1,039 matches
-
de bine construit ca Gosseyn. Dar Prescott nu mai apucă să reacționeze a doua oară: Gosseyn îl lovi de trei ori în maxilar și-i prinse corpul inert în momentul prăbușirii. În grabă, îl cără pe bărbatul leșinat pe platoul verandei și se opri în dreptul ușii ― ceva zgomote se produseseră în cursul luptei și exista riscul ca femeia să vină să vadă ce s-a întâmplat. Dar din casă nu se auzea nici o mișcare; Prescott se agită slab în brațele lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85122_a_85909]
-
mai repede, cu atât mai mici erau șansele să fie surprins de altcineva. În ciuda cercetărilor sale, nu găsi nici o armă. Dezamăgirea pe care o încercă îi întări senzația unui posibil pericol exterior. În cele din urmă, ieși în grabă pe veranda din fața vilei, apoi alergă la cea din spate. Era presat de nevoia de a se convinge că nu vine nimeni pentru a putea trece la interogatoriu. Iar întrebările ce le avea de pus erau multe. Dar perspectiva oferită privitorului de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85122_a_85909]
-
lanterna. Mirosea greu, muced, un iz compact din care aveai impresia că ai putea rupe bucăți. Măsură din ochi diametrul. ― Cam 60 de centimetri, aprecie și îl trecu un frison. Avea oroare de spațiile închise, visa acoperișuri de sticlă, glisante, verande largi deschise spre mare, cu dale lucioase pe care soarele cade greu, rotund, nestânjenit de ziduri, unde florile se cațără în ciorchini enormi. "Ăsta-i trage cu fluturașii, eu cu vegetația tropicală. E bine..." Dascălu încerca masca de gaze. Urla
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
înguste încât un băț de un metru putea aproape să le unească și înconjurate cu garduri din țăruși de fier sau ziduri joase din cărămidă ce începuseră să se macine. Casele cele mai mari fuseseră împărțite în apartamente improvizate, cu verandele transformate în camere adiționale. Unele aveau în curtea din față garaje metalice și una sau două dintre ele aveau instalate marchize strălucitoare din aluminiu. Era un cartier ce degenerase dintr-un stil victorian în ceva care nu mai semăna cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
cu nimic, un cvartal care trecuse în secolul douăzeci uitat, neglijat și cu fonduri foarte limitate. Clădirea pe care o căuta agentul Mancuso era, cu excepția garajelor improvizate, cea mai mică din tot cvartalul, un liliputan de prin anii ’80. În fața verandei agoniza un bananier înghețat, maroniu și amărât, gata să cadă și el la pământ, așa cum se întâmplase de mult timp și cu gardul de fier. Alături de copacul uscat era o moviliță de pământ peste care stătea aplecată o cruce celtică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
se întâmplase de mult timp și cu gardul de fier. Alături de copacul uscat era o moviliță de pământ peste care stătea aplecată o cruce celtică din placaj. Plymouth-ul tip 1946 era parcat în fața casei, cu bara de protecție atingând veranda și farurile din spate blocând trotuarul de cărămidă. Dar, cu excepția mașinii, a crucii dărăpănate și a bananierului mumificat, curtea era complet goală. Nu se vedea nici un arbust și nici o tufă. Nu creștea iarbă. Și nu cânta nici o pasăre. Agentul Mancuso
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
șterse, lipit de ușa de cristal. „O vorbă aruncată-n vânt poate să scufunde un vapor.“ Dedesubt era desenată o față, cu un deget lipit de buzele arse de soare. În lungul străzii, erau câțiva oameni care stăteau afară pe verandele din fața caselor, uitându-se la el și la motocicletă. Jaluzelele de pe partea cealaltă a străzii se mișcau încet în sus și în jos ca să regleze unghiul optim de vizibilitate, arătându-i că are și un public nevăzut de proporții considerabile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
de pe buza ceștii. Acum e dincolo-n salon și se uită la televizor. În fiecare după-amiază, fie ploaie, fie vânt, se uită la spectacolu’ ăla cu copii care dansează. În bucătărie muzica se auzea ceva mai slab decât afară, pe verandă. Agentul Mancuso își imagină șapca verde de vânătoare scăldată în lumina alb-albăstruie a ecranului. Nu-i place deloc spectacolu’, dar nu l-ar pierde pentru nimic în lume. Ar trebui s-auzi ce zice de bieții copii. Am vorbit azi-dimineață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
