KorAP: Find »[drukola/base=teoretizare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...26 27 28 ...44 >

1,088 matches

Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386

păstrată, din punct de vedere normativ. În context, poate fi subliniată o altă caracteristică distinctivă a Școlii engleze, mult valorificată de autorii contemporani: acceptarea argumentelor normative în abordarea relațiilor internaționale ca elemente constitutive necesare și, în același timp, legitime ale teoretizării. Pentru raționaliști, societatea internațională de astăzi, prima societate internațională universală, are o cultură comună minimă, dar nu poate atinge nivelul unei comunități de limbă, religie sau de norme extinse și detaliate. Există multe tensiuni și multă diversitate în societatea internațională

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
apărea între cele două niveluri, unul de facto, pragmatic, și unul moral, absolut, sunt decelabile de altfel în textele autorilor Școlii engleze, inclusiv la Hedley Bull. Cea mai semnificativă contribuție pe care raționalismul o aduce în studierea relațiilor internaționale este teoretizarea ordinii, a elementelor care fac posibilă stabilitatea și reducerea incertitudinii în interacțiunile internaționale. Evaluând în profunzime aportul Școlii engleze, această conceptualizare a ordinii și regulilor, însoțită de analiza implicațiilor ei pe plan practic și normativ, reprezintă o propunere de a

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
de cercetare empirică prin care să se permită verificarea sau nu a ipotezelor emise, metoda de investigare și reflecție istorică specifică școlii a fost considerată tradiționalistă (eseistică) și, prin urmare, neștiințifică (nefundamentată empiric). Concluzii Școala engleză constituie primul curent de teoretizare a relațiilor internaționale care a subliniat faptul că, deși în relațiile internaționale nu avem o autoritate centrală, ordinea nu este cu totul absentă. Politica internațională poate fi caracterizată de anumite regularități, de interacțiuni ordonate, de existența unor instituții și norme

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
tradiția Școlii engleze, pe care nu a (re)cunoscut-o ca atare. Valorea ideatică a Școlii engleze constă și în diversitatea de autori, lucrări și interpretări pe care le-a influențat. O dovadă este existența unei linii de cercetare și teoretizare solide, în zilele noastre, cu autori din Canada, Australia și Marea Britanie, care se revendică de la această tradiție și dorește să o continue, prin cercetarea permanenței anumitor instituții internaționale de-a lungul timpului, prin problematizarea drepturilor omului și a respectării lor

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
ei. Lucian-Dumitru Dîrdală NEOREALISMUL Evoluția disciplinei relațiilor internaționale din ultimele trei decenii a fost puternic influențată de programul de cercetare neorealist, ale cărui începuturi sunt asociate cu lucrarea lui Kenneth N. Waltz Theory of International Politics (1979). Noua direcție de teoretizare a generat dezbateri numeroase și consistente, s-a dezvoltat enorm din punct de vedere cantitativ, și-a asumat noi teme de cercetare, a intrat în dialog cu tot mai mulți competitori. Astfel că, deși Waltz continuă să fie recunoscut ca

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
nu o reflectă în mod necesar pe cea din urmă. Prin contrast, o abordare holistică vede dinamica întregului ca perpetuându-se de la sine (Ibidem, p. 367). Aceste criterii se pot aplica unei tipologii care vizează explicit și integral ansamblul de teoretizări realiste. Ea distinge între realismul clasic, realismul structural (exemplificat prin contribuțiile lui Waltz și Mearsheimer și, în secolul al XVIII-lea, ale lui Rousseau) și două reacții contemporane față de realismul structural: realismul neoclasic și realismul alegerii raționale (Dunne și Schmidt

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
relative ca obstacol în calea cooperării) împărtășesc, în mare, viziunea despre știință a lui Waltz. De aceea a și fost relativ facilă încorporarea acestor contribuții, pentru a completa sau combate realismul structural waltzian. În alte tipologii, foarte multe dintre aceste teoretizări sunt asociate „neorealismului”. Tot în acest sens poate fi înțeleasă și dezbaterea între neorealiștii și neoliberalii adepți ai alegerii raționale, care l-a făcut pe Robert Keohane să opineze că mulți neoliberali participă la conturarea unui program de cercetare neorealist

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
o bază de elaborare a unor demersuri mai puțin parcimonioase, dar poate mai relevante din perspectiva politicii externe. Lucain-Dumitru Dîrdală NEOLIBERALISMUL Programul de cercetare neoliberal s-a conturat, începând cu anii ’80, pe fondul nevoii de reconsiderare și reconfigurare a teoretizărilor liberale și instituționaliste, a căror influență intrase într-un aparent declin. Evoluțiile din politica internațională, în primul rând deteriorarea raporturilor între superputeri în primii ani ai administrației Reagan - se vorbea despre un nou „război rece”, izbucnit odată cu lansarea Inițiativei de

