KorAP: Find »[drukola/base=toponimie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...26 27 28 ...31 >

756 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Dacia, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, numele orașelor erau uitate de populația romanică, latinofonă și creștină, acomodată deja statornic la condițiile vieții rurale. Slavii, care au împrumutat de la autohtoni numele marilor râuri, nu au preluat și toponimia urbană daco-romană, deoarece aceasta nu mai era în uz, iar în locul vechilor denumiri autohtone se întâlnesc, mult mai târziu (peste secole), în evul mediu, toponime slave: Bălgrad (Apulum), Grădiștea (Sarmizegetusa), Moigrad (Porolissum), Orșova (Dierna). Uitarea numelor orașelor, abandonarea toponimiei, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și toponimia urbană daco-romană, deoarece aceasta nu mai era în uz, iar în locul vechilor denumiri autohtone se întâlnesc, mult mai târziu (peste secole), în evul mediu, toponime slave: Bălgrad (Apulum), Grădiștea (Sarmizegetusa), Moigrad (Porolissum), Orșova (Dierna). Uitarea numelor orașelor, abandonarea toponimiei, în general, nu este un fenomen izolat, prezent doar în Dacia, ci se întâlnește peste tot în antichitatea romană târzie și în perioada migrațiilor barbare. Pierderea numelor orașelor, a toponimiei nu înseamnă însă discontinuitate demografică în spațiul daco-roman cum susțin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Grădiștea (Sarmizegetusa), Moigrad (Porolissum), Orșova (Dierna). Uitarea numelor orașelor, abandonarea toponimiei, în general, nu este un fenomen izolat, prezent doar în Dacia, ci se întâlnește peste tot în antichitatea romană târzie și în perioada migrațiilor barbare. Pierderea numelor orașelor, a toponimiei nu înseamnă însă discontinuitate demografică în spațiul daco-roman cum susțin roeslerienii pentru că hidronimia s-a transmis până astăzi prin populația autohtonă, de la care au împrumutat-o migratorii.17 În plan spiritual-religios, după 275, daco-romanii și-au păstrat formele de înmormântare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
distinctă, exista (dăinuia) încă înainte de apariția statului medieval și provenea din acei fruntași ai cnezatelor și voievodatelor, formațiuni prestatale, și era alcătuită din proprietarii de pământ, slavi la origini, apoi români, după asimilare. Așa se explică o mare parte din toponimia noastră-ei au dat nume proprii localităților și râurilor, care s-au menținut și după asimilarea lor. Ca element cuceritor și stăpân al pământului, slavii au constituit, timp de secole, și elementul conducător clasa politică. Cnejii și voievozii (ambele sunt cuvinte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția oricărei urme de civilizație sub formă de orașe, drumuri, medalii sau monede, ceramică. 2. Identitatea dintre idiomul (dialectul) aromân și cel daco-român nord-dunărean. 3. Liturghia slavă. 4. Toponimia". Apoi Lot le analizează pe rând: "Să examinăm aceste patru puncte. 1. Dispariția monedelor este o dovadă că a încetat orice fel de comerț între nordul și sudul Dunării. La fel în privința drumurilor, a orașelor. Nu există nici o urmă de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinat pe daco-romani, nu există nici un termen gotic religios în limba română. Concluzia: creștinarea lor se produce după secolele III-IV, așadar este mult anterioară venirii slavilor și ungurilor. Nu există nici un fel de cuvinte maghiare în limbajul liturgic românesc". În ceea ce privește toponimia, istoricul francez face alte precizări interesante: "Explicarea toponimiei slave și turcești de pe teritoriul actualmente românesc printr-o traducere a numelor de locuri este ingenioasă. Însă prezintă unele dificultăți. În ansamblu, Brătianu atenuează dificultățile, dar nu le rezolvă total!" În final

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
religios în limba română. Concluzia: creștinarea lor se produce după secolele III-IV, așadar este mult anterioară venirii slavilor și ungurilor. Nu există nici un fel de cuvinte maghiare în limbajul liturgic românesc". În ceea ce privește toponimia, istoricul francez face alte precizări interesante: "Explicarea toponimiei slave și turcești de pe teritoriul actualmente românesc printr-o traducere a numelor de locuri este ingenioasă. Însă prezintă unele dificultăți. În ansamblu, Brătianu atenuează dificultățile, dar nu le rezolvă total!" În final, Lot trage concluziile: "Totuși, unde ar trebui să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării. Supuși avarilor, noii stăpâni ai stepei, sau răzvrătiți împotriva lor, slavii înaintează în mase compacte spre sud. Sub urmașii lui Justinian, întreaga regiune de la est de Carpați și până la Dunăre devenise o Slavinia, după ce anterior fusese o Gotia! Toponimia dovedește faptul că slavii trecuseră arcul Carpaților și pătrunseseră până în Transilvania, iar avangarda lor avea să asedieze după puțin timp Salonicul. Acest val slav care a inundat întreaga regiune sud-dunăreană, în secolul al VII-lea (după 602), "cu o forță

