3,889 matches
-
Femeia izbucni Într-un geamăt de groază, cu picioarele goale zbătându-i-se În gol, În timp ce mâinile i se agitau cu disperare prin văzduh, căutând să se agațe de ceva. Celălalt bărbat se apropie cu un pas și Îi smulse veșmintele cu un rânjet zeflemitor, dezvăluindu-i natura. - Dar e un monstru! strigă el cu silă. Apucă spada de la șold cu ambele mâini, ridicând-o deasupra capului și apoi coborând-o cu toată puterea. Lama o lovi pe Amara În dreptul rinichilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Acum, trupul său zăcea Îmbălsămat la Palermo. Dar unde Îi era inima, odată smulsă din piept? Acolo, În odaie, nu răsuna oare un ecou al minții sale, cu mai multă putere decât În preajma corpului său descompus, a zdrențelor rămase din veșmintele sale regale Închise În sarcofag? Poate că acesta era sensul profund al profeției lui Michael Scotus: „Sub flore morieris”. Îți vei sfârși zilele la Florența. Precum marele său arhitect. Omul care ar fi vrut să Îi ridice mormântul. Probabil, edificiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Și ar fi triumfat asupra lui pentru totdeauna. Alergă spre bazin, Înșfăcându-l de călcâie și Încercând să Îl scoată din apa transformată de acum Într-o spumă sângerie. Trupul omului opunea rezistență, Îngreunat de lichidul ce Îi pătrunsese În veșmintele lungi. Dante Își propti un picior și se sprijini În el din toate puterile. Sub apăsarea grea, una din colonete se rupse, Însă poetul putu să Își mențină strânsoarea până când izbuti să tragă afară trupul astrologului. Bonatti era Încă viu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
lui Destinat părea să urmeze un ritual neschimbat, între palatul din V., cimitirul unde mergea în fiecare săptămână la mormântul soției sale, și Castelul în care locuia, închis, ca și invizibil, retras din lume, fapt ce țesea în jurul lui un veșmânt de austeră legendă. Înainta în vârstă, dar rămânea același. Cel puțin în aparență. Același om sobru care îți dădea fiori, aceeași tăcere densă ca un secol ale cărui clipe fuseseră toate bine întrebuințate. Dacă voiai să-i auzi vocea, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
înainte ca într-o bună dimineață să ne lovească în moalele capului, și să ne chinuie îngrozitor timp de patru ani. Portretul lui Clălis împodobea încă vestibulul Castelului. Surâzând, privea de acolo lumea schimbându-se și alunecând în abis. Purta veșmintele unor vremuri simple care nu mai erau. De-a lungul anilor, paloarea îi dispăruse, iar vopselurile șterse îi colorau acum obrajii într-o trandafirie înflăcărare. Zi de zi, Destinat trecea pe la picioarele ei, tot mai decrepit, tot mai stins, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
atârna precum clapele sparte ale unui pian gigantic. Casa tatei era vizuina unui porc mistreț. Am încercat degeaba să regăsesc ceva din trecut, amintiri și imagini de altădată. Dar nimic nu mai mișca. Murdăria și praful îmbrăcaseră lucrurile într-un veșmânt de încremenire. Totul arăta ca marele sicriu al unui mort improbabil, care ar fi vrut să ducă totul cu el, dar căruia până la urmă îi lipsise curajul. Mi-am amintit ce ne povestise învățătorul despre Egipt, faraonii lui și despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
astea, liniștea și covorul alb, mă îndepărtează de lume și mai mult. De parcă de asta aveam nevoie! Clămence iubea zăpada. Îmi spunea: — Dacă va cădea, va fi cea mai frumoasă hăinuță pentru micuțul nostru. Nu știa câtă dreptate avea. Frumosul veșmânt a fost, de asemenea, și al ei. La ora șapte, am împins poarta. Peisajul parcă ieșise dintr-o patiserie: cremă și nori de zahăr peste tot. Am clipit din ochi de câteva ori ca în fața unui miracol. Cerul apăsător își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
dinăuntru ca un puț secat. Gustul armei... e chiar amuzant! Limba ți se lipește de țeavă. Simți pișcături. Aromă de vin, roci limpezi. În locul acela se bătuseră niște dihori. Ghearele lor lăsaseră urme: caligrafii și arabescuri, cuvintele unui nebun pe veșmântul de omăt. Cărărui subțiri care se îndepărtau, se încrucișau, se afundau în zăpadă pentru a se despărți din nou, întrerupte, de parcă deodată, la capătul luptei lor, cele două animăluțe și-ar fi luat într-o clipită zborul spre cer. — Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pe moșia tatălui ei din Lake Geneva, Wisconsin, sau la Roma, la mănăstirea Sacro Cuore - o extravaganță pedagogică de care, În copilăria ei, beneficiau numai fiicele celor putred de bogați -, arătau delicatețea splendidă a trăsăturilor fetei, arta desăvârșită și simplitatea veșmintelor ei. Se bucurase de o educație strălucită - tinerețea i se consumase În atmosfera Renașterii, era versată În ultimele bârfe ale vechilor familii romane, era cunoscută după nume, ca o tânără americancă fabulos de bogată, de cardinalul Vitori și de regina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
