KorAP: Find »[drukola/base=țipa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...269 270 271 ...318 >

7,946 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

la masă și zăceau unele lângă altele, apatice, ușor excitate, abandonate ca un fier vechi. Vorbeau fără oprire, numai despre haine, concedii și metode de slăbit. Din când în când, îndesau câte-o gogoașă în gura copiilor, să nu mai țipe. Cândva, fuseseră atrăgătoare, poate chiar frumoase; acum erau doar trecute și reci, ca niște fotolii de piele. Ajunsesem un străin în propria mea țară, un intrus printre oamenii ăștia noi. Ceva se pierduse pe drum, și nu doar capacele de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
droturi. Celelalte două au trecut în spatele Vento-ului. Acum arătam ca o coloană prezidențială: doar noi și în față drumul drept, curat și liber. Apoi scenele s-au derulat cu repeziciune. Am văzut Vento-ul țâșnind dintre mașini și depășind coloana. Rapotan țipa ceva, dădea din lăboanțe, poate și din picioare (ca-n Fred și Barney), mașina fugea de mânca pământul. Cele două Lada se țineau după ea, la câțiva centimetri; aproape o flancau. Le admiram spoilerele și țevile nichelate, numai carbon și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la orice porcărie; te simțeai și prost că stai jos, se uitau actorii urât la tine. Entuziasmul dura minute în șir, unii mai răcneau „Bravó!“ (cu-accent franțuzesc, pe ultima silabă), mie-mi venea să intru în pământ sau să țip „Bis!“ peste capetele mulțimii. Bineînțeles că mi-era rușine de generozitatea senină cu care împărțeau urale, așa cum țiganii împart semințe înainte de film. Mă jenau spiritul de hoardă și lipsa de discernământ. Oare actorii ce gândeau: îi luau în serios? se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
n-ar fi putut spune cu precizie. Noi făceam semne și chicoteam în beznă, până s-a prins nea’ Titi de unde vin zgomotele și s-a apucat să arunce cu cataroaie. Pe Cezar l-a și nimerit o piatră, a țipat de durere și ne-a dat de gol. Așa ne-am trezit fără țâțele Lenei, dar cu nea’ Titi după noi, atletic și motivat. Ne-a fugărit prin tot cartierul, aruncând și înjurând. Pe unii poate i-a și prins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
îl scutim de-obligația de-a mai respira.“ După care l-a izbit cu un pistol în cap și primarul s-a întins ascultător pe podeaua de lemn, cu fața în jos, fără chef de conversație. Femeile au vrut să țipe, dar degeaba: în curte dăduse buzna deja o camionetă, cu motorul ambalat, și nu te mai auzeai om cu om. Bandiții au încărcat vaccinurile și, după ce și ultima ladă a fost transportată și ușa dispensarului încuiată pe exterior, au sărit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fi rude cu Terente, regele bălților, care sărea în casele oamenilor, zicea săru’mâna la doamne și le fura bijuteriile, după care le viola, le zicea iar săru’mâna și ieșea pe geam; nu era periculos, le împușca doar dacă țipau. Prin ziare se mai scria că borfașii ar fi conduși de celebrul Tily Raicovici, cu sute de condamnări la activ, care evada tot timpul săpând tunele pe sub pușcării. Firește, toate poveștile sunau grozav, dar fiecare avea câte-o hibă. Pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de bis, lăsând cortina, stingând și-aprinzând luminile și căutând să potolească sala: „Nu-mi faceți probleme, vă rog!“, „Liniște!“, „Să plecăm în ordine acasă!“ Sala urla: „Uăăă!“, „Tănase-Porcu’!“, „Ieși afară!“, în timp ce apăreau oamenii de ordine și cei de la Iris țipau după cortină în microfoane: „Noapte bună, prieteni!“, înainte să se taie sonorul. Strigătele astea mute, fără ecou, s-au prelungit peste oameni, clădiri și ani până târziu, în decembrie ’89. La „Revoluție“, am stat cuminte acasă, ca toată lumea; se transmitea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
trecătorilor imprudenți. Într-o altă variantă, strada se transforma într-un imens cuțit strălucitor, cu lama țâșnind de sub asfalt: tramvaiele de-abia își mai țineau echilibrul pe linia ascuțită, iar oamenii cădeau de-o parte și de alta a ei, țipând de spaimă și neputință. 38-ul se mișca greoi și precis, conform graficului. Prin stratul de geamuri aburite zăream sforile brațului electric din primul vagon, balansându-se prin două găuri perforate în acoperiș. La fiecare oprire, sfoara cobora și se-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

