peste mări și țări, pentru omagiu adus comemorării zilei mele dă naștere. Cu ultimu strop dă champagne dulce, am bătut În retragere. Afară am respirat văzduhu dân fundu bojocilor ș-am simțit Începutu ușurării. Jacqueline m-a pupat În tenebre. Te Îmbrățișez, Indianu P.S. de la unu a.m.: Am iară crampile alea. N-am putere să m-atârn dă para dă la sonerie. Ogeacu urcă și coboară la moment și mă trec sudori reci. Nușce-au pus În sosu tartar, da gustu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
să zicem, d-un paregzemplu - ar fi dat să să salte pă labele dinapoi și să aprinză lumina. Da mandea nu, io sunt dă fabricație specială și nu-s ca numitoru comun: i-am dat nainte cât mai patruped pân tenebre ș-am dășchis fiecare breșă cu cucuiele care Încă mă mai doare rațiunea socială, adică firma A. Căpățână. Am strâmbat dân nas, am sucit clanța și pă loc, mamma mia, auz că În imobilu care nu iera În iel nici un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
el vede că Socrate de pildă opune instinctelor rațiunea, imediat îi apare în față decadentul tip, instrumentul descompunerii grecești. Lui îi place zeul Dionisos, care nu e numai un zeu al viei, al vinului și al nașterii, ci și al tenebrelor, expresia vieții plenare, instinctuale, Dionisos pe care Cristos l-a omorât. Cristos, după el, a înjosit astfel omul, înstrăinîndu-l de natura sa dionisiacă. - Și ce e Zarathustra? - Oricine distruge trebuie să pună, sau să propună ceva în loc, răspunse Miron. Ți-
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
a avut niciodată, chiar atunci când folosești spusele lui.“ Drujinin împarte cu alți confrați ai epocii opinia că muzica lui Șostakovici „va învăța contemporanii noștri și generațiile viitoare istoria Rusiei secolului XX, mai mult decât manualele de istorie“. Muzica lui reflectă „tenebrele și oroarea fricii, violențele și suferințele care conduc la o apoteoză tragică în tensiunea ei (finalul Simfoniei a 5-a) sau la transfigurarea misterioasă în claritate și calmare față de ceea ce este etern (al treilea cvartet, Sonata pentru violă și pian
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
în spațiul tragediei înspăimântată de visul avut. Hecuba poartă în ea această imagine înscrisă în inima înfricoșătoarelor vedenii ale nopții, în inima acelor „vise cu aripi negre”, izvorâte din pământ și zămislite de întuneric, copii ai aceleiași nopți, ai acelorași tenebre care nu sunt altceva decât tărâmul morților. Apariția în vis a lui Polidoros face ca în sufletul Hecubei să încolțească spaima, chiar dacă ea nu-i deslușește încă pe deplin înțelesul. În aceeași tragedie, un alt spectru își anunță prezența printr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
liniștea, pândit de nebunie la tot pasul. Prins între două fantome, prizonier al acestora și bântuit de vedenii pe care nu are cui să le împărtășească și nici cu cine să le împartă, eroul lui Eschil trăiește o experiență a tenebrelor, pătrunde într-un altundeva unde nici măcar Electra nu-l va putea însoți. Oreste din Hoeforele a fost comparat cu Perseu; e însă un Perseu capturat de Gorgone și care, chiar dacă nu se transformă în stană de piatră la vederea chipului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
semănând cu noaptea, ale căror nume sacre trebuie trecute sub tăcere. La vederea lor, Oreste începe să delireze (baccheuein), iar cauza acestei tulburări a minții este obsesia terorizantă a matricidului său. Delirul lui e o adevărată boală (noseis). Prin experiența tenebrelor, în care moartea se împletește cu nebunia, trece și Heracles, eroul tragic coborât de viu în împărăția lui Hades, eroul dispărut în adâncurile întunecate ale pământului, evocat la începutul piesei omonime a lui Euripide și invocat apoi, în speranța că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
certitudinea că au într-adevăr de-a face cu Heracles în carne și oase, întors din lumea celor morți, toți se vor întreba dacă nu cumva e vorba despre o nălucire dintre cele ce tulbură visele. După cufundarea în lumea tenebrelor, eroul celebrează întoarcerea la lumină. Firește, această coborâre în bezna Infernului și această revenire la lumina zilei sunt de neconceput fără ajutorul zeilor, privilegiu de care se bucură din plin semizeul Heracles. Dar tot zeii sunt și cei din pricina cărora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