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii au locuit întotdeauna pe teritoriul lor de baștină, se bazează pe continuitatea populației geto-dace și daco-romane. Primul element al continuității este permanența geto-dacilor, în nordul Dunării, în timpul stăpânirii romane (106-275). Toponimia și hidronimia Daciei romane sunt în cea mai mare măsură dacice, transmise cuceritorilor (romani) prin daci. Acest fapt reprezintă o puternică dovadă a permanenței populației dacice în vatra ei de locuire. Din cele 12 orașe cunoscute din Dacia, 9 au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
admite, în general, că influența slavă asupra teritoriului și populației românești a fost îndelungată și adâncă, mult mai puternică și durabilă decât va fi fost cea germanică (gotică și gepidă) ori, ulterior, pecenego-cumană. Urmele ei durabile și vizibile în limba, toponimia și antroponimia românilor arată că în perioada slavo-română s-a produs o parțială slavizare a întregului teritoriu de romanizare din zona carpato-balcanică, în interiorul căruia avea loc procesul etnogenezei românilor. Vrem să subliniem că slavizarea Daciei traiane, ca și a teritoriilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
două pături de populație, în momentul așezării slavilor în Dacia (nordul Dunării), în a doua jumătate a secolului al VI-lea. Se pare că în acel moment, slavii erau mai numeroși decât autohtonii daco-romani, după izvoarele istorice contemporane, din studierea toponimiei și a vocabularului slav din limba română. Însă, după secolul al VI-lea, treptat, daco-romanii au devenit mai numeroși, mai ales după 602, când o bună parte a slavilor au trecut Dunărea și s-au instalat în sud. Pe de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poate fără serioase consecințe politice, dar a căror influență în limbă este evidentă. În ceea ce privește substratul comun, este sigur că o serie de elemente nu numai preslave, ci chiar preromane, s-au conservat în vocabularul limbilor balcanice și în numele de locuri (toponimia) din sudul Dunării. La sfârșitul secolului al VI-lea, pe vremea invaziei slavilor în teritoriile din sud fluviului, aceste elemente se mai păstrau în toponimie, după mărturia cronicarilor bizantini. Pentru explicarea înrudirii dintre albaneză și română este inutil să facem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
preslave, ci chiar preromane, s-au conservat în vocabularul limbilor balcanice și în numele de locuri (toponimia) din sudul Dunării. La sfârșitul secolului al VI-lea, pe vremea invaziei slavilor în teritoriile din sud fluviului, aceste elemente se mai păstrau în toponimie, după mărturia cronicarilor bizantini. Pentru explicarea înrudirii dintre albaneză și română este inutil să facem referire la un contact teritorial, atât de greu de stabilit din punct de vedere istoric. Putem renunța la ipoteza lui Pârvan, care-i strămuta pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbă romanică, și-a pierdut din extindere în sudul Dunării.". La toate acestea, să nu omitem a adăuga (menționa) elementele românești aflate în Panonia și în Carpații de nord și nord-est (cf. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticei, București, 1933, p. 41, 326 și urm.). Sextil Pușcariu, în studiul său consacrat reconstituirii românei primare, consemna: Nu mai rămân decât trei posibilități deja susținute: se poate admite că perioada comună din dezvoltarea limbii române vechi s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este doar o particularitate, perfect explicabilă din punct de vedere istoric, prin schimbul continuu de populații de pe un mal pe celălalt al Dunării și prin întrepătrunderea dialectelor vorbite de ele. Gh. Brătianu afirmă, polemic, că "se face mare caz de toponimia slavă, din vechea Dacie traiană (nordul Dunării), unde nu s-a păstrat nici un nume de oraș din perioada romană, iar cea mai mare parte a numelor de ape sunt categoric slave. În aceste condiții, istoricul sugerează că ar trebui să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani. De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat înaintașii (strămoșii) populației românești teritoriile unde s-au răspândit temeinic. Sunt suficiente dovezi ale pătrunderii lor (românilor) în văile de la est de Carpați, mult mai devreme decât

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanic? În Dacia (nordul Dunării), slavii s-au așezat în număr mare și în toate părțile ei, nu numai în unele regiuni, așa cum s-a crezut multă vreme. Aceasta ne-o spune cercetarea obiectivă a izvoarelor istorice, dar mai ales toponimia regiunilor noastre. Chiar fără a avea o cunoaștere exhaustivă a acestor aspecte, nu este mai puțin adevărat că influența slavilor în ceea ce privește denumirile apelor, munților, satelor a fost considerabilă. Dacă cercetăm cu atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