eu să pot cultiva o Viață Interioară Bogată. — Un rege? Vrei un rege? — Scutește-mă de bâlbâielile tale. N-am mai auzit pe nimeni să vrea rege. — Te rog! Ignatius bătu cu pumnul în mușamaua de pe masa din bucătărie. Mătură veranda, du-te în vizită la domnișoara Annie, cheam-o pe amica ta Battaglia, exersează cu mingea de popice afară pe alee. Lasă-mă în pace! Sunt într-un ciclu foarte prost. — Ce-i aia „ciclu“? — Dacă nu încetezi să mă sâcâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
miniaturală. Cum putea oare nebunul acela uriaș să locuiască într-o casă ca de păpuși? Cum reușea să intre și să iasă pe ușa din față? Domnul Levy urcă scările și citi anunțul bătut în pioneze pe unul dintre stâlpii verandei: „Pace cu orice preț“ și cel din fața casei care spunea: „Pace între Oamenii de Omenie“. Aceasta era casa, precis. În interior se auzea sunând un telefon. Nu-s acasă, strigă o femeie din spatele jaluzelelor casei vecine. Telefonul lor a sunat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
precis. În interior se auzea sunând un telefon. Nu-s acasă, strigă o femeie din spatele jaluzelelor casei vecine. Telefonul lor a sunat toată dimineața. Obloanele din față ale casei alăturate se deschiseră și o femeie care părea grăbită ieși pe verandă și se sprijini cu coatele de marginea ei. — Nu știți unde se află domnul Reilly? o întrebă domnul Levy. — Tot ce știu este că se află peste tot în ziarele de dimineață și că de fapt ar trebui să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
două’j’ de ani. — Douăzeci și unu. Ei și! L-ai uitat pe iubitul tău soț? — Scuză-mă, spuse încet domnul Levy. Am putea sta puțin de vorbă, domnule Reilly? — Cum? întrebă Ignatius, observându-l abia atunci pe omul care aștepta pe verandă. — Ce doriți cu Ignatius? îl întrebă doamna Reilly. Domnul Levy se prezentă. E el în persoană! Sper că n-ați luat în serios scornelile alea caraghioase pe care vi le-a spus acu’ câteva zile la telefon. Eram prea obosită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
trei lovituri puternice în jaluzele. Se întorsese domnul Levy? Valva lui transmise un semnal de disperare care se comunică mâinilor. Scărpinându-și erupția de pe piele, se zgâi printre jaluzele, așteptându-se să vadă câteva brute hirsute de la spital. Afară, pe verandă, stătea Myrna, îmbrăcată într-o scurtă lălâie de catifea reiată, de un măsliniu șters. Părul ei negru era împletit într-o coadă care se încolăcea sub o ureche și îi cădea pe piept. De umăr îi atârna o chitară. Ignatius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
și le deschise rupându-le. Mulțumesc Fortunei c-ai venit. — Isuse! Arăți îngrozitor! Parcă ai fi epuizat nervos, sau ceva asemănător. De ce porți bandajul? Ignatius, ce-ai pățit? Uite ce mult te-ai îngrășat. Tocmai citeam anunțurile puse aici pe verandă. Doamne, ai pățit-o. — Am trecut prin infern, bolborosi Ignatius, apucând-o pe Myrna de mâneca hainei și trăgând-o în antreu. De ce ai ieșit din viața mea, cochetă rea ce ești? Noua ta pieptănătură e fascinantă și cosmopolită. Apucă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
și durdulie zâmbind În fața casei lor de cărămidă, unde, apropo, nu am fost invitate niciodată; nevasta blondă și durdulie zâmbind În Marele Canion; nevasta blondă și durdulie zâmbind și purtând un sombrero mexican imens; nevasta blondă și durdulie zâmbind pe verandă, alături de un coiot mort; nevasta blondă și durdulie zâmbind și făcând clătite În bucătărie... Nu v-ați săturat să ne trimită În fiecare lună pozele acestei femei total străine? Oricum, de ce ne zâmbește? Nici măcar n-am Întâlnit-o vreodată pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
sau de nori. Semiluna stă Înșurubată pe perna ei de catifea. Își vorbesc unul altuia clar și leneș; nici o pală bruscă de vînt nu le fură silabele, nici un nour nu dă buzna În conversația lor. Se căsătoresc și stau pe veranda micii lor case de țară, privindu-și bebelușul dolofan din leagăn. Totul e Încremenit. Un cocoș cîntă În satul vecin. Un cîine latră. Îl pufnește rîsul. Ce dulcegărie! E ridicol, drumul ăsta pe care nu a apucat. Vetust. Și imposibil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
