1,189 matches
-
făcut și nu peste mult timp vom primi la Roma un sol otoman. Poate că vom pleca și noi, tu și cu mine, la Constantinopol. Dar, înainte de a merge mai departe, era timpul să dăm socoteală de misiunea noastră papei. * * * Zoream spre Roma când viscolul de care am vorbit ne-a luat prin surprindere, la câteva mile la sud de Bologna. De la primele rafale, drama din munții Atlas mi-a năvălit în amintire. Mă credeam reîntors la clipele acelea de groază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
m-am dus la Pavia cu Guicciardini, am fost pe punctul să ne oprim, dar nu aveam timp. — E cu adevărat barbar timpul ăsta care te împiedică să vezi Florența! Și adăugă pe dată: — Și de data asta timpul ne zorește, dar mi-ar fi ciudă să nu te duc să dai o raită. Nicicând nu mai vizitasem o cetate având drept ghid o oaste. De-a lungul întregii Via Larga și până la palatul Medici, unde am intrat pe neașteptate în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Maddalena și de Giuseppe. Nu-mi era lesne să-i duc de bunăvoie în mijlocul hoardelor de asasini și de jefuitori. Pe de altă parte, lăsându-i la Sant’Angelo, cu sau fără mine, nu le asiguram nicidecum securitatea. Colonna mă zori: — Ce-ați ales să faceți? — Mă las în voia lui Dumnezeu. Mă duc să-i spun soției mele să se ocupe de cele câteva lucruri pe care le-am adus cu noi aici. Nu veți lua nimic cu domniile voastre. Cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
dat partidul. Facem icspre planu’, să nu se zică că nu corespundem la orânduială. Da’ și noi... Că ne dă tăiate dom’ inginer!“ Ester mi-a făcut semn să plecăm. Dinspre comandament venea alergând inginerul. Ne făcea semne disperate. Am zorit spre el. „Dom’le“, a gâfâit el. „Plecați repede, că a ieșit scandal. V-a văzut tov. Dobre, de la Municipiu, și s-a enervat. N-aveam voie să vă introduc în obiectiv. Am făcut-o doar pentru că m-ai rugat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-se, urmărindu-se într-o goană bucuroasă, hârjoană tăcută, clăbucită de minunea libertății, într-o zbenguială nepăsătoare, așezându-se peste pietrele acelea bătrâne, rănite, peste trupurile noastre cotropite de lehamitea acelei dimineți cu tot ceea ce ne fusese dat să vedem. Zoream spre ieșire. Ester dădea să se scuze că n-a știut, că a crezut, că mai bine, că, vai, ce ninge, medievală ninsoare, că zău că-i pare rău, dar n-a crezut că, nu-i așa, e și tov.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de la imprimare, încât te făcea pe tine, privitor, să crezi că el zboară întruna și să amețești privindu-l. Iar uneori, să cazi rob amăgirii lui. Părea că te lua cu el și te ducea în înaltul spre care tot zorea, pierzându-te, odată cu el, în nesfârșirea amăgirilor tale toate, din care erai urzit, pe care le duceai, dar și în alte neștiute amăgiri pe care marele fluture ți le descoperea, iar și iar, în nesfârșitul plutirii împreună... Adeseori Teodora mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în același loc, ne uităm la același stand cu ziare, privind florile aceleiași țigănci florărese, facem cam aceiași pași ai nerăbdării așteptând mașina în care urcăm iarăși împreună, după o stație coborâm, o las pe ea să coboare înaintea mea, zorește pașii în fața mea, o urmăresc cum se tot depărtează, mlădiindu-și lujerul de trup și, dintr-odată, dispare. Nu o văd în fiecare dimineață. Nu există un ritm anume al aparițiilor ei, al mersului nostru anonim împreună. Sunt dimineți când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mă îndemnam să o conduc într-acolo. Nu întârziau să apară veverițele. Aveau probabil cotloanele lor undeva prin scorburile bătrânilor arbori dinspre lac și țâșneau, jucăușe, când zornăiam punga cu alune. Le aruncam câteva și țopăiau agitate să le găsească, zorind apoi să le ducă în cămările lor. Ester povestea amuzată că, în copilărie, pe la cinci-șase ani, se împrietenise cu o veveriță care își avea scorbura în stejarul din grădina unor bătrâni din Vorona, unde mergea în vacanțe. Un fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