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
în general, pentru teoriile funcționaliste. Literatura consacrată integrării europene a adus în centrul atenției un program de cercetare numit „neofuncționalism”, printre ai cărui exponenți s-au numărat teoreticieni precum Stanley Hoffmann, Karl Deutsch și Ernst Haas. Neofuncționaliștii au influențat semnificativ teoretizările liberale (pluraliste) în relațiile internaționale, prin tendința lor de a „dezagrega” statul, punând în evidență importanța birocrațiilor, elitelor sau opiniei publice în analiza fenomenului politic internațional. Din nou, integrarea regională europeană a constituit un domeniu predilect de cercetare: neofuncționaliștii au

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
trebuie subsumate unei teorii generale a interdependenței (Viotti și Kauppi, 1993, pp. 241-243). Literatura liberal-pluralistă asupra interdependenței este considerată a fi un precursor direct al programului de cercetare neoliberal. Trebuie menționat însă faptul că interdependența a fost abordată și în cadrul teoretizărilor realiste, fiind interpretată în special ca vulnerabilitate a unui stat față de altul - și, în consecință, având o conotație negativă. Studiile liberal-pluraliste nu au contestat dimensiunea vulnerabilității, însă au evidențiat o alta, extrem de importantă: interdependența ca senzitivitate. În această accepțiune, interdependența

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
statele implicate și de aria tematică vizată, situația este descrisă mai bine fie de realism, fie de interdependența complexă. Așa cum afirmă Keohane și Nye într-o reevaluare a lucrării Power and Interdependence, la zece ani de la publicare, ei au privit teoretizările realiste și cele liberale ca fiind nu opuse, ci complementare: Atât realismul, cât și liberalismul își au rădăcinile într-o viziune utilitaristă asupra lumii [...] [Ambele] sunt consistente cu asumpția că, în mare, comportamentul statului poate fi interpretat ca o activitate

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
a prezenta coordonatele dezbaterii neorealism - neoliberalism, trebuie menționat că între cele două școli a avut loc o „reconciliere” asupra unor teme care, anterior, făcuseră obiectul unor dispute. Astfel, neoliberalii s-au despărțit de abordarea politicii internaționale în termeni morali, caracteristică teoretizărilor liberale din anii ’30-’50, considerând statul ca fiind egoist și maximizator de utilitate. În al doilea rând, tratând statul drept principal actor în relațiile internaționale, neoliberalii și-au cucerit rigoarea analitică cu prețul trecerii în plan secund a actorilor

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
exemplu, problema imigrantelor, a refugiatelor, munca la negru și traficul de carne vie, violența împotriva femeilor pe plan internațional, cercetarea teoretică și incriminarea victimizării în masă a femeilor, în timpul conflictelor ș.a.). Feminismul marxist se înscrie în a doua etapă de teoretizare menționată în introducerea acestui capitol genul ca punct de sprijin pentru critica teoriilor și practicilor internaționale consacrate. Caracteristică feminismului marxist este înțelegerea relațiilor de gen ca elemente constitutive ale relațiior sociale, ca instituții fundamentale pentru bunul mers al societăților, întemeiate

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
greu perceptibile. Feminismul teoriei critice încorporează distincția fundamentală operată de Robert Cox între teorii orientate spre rezolvarea problemelor și teorii critice. Astfel, feminismul teoriei critice în relațiile internaționale nu își propune cercetarea obiectivă a unor aspecte din relațiile internaționale, ci teoretizarea contestatară a structurilor hegemonice de cunoaștere și de putere existente, completată prin reflecția asupra surselor de transformare a sistemului prin identificarea și cultivarea forțelor sociale cu interese contra-hegemonice. Feminismul teoriei critice, aidoma teoriei critice, aduce în plus reconsiderarea rolului și

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
cu interese contra-hegemonice. Feminismul teoriei critice, aidoma teoriei critice, aduce în plus reconsiderarea rolului și valorii urmăririi evoluțiilor istorice care au modelat actualul sistem internațional, instituțiile și practicile care îl constituie, precum și conceptele care îl descriu. Problemele de pe agenda de teoretizare și cercetare a feminismului teoriei critice se referă la dinamica pieței la nivel global, la dinamica și structura capitalurilor, la termenii comerțului global, la doctrinele și programele organizațiilor internaționale (Organizația Internațională pentru Migrație, Organizația Internațională a Muncii, Banca Mondială, organizații

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
în relațiile internaționale, axată pe evidențierea, analiza și critica asumpțiilor de gen implicite domeniului, așa cum a fost el definit și teoretizat până în acest moment. Feminismul perspectival consideră că identitatea istorică, socială, de gen a autorului, a teoreticianului influențează modul de teoretizare. Identitatea masculină a tuturor autorilor de relații internaționale constituie una din explicațiile faptului că atât disciplina, cât și realitatea internațională sunt înțelese și proiectate confom unei viziuni masculine asupra lumii. O observație este crucială aici: feminismul perspectival nu afirmă că