din nou nu mai avem pedeapsa cu moartea 8. — Și acolo este? — Da. Am văzut o execuție în Franța, la Lyon9. M-a luat Schneider cu el. — Îi spânzură? — Nu, în Franța li se retează capul. — Și omul ce face, țipă? — Da’ de unde! Nu durează mai mult de-o clipă. Omul e pus cu gâtul pe butuc și cade un cuțit uite-așa de lat, care alunecă pe-o mașinărie, ghilotină îi spune, cade greu, cu putere... Capul sare atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
s-ar căsători? Ce credeți? — Cred că și mâine s-ar putea căsători; s-ar căsători și, peste o săptămână, zic eu, ar înjunghia-o. Auzind aceste cuvinte ale prințului, Ganea tresări atât de tare, încât interlocutorul mai că nu țipă. — Ce-i cu dumneavoastră? întrebă el, apucându-l de mână. — Luminăția Voastră! Excelența Sa vă invită la doamna, anunță lacheul apărut în ușă. Prințul porni în urma acestuia. IVtc "IV" Toate cele trei fiice ale generalului Epancin erau domnișoare sănătoase, înfloritoare, înalte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
și mai mult, n-o mai lăsau în pace, o necăjeau și mai abitir ca înainte, aruncau în ea cu noroi; o goneau, ea fugea ca să scape de ei, fiind bolnavă de piept, se sufoca, însă o urmăreau în continuare, țipând, ocărând-o. Odată eu era cât pe ce să mă bat cu ei. Apoi am început să le vorbesc, să le vorbesc în fiecare zi ori de câte ori aveam prilejul. Uneori se opreau și ascultau, deși încă mai ocărau. Le-am povestit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
un efect extrem. Parcă toată ura lui Ganea se revărsă deodată asupra prințului; îl înșfăcă de umăr și îl privi tăcut, cu ranchiună și ură, parcă nefiind în stare să rostească vreun cuvânt. Toți fură cuprinși de tulburare: Nina Alexandrovna țipă chiar ușor, Ptițân, neliniștit, făcu câțiva pași înainte, Kolea și Ferdâșcenko iar își făcuseră apariția în ușă, se opriră mirați, numai Varia privea pe sub sprâncene, dar urmărea totul cu atenție. Nu se așezase, stătea puțin lateral, în spatele mamei, cu mâinile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
în dreapta și în stânga, și, în sfârșit, se strecură și grăsanul cel mic de statură. Prezența doamnelor încă îi mai făcea să fie reținuți și se vedea că îi deranjează foarte mult, desigur, doar pentru moment, până la primul pretext de a țipa și a începe... Atunci nici o doamnă nu i-ar mai fi putut împiedica. — Cum? Și tu ești aici, prințe? întrebă distrat Rogojin, uimit puțin de această întâlnire. Tot cu ghetrele, e-eh! făcu el, uitând de prinț și, mutându-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
mii, mie? Uite cum se vede mujicul din el! adăugă ea brusc cu familiaritate vulgară și se ridică de pe canapea, parcă pregătindu-se să plece. Ganea urmărea toată scena cu inima cât un purice. — Atunci - patruzeci de mii, nu optsprezece! țipă Rogojin. Vanka Ptițân și Biskup mi-au promis că până la șapte îmi aduc patruzeci de mii. Patruzeci! Toate pe masă! Scena devenea extrem de urâtă, însă Nastasia Filippovna continua să râdă și nu pleca, dând impresia că o lungea cu bună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
doamnă pudrată și rujată din belșug, în pantofi și cațaveică, cu părul împletit în cosițe, de vreo patruzeci de ani, își scoase capul pe ușă și surpriza pregătită de general se spulberă de îndată. De cum îl văzu, femeia începu să țipe: — Iată-te, om netrebnic și viclean, parcă presimțea inima mea! Să intrăm, mă ia așa, de amorul artei, îngăimă generalul spre prinț, tot încercând să scape doar cu râsul. Dar nu era doar de amorul artei. De îndată ce traversară antreul întunecos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ea din picior. Însă de data asta ea doar izbucni în râs. — Nu-ncerca să mă sperii, eu nu-s Tania și n-o să fug. Dar ai s-o trezești pe Liubocika, poate că o sâcâie colicii... că tare mai țipi! — Nu-nu-nu! Pușchea, pușchea... se sperie teribil Lebedev și, repezindu-se la copilul care dormea în brațele fiicei lui, cu figura timorată, îi făcu cruce de trei ori. Doamne ferește, ocrotește-o, Dumnezeule! E propriul meu copil sugar, Liubov, îi spuse el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