căzut ca un bolovan. Deși primăvara a cedat locul verii, seara era încă răcoare. Cei doi clopoței pe care-i cumpărase Tomoe din Ginza clincheneau la adierea ușoară a vântului. Takamori, care se întorsese acasă neobișnuit de devreme, stătea pe verandă cu picioarele strânse sub el, devorând lacom o turtă dulce din orez - desertul de la cină. Era tratația lui Tomoe. — Uită-te la tine, ți-ai mânjit chimonoul, îl dojeni Tomoe. — Îmi pare rău. — Ai și de ce. Era proaspăt spălat. — Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
din nou ferestrele de la primul etaj. Oblonul alb și scorojit - ca orice lucru de acolo. Turnul acesta șters, periferia asta diformă și departe de lume, când te gândești că Emma și-ar fi putut păstra apartamentul cu șemineu și cu verandă Închisă și camera lui Kevin, cu tapetul ce părea o adevărată grădină, atât de multe flori și păsări erau pe el. Iar aici copiii erau forțați să doarmă pe canapeaua din bucătărie, În timp ce ea dormea cu bătrâna, baba aceea zgârcită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Panda valizele, cărțile de școală ale lui Kevin și ale Valentinei, discurile, jucăriile, chitara și pijamaua vinovată. Astăzi prefera să nu se gândească la asta, dar picătura care umpluse paharul fusese o pijama. Pe 22 decembrie luau micul dejun pe verandă, ca În toate diminețile de când cumpăraseră acel apartament din Carlo Alberto - cu un credit pe treizeci de ani, Îndatorați până În gât. Emma Întindea marmelada pe biscuiții lui Kevin, Valentina Își Îndulcea ceașca de Orzoro. Cafeaua are gust de cauciuc, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
-o, trebuie să-ți mulțumesc? spuse Antonio mâniindu-se, de parcă mi-ai face un favor. Voiai s-o faci pe mama, fă-o, ce pula mea, nu e așa de dificil. Tată, Încercă Încă o dată Valentina, apărând din nou În verandă cu paltonul Încheiat, cu căciula pe cap și cu mănușile trase, chiar dacă mi-ați cumpărat un microscop, e bun și ăla. Am să mă uit la bacterii În loc să mă uit la stele. Zi că nici asta nu-ți iese, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cuvântul pijama. În timp ce-l Însoțea la ușă, Emma Își dădu seama că paharul se umpluse. Și orice ar fi spus Antonio, orice ar fi făcut, nu avea să mai poată fi iertat de femeia aceea - căci femeia aceea murise pe veranda din Carlo Alberto. Iar femeia care spăla ceștile la chiuvetă și mătura resturile lipicioase de mâncare de pe gresia casei rămase goale era alta, și nu avea nici dreptul, nici dorința de a-l ierta. Nu ceruse niciodată ajutor de la nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
În Italia nu e război, dar Îl ținea oricum, pentru că prefer să stau liniștit știind că războiul nu va intra În casa mea. Kalashnikovul e lung ca o arbaletă. Tata Îl Îndrepta Întotdeauna spre stomacul mamei care era Îngenuncheată În verandă și-l Întreba ce vrei să faci? vrei să mă-mpuști? Împușcă-mă atunci, termin-o, măcar să nu te mai văd. Și el stătea În picioare În fața șemineului, cu ochii țintă pe Kalashnikov, până când Valentina nu Îl trăgea de braț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
supraviețuiseră fugii lor - un Pinochio de lemn colorat, un bulgăre de sticlă cu zăpadă ce cădea peste statuia Madonei din Loreto, un pumn de monede de argint din cine știe ce epocă și țară. Valentina traversă salonul și se opri la ușa verandei. Își amintea bine când o construiseră. Înainte nu era acolo: În locul ei fusese o terasă mare - care ei, de mică, Îi părea imensă. Dar apoi se născuse Kevin și tati dorise să elibereze bucătăria, pentru ca și el să aibă camera
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
terasă mare - care ei, de mică, Îi părea imensă. Dar apoi se născuse Kevin și tati dorise să elibereze bucătăria, pentru ca și el să aibă camera lui. Mama nu voia. Spunea că trebuie să respecți legea, nu poți construi o verandă pe acoperișul unei mănăstiri din secolul al XVI-lea, e un abuz. Era o dispută stupidă, și, de altfel, când se certau, tati avea Întotdeauna dreptate. Asta e casa mea, am cumpărat-o din economiile mele, voi termina-o de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cu un picior În groapă. Legea oamenilor nu e legea lui Dumnezeu. E ca o pânză de păianjen: se prind În ea muștele, dar bondarii o rup. Și astfel, bucătăria fusese mutată, iar Kevin avusese camera lui și tati construise veranda cu ajutorul bunicului În zece zile. O cutie de sticlă cu acoperiș de tablă și cu ramele din aluminiu lucios care sclipeau la soare de parcă ar fi fost de aur. Era minunat să iei cina seara pe verandă, când totul Împrejur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]