8,927 matches
-
Bine era dacă omul acela nu s-ar fi născut! Isus își revelează destinul fără să-l identifice expressis verbis pe cel care-L va da pe mâna autorităților. E vorba despre unul dintre cei doisprezece aleși, prezent la cină. Ucenicii intră imediat în panică, arătându-se ofensați. Marcu folosește o expresie foarte grăitoare, heis kata heis („pe rând, unul după altul”), pentru a reda vălmășagul general stârnit de mărturisirea Domnului. Toți se simt vizați, toți încearcă să se disculpe. Acel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care întinde cu mine în blid”. Despre Iuda se spusese deja că a luat hotărârea predării lui Isus, dar fără nici o explicație. A hotărât singur? Din ce motiv? Cu ce scop? Isus a fost avertizat, era la curent cu gestul ucenicului? Dacă da, așa cum reiese din episodul Cinei, de ce nu l-a oprit? De ce s-a mulțumit să lanseze o amenințare, ea însăși ambiguă? De ce Iuda a fost ales ca apostol de către Fiul lui Dumnezeu, dacă era mai bine ca el
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
elemente inedite. Arhiereii și bătrânii poporului se adună la Caiafa și pun la cale prinderea lui Isus. Acesta merge la Simon Leprosul din Betania, unde o femeie îi toarnă pe cap un vas de parfum prețios. Matei ne spune că „ucenicii s-au mâniat” din cauza risipei. Nu se înțelege bine dacă din pricina episodului din casa lui Simon ori fără vreo legătură directă cu el, Iuda merge la arhierei din proprie inițiativă, ca în Marcu, dar, contrar relatării lui Marcu, el cere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este predat. Era mai bine dacă omul acela nu s-ar fi născut. Răspunzând, Iuda, cel care L-a predat (ho paradidous), a zis: oare nu sunt eu, Rabbi? Îi zice: Tu ai spus! La Matei, conversația dintre Isus și ucenici e mai dezvoltată. Matei îl cunoaște pe împricinat, dar se face că nu-l cunoaște, cum bine remarcă Hans-Josef Klauk în monografia sa. Se joacă aici cu Iuda ca pisica șmecheră cu șoarecele. Matei elimină formula ambiguă a lui Marcu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Isus. Firește, prezența lui în alte două contexte mateine justifică o asemenea soluție. Nu trebuie trecut însă cu vederea cel mai curent sens al termenului, „tovarăș”, „membru al unei confrerii”, „codiscipol”. Iuda folosește o apelație foarte oficială: Rabbi. La Matei, ucenicii I se adresează sistematic lui Isus cu Doamne/Stăpâne (Kyrios), niciodată cu Rabbi, Învățătorule. Aici, Iuda schimbă regula jocului, dând o nuanță voit oficială raportului dintre el și Isus. Isus se pretează acestei ajustări de moment, răspunzându-i și El
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Isus cu Doamne/Stăpâne (Kyrios), niciodată cu Rabbi, Învățătorule. Aici, Iuda schimbă regula jocului, dând o nuanță voit oficială raportului dintre el și Isus. Isus se pretează acestei ajustări de moment, răspunzându-i și El în registru oficial: Tovarășe/ucenicule! ™f’ Ö p£rei (eph’ ho parei) pune mari probleme de sens. Dacă îl interpretăm pe hetaire ca pe o apelațiune ironică, atunci partea a doua a spusei lui Isus ar merge tradusă interogativ: „Pentru asta ești aici?” Personal înclin
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cel numit Iscariotul, care se număra printre cei doisprezece (exact: care era din numărul celor doisprezece)”. La ceilalți doi sinoptici, decizia lui Iuda intervine imediat după unctio Bethaniae. Risipa acceptată, ba chiar binecuvântată de Isus, îl va fi împins pe ucenic să-i caute pe arhierei și să le propună predarea Învățătorului său. Luca are alt scenariu. Unctio se află în cu totul alt loc din Evanghelie și are o cu totul altă semnificație decât la Marcu și Matei. El trebuie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru că pur și simplu diavolul s-a înstăpânit asupra lui. Explicația e tranșantă și definitivă. Luca nu va mai reveni asupra personajului, nici măcar la Cina de Taină, unde remarca lui Isus despre apropiata Sa predare autorităților pică oarecum în gol. Ucenicii încep să se certe nu cu privire la identitatea celui care va juca rolul de paradidous, ci cu privire la ierarhia lor: cine este mai mare dintre ei? Luptă deschisă pentru putere (Lc. 22,21-23). Iuda reapare, scurt, doar în scena de pe Muntele Măslinilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine-l va trăda). și zicea: De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i este dat de la Tatăl. De atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dat înapoi (apelthon eis ta opiso) și nu mai umblau împreună cu El. Isus le-a zis celor doisprezece: Nu vreți să vă duceți și voi? Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine să ne ducem? Ai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Nu Eu v-am ales pe voi doisprezece? și unul dintre voi este diavol. Zicea despre Iuda al lui Simon Iscariotul. Acesta avea să-l trădeze (paradidomi), unul dintre cei doisprezece. Ioan descrie o relație foarte tensionată între Învățător și ucenici. șocați de „enormitatea” pretențiilor lui Isus, mulți (polloi) dintre ei „dau înapoi”, părăsindu-L fără nici o ezitare. Isus nu-i cruță nici pe cei doisprezece, punând degetul pe rană: unul dintre ei nu va fi posedat, ca în Evanghelia după
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un amănunt inedit, care desăvârșește diabolizarea: nu pentru că i-ar fi păsat lui de sărmani, ci pentru că, fiind vistiernicul grupului și hoț pe deasupra, pierduse o bună ocazie de a-și băga o sumă frumoasă în buzunar: Iuda Iscariotul, unul dintre ucenicii Săi, cel care avea să-L predea, spune: De ce nu s-a vândut parfumul acesta pe trei sute de dinari și nu s-au dat șbaniiț săracilor? A spus aceasta nu pentru că-i păsa de cei săraci, ci pentru că era hoț
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
LXX). În fine, urmează lovitura de grație. Isus le mărturisește apostolilor că unul dintre ei Îl va preda. Aceștia încep să se privească nedumeriți, ca în Marcu și Matei. Dar imediat scenariul se schimbă: la pieptul lui Isus stă misteriosul ucenic „pe care Isus îl iubea”. Petru îi transmite acestuia întrebarea: despre cine vorbește Domnul? Iar Domnul răspunde: „Este acela căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da. și întingând bucățica, a luat-o și i-a dat-o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de prietenie, intimități sau măcar complicități care nu se uită prea ușor, orice s-ar fi întâmplat ulterior. Matei introduce câteva teme importante: prețul de treizeci de arginți; dialogul dintre Iuda și Isus din Ghetsimani; părerea de rău și spânzurarea ucenicului. El urmărește destinul lui Iuda până la capăt, acordându-i un interes aparte. Luca face primul pas spre diabolizare/teologizare, încercând explicarea deciziei lui Iuda de a-L preda pe Isus prin posedare: diavolul a intrat în sufletul acestui discipol, obligându
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se îngrijorează aflând că Isus a fost condamnat. Prin urmare, gestul său se cuvine reinterpretat. El L-a predat pe Isus autorităților nu ca să fie ucis (mobilul adevărat ne scapă: e „marea taină a trădării”). Moartea nu intrase în calculele ucenicului. Imediat după ce află de condamnare, el înapoiază banii primiți arhiereilor și bătrânilor, dovadă limpede că se dezice de fapta sa, care între timp căpătase cu totul alte dimensiuni. Mai mult, aruncarea banilor în templu, urmată de retragerea (anahoresis) de la locul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
întoarcerii la Dumnezeu, părăsit prin apostaziere. Metameleia înseamnă cu totul altceva, înseamnă disperare în fața unui act socotit ireparabil. Efectul „convertirii” este salvarea; efectul disperării este moartea. Dacă Iuda ar fi trecut printr-o convertire, el s-ar fi întors la ucenici și ar fi primit iertarea lui Isus, ar fi asistat la înviere și la înălțare. Ar fi înțeles importanța actului său. Disperarea însă l-a făcut să se rupă abia acum definitiv de Mântuitor, cufundându-se într-o singurătate absolută
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sună așa: Iuda n-a murit prin spânzurare (anchone), ci a supraviețuit, căci a fost coborât înainte de a se înăbuși. Faptele apostolilor arată și lucrul acesta, că „a căzut cu capul înainte/fața în jos” și așa mai departe. Papias, ucenic al apostolului Ioan, povestește acest lucru mai precis (saphesteron), zicând: „Iuda a trăit (periepatesen) în lume ca un mare exemplu de impietate (mega paradeigma asebeias). Trupul său era atât de umflat, încât nu putea să treacă pe acolo pe unde