această revenire la lumina zilei sunt de neconceput fără ajutorul zeilor, privilegiu de care se bucură din plin semizeul Heracles. Dar tot zeii sunt și cei din pricina cărora el va avea parte de o nouă experiență la fel de tulburătoare: nebunia. Alte tenebre, un alt chip al lui Gorgo. Lussa, fiica întunericului, va avea rolul de a-i lua mințile și de a dezlănțui în Heracles, prin dansul ei frenetic, acompaniat de flaut și asociat ororii unei vânători sălbatice, furia demenței criminale. Corul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Bunăoară, el este deseori asimilat unui soi de „bacant” (variantă masculină a bacantei, preoteasă sau însoțitoare a zeului Bachus). În Oreste a lui Euripide, corul, ca și Oreste însuși, folosește termenul baccheuein pentru a evoca delirul eroului, delir născut în mijlocul tenebrelor și asociat obsesiei crimei și a sângelui. Oare n-ar putea fi și Oreste un fel de „bacant al lui Hades”? S-ar asemăna astfel cu roabele troiene posedate de o furie demențială, distrugătoare, din finalul Hecubei, femei pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de privirile oamenilor, se pregătește în secret pentru călătoria spre Hades, în care și-ar dori drept călăuze pe Hermes și pe zeița morților. El ține ca nimeni să nu cunoască drumul său tainic spre cei aflați deja în lumea tenebrelor și de care îl apropie propriile tenebre. Când îi va evoca moartea, mesagerul va descrie împrejurările „uimitoare” și „miraculoase” în care aceasta se produsese. Oedip se oprise în fața unei stânci „cu temelii de aramă înfipte în pământ”, în apropierea unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
pentru călătoria spre Hades, în care și-ar dori drept călăuze pe Hermes și pe zeița morților. El ține ca nimeni să nu cunoască drumul său tainic spre cei aflați deja în lumea tenebrelor și de care îl apropie propriile tenebre. Când îi va evoca moartea, mesagerul va descrie împrejurările „uimitoare” și „miraculoase” în care aceasta se produsese. Oedip se oprise în fața unei stânci „cu temelii de aramă înfipte în pământ”, în apropierea unui crater spre care duceau câteva cărări. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Alcestei are cu totul alte rezonanțe. Tragedia se încheie cu morala corului: el vorbește despre fericirea venită pe neașteptate, despre neprevăzut. Dar nu s-ar putea desprinde oare de aici și alte învățăminte? Această nouă Alcesta, care a cunoscut experiența tenebrelor, va fi pentru totdeauna „diferită” de cea care fusese odinioară. Căci această nouă Alcesta, cu chipul ascuns sub văluri, va păstra pururi în ea ceva dintr-o fantomă, ceva din tăcerea pietrei, tăcere legată de întâlnirea cu Gorgo. Admet, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
masca având statut de efigie divină, cu masca imaginilor de cult. Ea rămâne totuși semnul unei alterități care îl deosebește pe erou de cor, alteritate datorată raportului său privilegiat cu zonele aflate la limita spațiilor nelocuite, a regiunilor învăluite de tenebre, învecinate cu împărăția morților. Purtând marca unui semn divin și, în același timp, a unei relații cu moartea, ca în cazul măștii de cult, masca eroului tragic sugerează totodată primejdia și teama. Oare spectatorul, aidoma corului, nu e înspăimântat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
acoperă capul cu casca lui Hades pentru a nu putea fi văzut de pământeni, o cască având puterea de a-l face invizibil și despre care Hesiod spune că era confecționată din piele de câine și că „închidea în ea tenebrele lugubre ale nopții”. După unii teoreticieni, cuvântul latinesc persona („mască”) ar fi derivat din etruscul Phersu, echivalent al grecescului Perseu. Phersu este purtătorul de mască în ritualul funebru organizat întru cinstirea unui defunct. Masca figurează astfel spiritul celui mort și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și scapă de celelalte două Gorgone, dar capul acesta își păstrează intactă puterea de a-i împietri pe cei ce-l privesc. Străine atât de lumea zeilor cerești, cât și de aceea a oamenilor, Gorgonele incarnează alteritatea puterilor legate de tenebre, ținând de categoria