7,087 matches
-
a fi utilizat o retorică sincretică pentru a crea o poezie În care spiritualitatea românească găsește o expresie adeseori memorabilă. Trecută În poezie, valea devine o dimensiune a peisajului românesc, marea pe care Bolintineanu o descoperă intră Într-o geografie imaginară a spiritualității noastre, la fel ca ruinele lui CÎrlova și șesul prăfos al lui Grigore Alexandrescu. Cartea de față Încearcă să meargă mai departe și să descopere resorturile intime ale opțiunii pentru o formă sau alta de peisaj. O opțiune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a serii, Într-un decor de dealuri misterioase, Încărcate de simboluri istorice, păzite de sentinelele munților. Aceleași date le aflăm Însă și la alți poeți din epocă și, apoi, Heliade arată aceeași Însuflețire și nerăbdare față de alte zone ale geografiei imaginare. El se simte bine peste tot, căminul său este acolo unde se deschide o perspectivă mare, unde lucrurile se Înmulțesc. Se simte mai ales bine, nespus de bine, ca și Lamartine, Într-un cămin-originar (acela din Anatolida). Locul ideal, deplin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o definiție a stării de hrăpire: „Așadar, după aceasta eu zic: expresia sau mișcarea ce ne aduce Într-o astfel de stare de hrăpire a sufletului, aceea este sublimul.” Las necomentate ideile estetice din aceste pasaje, mă interesează doar acțiunea (imaginară) care decurge din starea de hrăpire a poetului În prezența obiectului său liric. Acțiunea presupune, Întîi, surescitarea (mirarea, Înfiorarea) subiectului, urmată de agresiunea față de obiect. O exaltare, totuși, care nu duce la pierderea rațiunii, o agresiune care se ferește să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și o mișcare a imaginarului propriu-zis, o pulsație a spiritului creator. Gr. Alexandrescu lucrează, ca mai toți contemporanii săi, În mai multe registre. Cu o condiție: registrul (tema, imaginea, tonul, stilul) să aibă un anumit prestigiu literar. Luăm cazul spațiului imaginar: spațiul ocrotitor, acela ce eliberează fantezia și dezleagă limba. Fabulistul nu se oprește, nici el, la un singur peisaj, după cum nu are preferință pentru o categorie anumită de elemente din lumea materială. În mentalitatea estetică a epocii obiectele În starea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lirei: „Tot e tăcut și jalnic, Însă așa cum ești Singură porți povara mărirei românești, TÎrgoviște căzută! poetul Întristat Coloare variate În sînu-ți a aflat...” Tot aici se află și „semnul mîntuinței”, posibilitatea (simbolică) de salvare. Turnul devine, În acest spațiu imaginar, o cîrmă: biblica, vestitoarea coloană de foc care duce poporul lui Israel spre pămîntul făgăduinței: „Să fie nouă cîrma, coloana cea de foc, Coloana ce odată din țara de exil Pe calea mîntuirei ducea pe Israil.” În acest spațiu dominat
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dominantă este frumusețea pură a liniilor. Totul este dulce, alb, blînd, omul și elementele materiale tind spre răsfăț, o moliciune dulce și dalbă ne Întîmpină Îndată ce deschidem poarta acestui serai poetic. „Simțualismul” lui Bolintineanu ia forme violent diafane, patria lui imaginară este, prin excelență, o patrie a parfumurilor, culorilor și pasiunilor ce tind, repet, spre starea lor virginală. Senzualul, molaticul sîn este totdeauna În poezia lui „vergural”, ochiul „verde dulce”, răsfățurile care, prin natura lor, presupun un exces, o tulburare a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