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aparținea, aceasta a rămas pustie și nelocuită până astăzi din pricina duhorii. Până astăzi nimeni nu poate trece prin locul acela fără să-și astupe nasul cu mâinile, într-atât ceea ce se scurgea din trupul său a infectat și țarina. Ca „ucenic al lui Ioan”, Papias nu poate decât să preia, hiperbolizând, versiunea tendențioasă a maestrului. Iuda apare ca un adevărat monstru, a cărui moarte va intoxica întreaga regiune. Evul Mediu va amplifica, la rândul său, acest tip de reprezentare, deși nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Klauck propune o explicație „mic burgheză”. După supozițiile profesorului de la Chicago, Iuda s-ar fi întors după Răstignire în cetatea sa de baștină, unde ar fi continuat să trăiască liniștit „până la adânci bătrâneți”, fără a mai avea vreun contact cu ucenicii lui Isus. Un asemenea scenariu mi se pare nerealist din mai multe rațiuni. În primul rând, el forțează mărturia lui Matei, interpretând-o simbolic, nu istoric. Or, nu există nici un motiv pentru o astfel de interpretare. Matei spune lucrurilor pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Cristos. Iuda încarnează umanul, preaumanul reducționist al vieții pământești. Ajungem în felul acesta la a doua interogație: motivul pentru care a hotărât să-L predea Sinedriului pe Isus. Nu vom ști niciodată sigur ce s-a petrecut în sufletul ucenicului. Poate s-a simțit trădat el însuși în anumite așteptări ori va fi fost pur și simplu îngrozit, așa cum se va arăta și Sinedriul, de calitatea de Fiu al lui Dumnezeu revendicată (discret) de Isus? În plus, trebuie să ne
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
asuma totalitatea vieții și suferinței omenești, Isus a trebuit să-și asume și trădarea. Numai astfel kenoza Lui se putea „desăvârși”, îndurând suferința și calvarul nu doar al torturilor fizice, dar și pe acela provocat de trădarea de către unul dintre ucenicii Săi. Origen, apocrife, Legenda aurea Părinții Bisericii îl consideră pe Iuda, aproape în bloc, un trădător mânat de pofta de arginți, condamnat la focul Gheenei 45. Dar fapta pentru care nu-l pot ierta nu este trădarea pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
schimbat sufletele celor din jur, făcându-le mai bune și mai curate, atunci cum se explică faptul că tocmai unul dintre apostolii săi L-a trădat? Lucrul acesta nu dovedește că evanghelizarea s-a soldat cu un eșec? Nici un adevărat ucenic nu-și trădează Maestrul. Ori, dacă și-l trădează, înseamnă că Maestrul a meritat să fie trădat, pentru că n-a reușit să-și convingă ucenicul de validitatea învățăturii sale. Origen răspunde acestei întâmpinări încercând să pătrundă în psihologia lui Iuda
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
trădat? Lucrul acesta nu dovedește că evanghelizarea s-a soldat cu un eșec? Nici un adevărat ucenic nu-și trădează Maestrul. Ori, dacă și-l trădează, înseamnă că Maestrul a meritat să fie trădat, pentru că n-a reușit să-și convingă ucenicul de validitatea învățăturii sale. Origen răspunde acestei întâmpinări încercând să pătrundă în psihologia lui Iuda, încercând să-i înțeleagă fapta, fără a i-o justifica sau legitima în vreun fel. În același timp, el trebuie să „salveze fața” creștinismului, murdărită
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu tot sufletul” pe Isus, dar nici nu I-a fost discipol „cu tot sufletul”. A ezitat mereu între Bine și Rău, practicând o echilibristică de oportunist. Sărutul final este, după Origen, dovada cea mai clară a respectului pe care ucenicul I-l păstrează Învățătorului său până în ultima clipă. „El avea în suflet ceva amestecat (ti anamemigmenon)”, un „rest de bunătate”. Spre deosebire de alți Părinți, Origen insistă asupra căinței lui Iuda. De la Ioan citează informația, pe care o creditează sută la sută
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Origen distinge două momente. Mai întâi, diavolul „pune în inima/mintea” lui Iuda intenția de a-L vinde pe Isus; apoi, diavolul însuși intră în Iuda, punând stăpânire asupra lui. Între cele două momente are loc spălarea picioarelor și împărtășirea ucenicilor cu trupul și sângele Domnului. Prin urmare, pentru a descrie prima parte, cea pozitivă, a uceniciei lui Iuda, Origen se referă mai cu seamă la mărturiile lui Matei; pentru a doua parte, cea negativă, el preferă explicația lui Ioan. Diavolul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
scutul credinței”. Pavel spune în Ef. 6,16: „În toate luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău”. Origen pleacă de la versetul paulinic pentru a dezghioca misterul trădării lui Iuda. Diavolul țintește în inima ucenicului când acesta bâjbâie între credință și necredință. Scena hotărâtoare se petrece la Cină: Isus îi oferă „bucata de pâine”, dar Iuda o refuză, spune Origen. Prin acest refuz al darului special făcut de Isus într-o împrejurare specială, lui Iuda
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]