borcan de murături tot în creștetul lui Horațiu. Brusc, un aparat de fotografiat apăru de la o masă plină cu cheeseburger-i, și flash-ul înregistră teribila imagine: Maica Tereza îl urcă pe Horațiu în brațele lui Popa și, suflecându-și veșmântul, se sui pe motocicletă, demarând în trombă. - Minune! Minune! Aurolacul reuși să apuce un pantof al Maicii, întorcându-se victorios. Minune! Atingeți papucul Maicii! Atingeți minunea de 1 Martie! * Nea Ovidiu nu avusese în viața lui un an atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
Așa, spuse Contesa, imaginându-și câte trupuri de leproși văzuse Maica Tereza. Cu siguranță că nu simțise scârbă pentru nici unul, ci doar o infinită, sublimă dragoste. - Așa... spuse încurcat Popa. - Așa, repetă Contesa. De azi înainte nu vom mai pune veșminte pe noi. De azi înainte vom trăi ca în grădina Raiului. Fără rușine, încercă ea să-și ascundă roșeața din obraji cu părul blond. Fără rușine și mai ales fără... - Fără... repetă la fel de încurcat Popa. - Fără păcat! * Uleiul de pe mușchii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
leșin. Simțea că această sublimă despuiere este ireversibilă, că atunci când dansul va lua sfârșit, va lua sfârșit și ceva mult mai important din viața lui. Mariana murea încet. Își dădu jos slipul și rămase pregătită de plecare așa cum venise, fără veșminte, fără gânduri, fără cuvinte. Mișu era pregătit să o prindă, oricare ar fi fost clipa în care se va prăbuși. Mariana, murind încet, privi portretul din brațele lui nea Ovidiu. Doi ochi puternici o fascinau, o ispiteau, o chemau în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
ei. Ea însăși fusese o autodidactă, iar fuga ei de lume era mai degrabă rezultatul mizantropiei și al fricii. Și iată, acum, și puțin masochism. Și în fond, la ce bun să trăiești? Contesa văzu în oglindă un colț din veșmântul negru al Maicii Tereza. Fugi la geam: doar o ușoară mlădiere a tufelor de trandafiri. I se păruse. Dar această părere îi aduse aminte Contesei de drumul pe care o pornise, de responsabilitatea pe care o avea față de acest suflet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
îndrăzni să-i ceară o minune: să facă să răsară în celulă un izvoraș cu țuică. Horațiu îi trase una peste ceafă. Maica zâmbea ca o icoană vie. Și nu, nu făcu să izvorască pârâiașul, în schimb scoase de sub poalele veșmântului o sticlă de Coca Cola plină-ochi cu licoarea mult dorită. Nea Ovidiu îi trase lui Horațiu una peste ceafă, mândru de sine. Maica le surâdea cu îngăduință. Era prima seară dintr-un lung șir al hierogamiilor. Era prima seară din cauza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
folosea instrumente precum umerașele sau cârjele, plici, încă o palmă fiindcă a încurcat textul latinesc și pe deasupra a dat și unul sau mai multe răspunsuri obraznice, când nimeni nu l‑a întrebat nimic, ci i s‑a dat un ordin. Veșmintele albe cu garnitură de dantelă și guler negru atârnă lălâi pe el și‑l fac să semene cu o fetiță. Peste tot sunt imagini, în special reprezentări ale lui Dumnezeu și ale Fecioarei Maria, în diverse stiluri și materiale. Formele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
Rainer n‑are nevoie de lovituri, ci de dragoste. Cică Dumnezeu îl iubește, dar el nu simte decât palmele. Totuși tata îl împinge în fiecare duminică, cu piciorul care i‑a mai rămas, spre sacristie, ca să‑și pună pe el veșmintele și să se producă - în mijlocul corului de copii voioși și proaspeți, care e foarte plăcut lui Dumnezeu, fiindcă sună încă neprihănit - în fața mătușii și a bunicii. Ambele sunt foarte bisericoase și, în luna mai sau în timpul posturilor, pun niște bani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
nu o să mai trăiesc ceva asemănător. Amândouă dansau un fel de flamenco. Reiko purta un body din plasă neagră, care-i lăsa la vedere doar sânii și sexul. Keiko purta un compleu transparent semnat de Gaultier, din acela care imită veșmintele care se poartă pe sub kimono... cum Îi spune?... un fel de négligé. Erau amândouă atât de amețite, că n-au dansat decât vreun minut. Keiko a scăpat pe covor trandafirul pe care-l ținea Între dinți... „Ah! Sunt epuizată!“ Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