totodată, promisiunea unei reîntîlniri, promisiunea unei răscumpărări În altă existență, mai pură, virginală, desfătătoare... O piedică (o imensă piedică) și o libertate care duce la curmarea, prin violență, a iubirii. Marea devine, astfel, la Bolintineanu, o metaforă-cadru, o metaforă-matrice, spațiul imaginar În care extazul și moartea stau În aceeași barcă. Există Însă și o altă imagine a mării În Florile Bosforului, Conrad și alte poeme, dedusă dintr-o intuiție mai precisă a materialității, fluidității ei. Imaginea nu este desprinsă cu totul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la lună, Se răsfrîng pe sînul golfului profund. Însă cadrul dulce, care ne răpește Peste Propontide, se schimbă-n Bosfor: Arta cu natura acolo s-unește Să formeze cadrul cel mai răpitor.” Într-adevăr, acesta este Bosforul lui Bolintineanu: spațiu imaginar, compus ca un decor de teatru printr-o sinteză a tuturor formelor de relief (forme virginale), strînse În jurul mării, centru iradiant, matricial. Poetul dă o sugestie despre natura artificială a acestui spațiu („aici domnește blînda poezie”, „arta cu natura acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sau zbuciumată, sălbatică, după stările de suflet ale călătorului. Tehnică simplă, azi complet abandonată În poezie. Dar chiar și În această funcție decoratoare, marea are la Bolintineanu o anumită forță lirică. Ea se constituie, din mulțimea detaliilor, Într-un univers imaginar specific și, În raport cu el, se prefigurează mai bine o apropiere de lucruri, o formă particulară a sensibilității poetice. Întîiul cînt (Ionienele) Începe cu descrierea unui apus Însîngerat În valurile albe ale mării. Descriere fără strălucire, salvată de un singur vers
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În poezia noastră pînă la el numai În chip sporadic. Poetul lui Conrad și al Basmelor leagă de aceste peisaje anumite forme, stări (chiar dacă timide și, adesea, superficiale) ale sensibilității lirice. Conrad și Florile Bosforului dau oarecare consistență unui peisaj imaginar În care transparența, fluiditatea, cețurile azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul migrator
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru cei vii, femeia Îndrăgostită (căci subiectul erotic este la Bolintineanu aproape În exclusivitate de gen feminin) inventează o fabulă, Înnobilează, codifică moartea: o plecare Într-un car mitic cu o doamnă misterioasă etc. Sau se culpabilizează, Își atribuie păcate imaginare, mistificînd adevărata esență a tragediei. * Văzînd peisajele, obsesiile, figurile poeziei lui Bolintineanu, să ne Întoarcem la retorica lui. Cum putem Înțelege și analiza mai bine retorismul lui fără o retorică conștientă? Secolul al XIX-lea este reputat prin iubirea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
expansiune a imaginarului În orizontal, o propensiune spre spații largi. Poezia filtrează ceea ce turistul observă. Sau poezia selectează ceea ce autorul descoperă În cărți. „Material litografic”, zice G. Călinescu. Alecsandri caută, În fond, În această geografie - În parte reală, În parte imaginară - un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreț, spectaculos (categorii ale frumosului romantic). „Tablou viu, Încîntător”, „farmec răpitor” - sînt caracterizări ce se repetă. Natura reală și natura lucrată Îl atrag În egală măsură. Condiția
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de peatră nestimată. Ciapce purtînd un vultur și pene la mijloc, Încălțăminte roșii de pele de Maroc, Și frîie țintuite, și argintate șele, Și armorii cusute pe colțuri de harșele.” Trecem, acum, la o nouă provincie a acestei intime țări imaginare pentru a vedea altă formă de spectacol și, În fond, un alt mod de a imagina natura. Atributele se repetă (măre(, adînc, nepăsător, gigantic, falnic, voios), Însă peisajul (acela din Căderea Rinului) este mai grandios romantic, trimite spre un sublim