un jidan, pentru că i-a promis că-i dă cincizeci de ruble. — Cincizeci de ruble în caz de câștig procesul și numai cinci dacă îl pierd, explică deodată Lebedev, vorbind cu totul altfel decât mai înainte, ca și cum n-ar fi țipat niciodată. — Și, firește, a făcut-o de oaie, doar nu mai sunt rânduielile de altădată, așa că și-au râs toți de el. Însă dumnealui a rămas grozav de mulțumit de propria-i persoană; luați aminte, nepărtinitori domni judecători, că un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
am rugat chiar atunci, ai fi putut să-ți dai seama, dacă tot te-ai apucat să tragi cu urechea în timp ce mă închinam... — Hai, ajunge, roagă-te pentru ce vrei, naiba să te ia, că prea te-ai pus pe țipat! îl întrerupse nepotul înciudat. Cum de n-ați știut, prințe, că-n familia noastră există un om citit de mama-focului! adăugă el cu un zâmbet forțat. Acum doar cărțulii din astea și memorii citește. — Totuși, unchiul dumneavoastră... nu-i un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
unui observator nu i-ar fi nicidecum posibil sau, în orice caz, i-ar fi foarte greu să-și închipuie și să accepte ideea că țipătul e chiar al omului pe care îl vede. Are chiar impresia că parcă ar țipa altcineva, care se află în interiorul omului respectiv. În orice caz, mulți au relatat astfel impresia avută, multora înfățișarea unui om apucat de epilepsie le provoacă o groază incontestabilă și insuportabilă, care conține chiar ceva mistic. Trebuie să presupunem că aceeași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
mutaseră în același timp. Lebedev încerca să nu-l lase să intre la prinț și îl ținea pe lângă el; se vedea că se cunoșteau de mult. În cele trei zile, prințul băgă de seamă că purtau uneori discuții lungi, adeseori țipau și se contraziceau chiar, probabil pe marginea unor chestiuni savante, ceea ce, pesemne, îi făcu plăcere lui Lebedev. S-ar fi putut crede chiar că avea nevoie de general. Însă măsurile de prevedere pe care Lebedev le luase față de prinț, fură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
sărut? Aglaia, dă-mi voie să-l sărut pe prințul tău! strigă ștrengara și într-adevăr se repezi la prinț și-l sărută pe frunte. Acesta o prinse de mâini atât de tare, încât Adelaida era cât pe ce să țipe, o privi cu bucurie infinită și deodată își duse repede mâinile ei la buze și i le sărută de trei ori. — Haideți! îi chemă Aglaia. Prințe, o să mă conduci. Se poate, maman? Mă poate duce la braț logodnicul care a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
tuturor o impresie ciudată; pe toți îi fulgeră același gând. Însă asupra lui Ippolit cuvintele produseră o impresie teribilă: începu să tremure atât de tare, încât prințul dădu să-i întindă mâna ca să-l sprijine; cu siguranță, Ippolit ar fi țipat dacă nu i-ar fi pierit subit glasul. Timp de un minut întreg nu putu rosti nici un cuvânt și, respirând greoi, se tot uita la Rogojin. În sfârșit, sufocându-se și cu eforturi extraordinare, rosti: — Deci dumneavoastră.... dumneavoastră ați fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
pe natura mea și e acum în stare să-mi comande toate sentimentele. Dar o fi adevărat? O fi adevărat că acum natura mea a fost învinsă cu totul? Dacă acum aș fi torturat, sunt sigur că aș începe să țip și n-aș zice că nu merită să țip și să simt durerea, pentru că doar două săptămâni mi-au mai rămas de trăit. Dar oare e adevărat că numai două săptămâni îmi mai rămân de trăit, n-or fi cumva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-mi comande toate sentimentele. Dar o fi adevărat? O fi adevărat că acum natura mea a fost învinsă cu totul? Dacă acum aș fi torturat, sunt sigur că aș începe să țip și n-aș zice că nu merită să țip și să simt durerea, pentru că doar două săptămâni mi-au mai rămas de trăit. Dar oare e adevărat că numai două săptămâni îmi mai rămân de trăit, n-or fi cumva mai multe? Atunci, la Pavlovsk, am mințit: B-n

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
trei săptămâni, judecând după scâncet; îl «schimba», adică îl înfășa o femeie bolnavă și palidă, parcă tânără, într-un neglijeu destul de transparent; femeia, poate, de-abia începuse să se ridice din pat după naștere; dar copilul nu se potolea și țipa în așteptarea sânului slăbănog. Pe canapea dormea alt copil, o fetiță de trei ani, învelită, se pare, cu un frac. Lângă masă, stătea în picioare un domn cu redingota foarte ponosită (se dezbrăcase deja de palton și îl aruncase pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]