el caută calea de mijloc - ca mai toți filosofii Antichității. Afectarea mizeriei este pentru el perfect echivalentă cu etalarea bogățiilor. Modelele lui Aristip nu sunt nici cerșetorul, nici bogătașul. El nu vede mai multă virtute în straiele zdrențăroase decât în veșmintele de brocart și de mătase. Dacă într-adevăr banii nu contează, sau, oricum, nu contează cine știe ce îlucru pe care Aristip îl crede), măcar să servească la ceea ce sunt destinați: să te scutească de necazuri - o lecție hedonistă despre evitarea neplăcerilor... -6A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Protarh - nu merită, evident, nici o clipă de osteneală... Dacă trebuie să suporte reproșul de a fi celebrat animalul ca model filosofic, dacă trebuie să rămână muți în fața abilității dialectice și pline de viclenie a interlocutorului lor, apărut pe scenă în veșmintele sale cele mai frumoase, dacă servesc doar la a-l face să râdă sau să zâmbească pe spectator, pe cititorul dialogului, dacă oscilează între absență - identificabilă cu lașitatea, cu refuzul de a lupta - și imbecilitatea crasă, incapacitatea intelectuală, cum să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
luarea unei anumite poziții, alegerea. Cum stau lucrurile cu cele două femei presupuse a încarna niște idei-forță? Una, Virtutea, are o alură semeață: ținută nobilă, o reală grație, ten de o mare puritate, privire plină de pudoare, atitudine rezervată și veșminte albe, bineînțeles... Cealaltă, Fericirea, nu reușește să-și ascundă natura: îmbibată de plăceri trupești, senzuală, voluptoasă și marcată de moliciune, machiată ca să pară mai albă, mai trandafirie, ea își forțează atitudinea ca să dea impresia unei rezistențe pe punctul de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
adorare, iar ochii se lipesc de cer în semn de închinare. Cu-atâta liniște-mprejur simt că mă pierd de lume, aș evada din clarobscur într-un ținut anume, Pe munții cei îmbătrâniți de vânturi și ninsoare, capitonați cu alb veșmânt îmbrățișați de soare. Acolo mi-aș dori acum, din nori să-mi cos basmaua și în tăcerea serilor, s-adun în palme neaua.
Prima ninsoare by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83363_a_84688]
-
port: e unduire. Deci, arcuit sub timpuri, desfășur lung țesut De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare, Și blondul șir de forme, urcând din soare-n soare, În largurile vieții revarsă un trecut. Din călătoarea undă, din apele eterne, Îmi însușesc veșmântul acelor care mor, Și înnoit și ager alerg - subtil fior - Prin săli orgolioase ori umede caverne... Și astfel, în Pământuri croindu-mi vaste porți Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată, Aduc Înaltei Cumpeni povara mea bogată De-atîtea existențe și tot
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
Alexe Coboară iar toamna pe ulița mea, Cu pasul ușor legănat, Cad frunze uscate-n lucire de stea Prin griul din nori alungat. În aer arome îmbie la joc, Tacit invită pământul, Iar turtele coapte miros busuioc, Iarba-și bocește veșmântul. E-un aer plăcut, amalgam de culori Și vântul colindă voios, Când raze de soare tiptil cad pe flori, El suflu-și ascunde milos. Sub vișin, pe bancă, mă-așez suspinând, Durerea o simt tot mai grea, Dar timpul aleargă
Coboar? iar toamna by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83374_a_84699]
-
-mi mai crească. Precum Icar voi zbura cu aripi de ceară Dincolo de Orion, de steaua polară, Peste Saturn, prin inelu-i de foc, Prin nimbu-i aprins ca de sfânt prooroc. Pe tronu-Ți de slavă aș vrea să Te văd Plutind în veșmânt luminos de omăt. Să-I văd Soarelui Sfânt coroana de spini Schimbată-n petale de flori și lumini. Voi căuta prin noapte răposaților urma Calea spre Viață, Păstorul și turma. Prin pustiuri voi trece, prin valea adâncă Să beau aghiasma
CĂLĂTORIA PRIN VIS de MARIN MIHALACHE în ediţia nr. 2195 din 03 ianuarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/364301_a_365630]
-
balauri și ferită de priviri masculine, deși maeștri sculpturii, bunăoară Bernini sau Rodin, n-au retras nudurilor lor de marmură seducția carnală. Desigur, dacă cercetăm capodoperele artei sacre occidentale, Madonele au un indiscutabil aer hieratic și puber, acoperite mereu cu veșminte prea lungi și bogate în falduri, care să le ascundă trupul, ca în celebra „Pietà” a lui Michelangelo. Femeile prin care se reprezintă Fecioara Maria nu au decât chip și mâini, corpul „fără prihană” nefiind nici măcar sesizabil. Celălalt model paradigmatic
FRUMUSEŢE ŞI FARMEC de DAN CARAGEA în ediţia nr. 951 din 08 august 2013 [Corola-blog/BlogPost/364317_a_365646]