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
care preocupările despre ceea ce există în relațiile internaționale se îmbină cu preocupările despre cum putem cunoaște ceea ce există. Alături de unele scrieri ale feminismului teoriei critice, este un alt curent care parcurge toate cele trei etape identificate în introducerea acestui capitol. Teoretizarea este făcută dintr-un punct de vedere și de cunoaștere asumat al femeilor și se centrează pe femei, cu valorile lor, existențele lor și modul în care ele au existat dintotdeauna întrețesute în lumea internațională, dar invizibile. Experiențele pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
una dintre liniile de argumentare importante ale feminismului perspectival, J. Ann Tickner, una dintre primele și cele mai reputate autoare feministe din relațiile internaționale, afirmă în cercetările sale că universul feminin este unul relațional prin definiție, nicidecum competitiv sau dihotomic. Teoretizarea lumii internaționale dintr-o asemenea perspectivă, relațională, a necesității și inevitabilității raporturilor cu celălalt (stat, organizație, țară vecină) pentru propria existență, prin opoziție cu lumea eminamente conflictuală a teoriilor consacrate, poate avea un impact semnificativ asupra teoriilor și practicii internaționale

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
Este o tendință reflectată treptat, chiar dacă încă insuficient, în ideea de empowerment din teoriile dezvoltării și în conceperea programelor de cooperare și asistență internațională cu țările în curs de dezvoltare conform unei asemenea viziuni. Feminismul postmodern este un curent de teoretizare a relațiilor internaționale care a câștigat teren mai ales în a doua parte a anilor 1990 și în anii 2000. Desigur, dacă este să respectăm ideile postmodernismului în general, asocierea dintre feminism și postmodernism este problematică în sine, câtă vreme

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
problematică în sine, câtă vreme postmodernismul contestă orice esență obiectivă, „naturală” a realității, inclusiv o identitate comună a femeilor în spațiu și timp, care ar putea alimenta o abordare feminisă. Cu toate acestea, feminismul postmodern este adoptat ca linie de teoretizare distinctă în relațiile internaționale de autoare precum Christine Sylvester, V. Spike Peterson, Anne Sisson Runyan. Cu precizarea că feminismul postmodern este mai degrabă o sumă de contribuții critice la înțelegerea politicilor mondiale, nu a relațiilor internaționale care presupun posibilitatea împărțirii

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
Sylvester, V. Spike Peterson, Anne Sisson Runyan. Cu precizarea că feminismul postmodern este mai degrabă o sumă de contribuții critice la înțelegerea politicilor mondiale, nu a relațiilor internaționale care presupun posibilitatea împărțirii lumii în intern și internațional, acest curent de teoretizare este susținut de majoritatea autorilor postmoderni ai disciplinei, chiar dacă nu sunt feminiști (de exemplu, R.B.J. Walker, James Der Derian). Teoretizarea feministă postmodernă este de altfel, la rândul ei, o sintagmă improprie, pentru că feminismul postmodern înseamnă atacarea epistemologică și metodologică a

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
la înțelegerea politicilor mondiale, nu a relațiilor internaționale care presupun posibilitatea împărțirii lumii în intern și internațional, acest curent de teoretizare este susținut de majoritatea autorilor postmoderni ai disciplinei, chiar dacă nu sunt feminiști (de exemplu, R.B.J. Walker, James Der Derian). Teoretizarea feministă postmodernă este de altfel, la rândul ei, o sintagmă improprie, pentru că feminismul postmodern înseamnă atacarea epistemologică și metodologică a teoretizării existente, deconstruirea ei, a conceptelor pe care le vehiculează, devoalarea dependențelor interne ale dihotomiilor-cheie ale domeniului. Acuzând discursul raționalizant

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
este susținut de majoritatea autorilor postmoderni ai disciplinei, chiar dacă nu sunt feminiști (de exemplu, R.B.J. Walker, James Der Derian). Teoretizarea feministă postmodernă este de altfel, la rândul ei, o sintagmă improprie, pentru că feminismul postmodern înseamnă atacarea epistemologică și metodologică a teoretizării existente, deconstruirea ei, a conceptelor pe care le vehiculează, devoalarea dependențelor interne ale dihotomiilor-cheie ale domeniului. Acuzând discursul raționalizant, logocentric al relațiilor internaționale ca fiind unul masculin, care forțează în tipare opresive, prin acte de cunoaștere, deci acte de putere

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
care o percepi ca fiind cea mai puternică sau cea mai probabil să câștige înfruntarea, cu scopul de a obține diferite beneficii relative. Pe baza acestor două mari modele de gândire a construcției alianțelor se structurează trei mari direcții de teoretizare a politicii alianțelor. Prima o reprezintă de realismul clasic și modelul balanței de putere al acestuia. În Politics Among Nations, Hans Morgenthau (reprezentant al acestei direcții) susține că există o caracteristică inerentă a sistemului internațional - aceea de a fi ordonat

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
epistemologice, axiologice și metodologice. Privite în ansamblul lor, contribuțiile feministe nu vorbesc doar despre prezența nevăzută a femeilor în relațiile internaționale, ci, mult mai mult, despre construcția feminității și a masculinității, despre modul în care cele două „se ascund” în teoretizare, despre dihotomiile înlănțuite care structurează întreaga gândire de inspirație occidentală. În acest sens, vezi capitolul din acest manual dedicat teoriilor marxiste din relațiile internaționale. O prelucrare a unei definiții date de Keohane și Nye (1977). În timp ce feminismul perspectival se impune

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]