doar flutură în fața mea albe marame, gândul că acolo, pe banca din fața băncii mele din parcul prin care trec aproape zilnic, a rămas și mă așteaptă tatăl meu de fum și umbre, gândul că această coborâre de fapt spre el zorește mă face să nu-mi mai fie teamă de nimic și să mă bucur de pașii toți ai coborârii mele întru Luminare. Cadență a amintirilor fără amintire. Scriu amuzat doar de cât de mult înseamnă povestea pentru mine. Știu că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
care am traversat într-o seară Cișmigiul alergând să-mi iau textele pe care trebuia să le citesc la „Tinerimea“. Când Roha m-a invitat să citesc, am scos din servietă alte foi. Rătăcisem textele, luasem altceva în locul lor. Am zorit și le-am adus pe cele pentru lectură. Îmi blestemam aiureala, speriat că, la întoarcere, va ieși rău. Voi fi sfâșiat, credeam. Atunci, traversând zorit parcul, m-am încrucișat cu Ester. N-o văzusem de ani buni. M-am oprit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
te ferești din calea Morții, să te ascunzi, să te ghemuiești, să te pitești în tine, uitând, uitând, uitând. Acum, când scriu, mă văd ieșind din restaurantul „Cișmigiu“, privind buimac lumea din stația troleibuzelor și, fără a mai gândi ceva, zorind spre „Gambrinus“. Trec pe lângă mine - cel încă rămas în ușă, ezitând să se ducă la masa sa, cu cei doi orbi lingându-și obrajii - și mă reped pe scărița de lângă tejgheaua cu halbe pline. Sus, în bar, în întunecimea săliței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în care trăiesc, este pe Bulevardul pe care trec, este în viața pe care o duc. În inima Capitalei, în inima României, la câțiva pași de Primăria Generală, se răsfață împuțeala mizeriei depline. Trec, trecem pe lângă ea cu pași grăbiți, zorind spre himerele unei vieți care ne alintă cu miasme fetide. Nu știu dacă-i neapărat nostalgie. Mai mult mi se pare o părăsire. Sentimentul că, inevitabil, odată cu schimbarea Bulevardului, îmi simt tot mai aproape Moartea. Vârstele se pierd în nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de pe o zi pe alta, în sângele ei care se zbate după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul crud, în pantalonii strânși. Carnea neîmplinită, neașezată o face să pară crăcănată, un șanț de lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
alta, în sângele ei care se zbate după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul crud, în pantalonii strânși. Carnea neîmplinită, neașezată o face să pară crăcănată, un șanț de lumină între picioarele ei. Pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
care se zbate după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul crud, în pantalonii strânși. Carnea neîmplinită, neașezată o face să pară crăcănată, un șanț de lumină între picioarele ei. Pare fragilă, făcută din bucăți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu multe goluri. Un trup făcut încă alandala, fragil, pornit a se risipi la fiecare tremur al pașilor ei zoriți, la fiecare lovire a aerului încă dur al acestei dimineți. Un aer încă somnoros, lăsându-se greoi despicat de fetișcana zorind în fața mea. O perdea de aer încă rigid, refuzând să se mlădieze după acest trup schilod în așteptarea frumuseții lui viitoare. Îmi încetinesc voit mersul, lăsând ca distanța dintre noi să se prelungească tot mai mult. O urmăresc cum în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
noi să se prelungească tot mai mult. O urmăresc cum în zorul ei se micșorează tot mai mult, tot mai mult, cu dimensiuni de păpușă înaltă, un fel de cupă de crin grăbit pe alee. Pare, în minciuna depărtării, cum zorește spre a se întoarce la trupu-i de pruncuță, de nou-născută, spre a se mistui apoi, în capătul aleii, în conturul gurii căscate din îngemănarea crengilor castanilor din depărtare. Nu-i metaforă. O știu de când încă nu se născuse. O ghiceam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