obiectivă a izvoarelor istorice, dar mai ales toponimia regiunilor noastre. Chiar fără a avea o cunoaștere exhaustivă a acestor aspecte, nu este mai puțin adevărat că influența slavilor în ceea ce privește denumirile apelor, munților, satelor a fost considerabilă. Dacă cercetăm cu atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele mai ascunse și până în vârfurile cele mai înalte, urmele așezării slavilor, ale conlocuirii lor cu localnicii romanici. Împrumuturile noastre de la slavii vechi sunt importante-liniile slave se disting ușor la noi în toponimie: Novaciul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele mai ascunse și până în vârfurile cele mai înalte, urmele așezării slavilor, ale conlocuirii lor cu localnicii romanici. Împrumuturile noastre de la slavii vechi sunt importante-liniile slave se disting ușor la noi în toponimie: Novaciul (în Gorj), în Vrancea, iar în Bucovina și Basarabia, întâlnim localități cu terminația în -ăuți: Părhăuți, Milișăuți, Colincăuți, Popăuți, Frătăuți, dar și în -ovăț, precum Volovăț, Iaslovăț, ș.a. Localități ca Tigheciu sau Tighina indică o "diagonală" de penetrație slavă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proclet, milă, pomină, molitfă, pristol, raclă, vârcolaci, rai și iad. N. Iorga menționa constatarea lui Miklosich: din imensul vocabular slav al limbii române o parte provine din traducerile cărților sfinte. Rezumând, moștenirea slavă în limba noastră este foarte însemnată. În toponimie, ea se întâlnește pe întreg pământul românesc. În limbă, influența înseamnă două cincimi din vocabular, ceea ce arată nu un simplu împrumut de cuvinte, ci amestecul intim al limbii daco-romanilor cu aceea a slavilor, fapt ilustrat și prin formarea de cuvinte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
încheiat complet și nu mai aflăm numele lor în izvoarele vremii. Rolul slavilor, alături de alți "barbari" (alogeni), în constituirea clasei feudale românești rezultă din mai multe împrejurări: influența slavă asupra limbii române (marele număr de cuvinte slave în limba română), toponimia slavă răspândită în toate regiunile românești, importanța slavilor în alcătuirea nobilimii locale. Un lucru este cert: în ciuda dominării lor, în ținuturile de la Dunăre și Carpați, timp de câteva secole, slavii instalați aici au fost asimilați (romanizați) în întregime, pierzându-și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnic să fi fost posibil, trebuie ca daco-romanii să fi alcătuit o majoritate categorică, în toate regiunile, care ar fi putut absorbi minoritatea slavă. Dacă slavii au fost întotdeauna în minoritate, în nordul Dunării, influența limbii slave în limba și toponimia românească nu se poate explica prin superioritatea lor numerică, ci numai prin situația lor superioară, prin poziția lor dominantă, ca alogeni, față de societatea autohtonă, prin pătrunderea lor în rândurile stăpânilor de obști sătești. Liturghia în limba slavă bisericească, impusă românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că relațiile vieții de obște au dăinuit multă vreme în orașe. Această organizare întemeiată pe obști sătești s-a menținut pe teritoriul extra-carpatic și în pragul constituirii statelor de-sine-stătătoare medievale și s-au supus acestora. Izvoarele scrise, dar și datele toponimiei și geografiei istorice înregistrează, în secolele XII-XIII, stadiul avansat al obștilor sătești, confederațiile de obști coagulate, teritorial, în uniuni de obști. Aceste uniuni de obști erau denumite "țări" (din lat. terrae și slv. zemlja) și astfel le înregistrează vechile izvoare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românești și grupuri de pecenegi-regele Andrei II, în diploma din 1224, vorbea despre "pădurea românilor și pecenegilor"-o atestare a conviețuirii secuilor cu românii și pecenegii. Influența românilor asupra societății secuiești se manifestă în ocupații și obiceiuri, în onomastică și toponimie. Celelalte grupuri de secui din scaunele Odorhei și Mureș au fost așezate, mai târziu, pe teritoriile respective. Comunitățile (colectivitățile) secuiești aparțineau, sub aspect bisericesc, de "vicariatul de Thelegd", "comunitatea secuilor din Tileagd". După ce stăpânirea maghiară s-a extins spre răsărit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acțiunilor berendeilor în slujba Rusiei se înmulțesc-în a doua jumătate a acestui secol, ei constituiau cel mai puternic trib din uniunea "tichiilor negre". Berendeii s-au așezat îndeosebi în cnezatele de Kiev, Halici și Rostov-Suzdal, iar urme sunt și în toponimie. Berendeii au pătruns și mai spre vest, în Ungaria, Slovacia și Bulgaria, ca și în aproape toate regiunile carpato-dunărene, Moldova, Muntenia, Transilvania, Maramureș (avem un sat cu numele Berindeești, lângă Roman, în documentul din 1453, ca și un stolnic, Berindei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]