monstruosului. Un monstruos în care umanul se contopește cu bestialitatea. Acestui monstruos îi sunt asociate, de asemenea, unele sonorități bizare, neliniștitoare, cum ar fi lătratul câinelui sau șuieratul șarpelui, dar și cele ale unor instrumente muzicale, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care își privește hidoasa față și se recunoaște pe sine în dublul, în fantoma care ai devenit atunci când i te-ai uitat drept în ochi”. Până la urmă, Gorgo „ești tu însuți într-o altă lume, ești capul acesta învăluit de tenebre, ești chipul acesta marcat de invizibil; în ochii lui Gorgo se oglindește adevărul propriului tău chip”. Oare masca eroului tragic nu-i oferă spectatorului imaginea unei alterități înfricoșătoare împreună cu oglinda în care el însuși își recunoaște propria înfățișare macabră? În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
zărită și brusc dispărută, în această imagine situată la limita vizibilului cu invizibilul. Aidoma fantomei lui Tsunemasa ce bântuia la granița dintre umbră și lumină repezindu-se asupra făcliilor ca să le stingă flacăra, trupul (?) sau răsuflarea (?) fantomei creează în Kiyotsune tenebrele în care se va topi în cele din urmă. O întreagă viziune despre teatru se exprimă în aceste pagini, viziune a unui spațiu-frontieră între vizibil și invizibil, spațiu în care forma nu prinde contur decât pentru a se dizolva de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Thing) care își anunță prezența, subiect sau obiect, cine poate ști, până-ntr-atât de indecisă îi e identitatea. Iar dincolo de întrebări și prin ele se formulează, de fapt, problema teatrului ca atare, aceea a unui teatru al negurilor, al tenebrelor, un teatru care reflectează, și el, asupra naturii a ceea ce, în miez de noapte, vine să se arate pe scenă. „What are you?” este și întrebarea pusă de Macbeth vrăjitoarelor din câmpia pustie, unde acestea îi apar, precum fantomele, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Umbre moderne și efigii de ceară tc "Umbre moderne și efigii de ceară " Maeterlinck sau invizibilul din spatele ușiitc "Maeterlinck sau invizibilul din spatele ușii" Toposul funebru și invizibilul fără chip Cu Maeterlinck, marea noapte shakespeariană revine sub forma unui teatru al tenebrelor. Toposul nocturn al lunii, arborii întunecați clătinați de vânt, acesta este decorul nelipsit din piesele dramaturgului belgian 1. Maeterlinck proiectează de fiecare dată o lumină palidă, selenară, asupra castelelor cu înaltele lor bolți obscure, cu coridoarele, galeriile și subteranele lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în jurul cărora se întind parcuri și grădini unde pare să se mai audă încă, stins și îndepărtat, ecoul pădurii lui Shakespeare și al legăturilor ei cu sălbăticia și cu primejdia. Într-unul dintre aceste castele, învăluit și totodată stăpânit de tenebre, în camera ei cufundată în penumbră, tăcută și singură, avându-l alături doar pe Pluton, un câine negru, prințesa Maleine nu ne surprinde defel atunci când rostește, referindu-se la castel: „S-ar zice că e locuit de morți”. Și, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
morții. Numai bunicul orb știe că printre ei se află cineva, că acolo s-a așezat cineva, bunicul orb căruia moartea a și început să-i dea târcoale; numai el are clarviziunea celor ce au trecut prin greaua încercare a tenebrelor și au devenit atoateștiutori, întocmai ca fantomele. Numai el poate „vedea” pe chipurile celorlalți semnul morții: „Îmi dau seama că toți sunteți acum mai livizi decât niște morți”. Ușa, prag fragil la granițele alterității Pentru „intrusa” fără trup și fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de „dușmanul nevăzut” doar de niște biete ferestre. În partea mai întunecoasă a grădinii, unde cei ai casei nu calcă niciodată și unde umbra marilor copaci îi ascunde privirilor, Bătrânul și Străinul contemplă viața celor dinăuntru prin „vălul opac al tenebrelor”; altfel spus, de pe un teritoriu marcat de experiența morții. La sfârșitul piesei, când Marie sosește aducând îngrozitoarea veste, ea declară, uluită să constate cât de liniștiți au rămas cu toții: „Parcă i-aș vedea în vis”. Căci în acel moment, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]