era doar rodia acelui pântec de femeie pe care, în dimineți de demult, mă feream să nu-l ating în liftul care ne-aduna uneori. Ani și ani, apoi, urmărind-o cum pleacă diminețile la grădiniță, școală, facultate. Acum probabil zorește spre vreun birou, la slujbă. Zâmbesc: „Uite-așa trece viața“. Metaforele se trăiesc pe sine. N-au nevoie de vorbe. Ele inventează vorbele. Ele rodesc împreunări de cuvinte. Sintaxe. Destine. Metaforele se petrec doar din ritmul zilelor, din pași duși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu mai traversam imensa curte a Bibliotecii, nu mai ocoleam lungul gard, întinzându-se pe o porțiune de Bulevard și pe o bucată de stradă. Scurtam drumul spre casă, grăbind - fie și doar cu câteva minute - revenirea Acasă. Întotdeauna am zorit spre Acasă. Viața mea, dacă stau să mă gândesc, a fost o continuă întoarcere. Nu am vocația desprinderilor. Înaintez cu corpul mereu întors spre „în urmă“. Abia părăsind un loc, acesta mă cuprinde, mă fascinează, rămâne în mine. Nu sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
contemplând nimicul, furat doar de cadența textului care se naște. Este viața mea și, cu fiecare cuvânt, știu aceasta, este altceva decât viața mea. Este textul care de-acum mă scrie, mă limpezește, mă ordonează, face coerentă Moartea spre care zoresc. Abia intrând în Moarte, știu, încep să trăiesc. V.V. a murit și el acum câțiva ani. La firmă, la el la birou, vorbind la telefon, i-a explodat pancreasul. N-a publicat vreodată ceva. După povestirea pe care i-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
privea cu ochi cețoși. Am tras de el până l-am vârât în odaie. Gemea întruna: „Unde ați fost? De ce m-ați lăsat singur? De ce m-ați părăsit și voi?“. Am dat să întindem masa de Paște, dar el ne zorea să ne strângem lucrurile și să plecăm. Curând aveau să vină să ne aresteze, tot șoptea el îngrozit. Îl căutaseră acasă după-amiaza trecută. Fusese plecat, dar îi spuseseră vecinii că l-au căutat și urmau să se întoarcă. Era speriat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
tufele acelea cu ramuri galbene, voi auzi până și picurii ploii cum cad peste ea, cum se preling pe părul ei, pe umerii ei, pe șoldurile ei, cum cad în căușul urmelor ei, voi auzi cum zorii vin spre ea, zorii ei cu pași zoriți, înrourații zori ai acestor lacrimi doar ale mele, pe care le aud, până și pe ele, cum alunecă pe obrajii doar ai mei, voi mai auzi cum se deschide o portieră, cum se trântește apoi acea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
obrajii doar ai mei, voi mai auzi cum se deschide o portieră, cum se trântește apoi acea portieră, motorul ambalându-se, scrâșnetul mașinii urnindu-se, fâșâitul roților, departe, tot mai departe, înspre zorii pe care doar îi voi mai auzi, zori numai ai mei, urcând de-acum și spre mine, dinspre răzarea unei dimineți care n-aș fi vrut să mă mai atingă, să-mi aducă Luminarea ostoirii. Apoi mă voi duce și voi închide ușa în urma ei. Întorcându-mă, voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dau, spuse tata, dar asta pentru că ai învățat bine, altfel nu primeai, și ieși afară încă zâmbind. Du-te și schimbă-te apoi hai la masă, îi spuse mama. Viviana ascultă și se întoarse, tot învârtindu-se în jurul mamei, care zorea să pună masa. Mămico, o să pot să merg să o văd și pe bunica? Doar fabrica de sticlă e aproape de ea. Da, răspunse mama îngândurată. Mămico, dar pe ce stradă stă bunica? Pe vârful limbii! îi răspunse repede mama, preocupată
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
IAȘUL TINEREȚII MELE... Când zori-ncet se întrevăd, Mi-alungă visele rebele Și mă îndeamnă să revăd, Orașul tinereții mele... Să merg în trenul de-altădată, Împovărat de călători Și să mă bucur că îndată, Voi oferi, în gară, flori... Mi-e dor de viața
IA?UL TINERE?II MELE... by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83804_a_85129]