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îndepărtatul), Însă nu leagă de această noțiune nici una din obsesiile lui poetice. În erotică, se va vedea, femeia este, În ipostaza cea mai nobilă, un Înger, Însă Îngerul este la el o ființă retorică, nu o ființă metafizică. Țara lui imaginară (căci există una) este În esență terestră. Am semnalat deja prezența locului, luncii, plaiului, mării, a peisajului mirific oriental, prezența (și abundența), În genere, a elementelor care circulă la toți poeții romantici. Unele au o mai mare frecvență și, din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare, la figura ororii de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a intimiza, a stăpîni și ordona informul, haosul material și 2) a elibera fantezia de strînsorile realului. Un refugiu, o solitudine fecundă și, totodată, o expansiune În spațiile reveriei, o acumulare de peisaje care se constituie Într-un vast peisaj imaginar. Despre figurile acestui peisaj am vorbit. Mai trebuie spus ceva despre peisajul retoricii („Au paysage de la rhétorique pourrait corespondre alors une rhétorique du paysage” - JeanPierre Richard*). Alecsandri este, din acest punct de vedere, un om al epocii lui. Mai cult
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
proiect de Îngropare benevolă În pustiu Însoțit de un reproș moderat și de o propunere de reconciliere. Scopul este a Înspăimînta (citește: șantaja) o ibovnică mîndră și greu accesibilă. Seducătorul amenință cu exilul În imaginar și cu o moarte (tot imaginară) din care să tragă profituri. Avansează viziunea unei catastrofe personale și a unei generozități (mile) seducătoare: .,De-acum nădejdile toate de la mine s-au sfîrșit, Mori luîndu-mi ziua bună de ia ceea ce-am iubit. Mă duc, mă-ngrop În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
carte a lui Eugen Simion, critic la care luxurianța călinesciană a expresiei (paradis de metafore, cu unele inevitabile excese: „Lucrurile intră În poem purtate de o caleașca a sublimului”, sau: „Marea devine, astfel, la Bolintineanu o metaforă-cadru, o metaforă-matrice, spațiul imaginar În care extazul și moartea stau În aceeași barcă”) nu exclude detașarea, echilibrul, claritatea - de sorginte lovinesciană. O carte (atribute rare În critică!) luminoasă, caldă, solară, am spune „sudică”, scrisă cu plăcere, cu poftă - fără Îndoială una din cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
natură și figurile spectaculosului așezat. Parnasianismul lui Alecsandri. Sentimentul măreției În dezordine (Căderea Rinului). Un grandios tablou de Întunecimi sublime (Grui-SÎnger). O imagine a labirintului: „codrul fără viață”. Peisajele paricidului. Lunca și figura beatitudinii. CÎmpia și reveria pustietății. O țară imaginară. Pastelurile: o reverie pietrifiantă, o poetică a imobilității. Peisajul feeric: reveria cristalizantă. Sensul monumentalului În natură. Ambiguitatea unui simbol: sania. Spațiul deschis. Poet al matinalului. Dialectica orelor. Figuri ale intimității și ale euforiei. O erotică enervant Îngerească. Erosul galant. Steluța
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de la contemplarea astrului până la răsfrângerea razelor lui în cele mai tainice unghere ale minții și sufletului omenesc. Pe de altă parte, spațiul și timpul sunt categorii permanente și dominante în opera sadoveniană. Există, astfel, un spațiu real și unul magic, imaginar, având, ca și la Lucian Blaga, „o matrice mioritică”, dar deosebindu-se prin aceea că termenii săi extremi nu sunt dealul și valea, ci muntele și abisul, câmpia și marea. Eroii sadovenieni, mai ales bătrânii, purtători ai unei îndelungate experiențe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285552_a_286881]
-
incertă ("nimeni nu aflase de unde venise și al cui era"), "pură creațiune a nevoii de supranatural", un fel de "spiriduș cu o existență ireală", "răutăcios" (ca orice "dublu", de altfel), își amintește naratorul. Pentru scriitor, Bizu rămăsese o realitate pur imaginară, ocupând însă un loc mult mai însemnat în memoria afectivă decât amintirea concretă a lui Anton Klentze zis și Clenciu (fiul lui Fritz, bătrânul "armurier" neamț, și al "coanei Lina"), despre existența căruia aflase câte ceva numai din "crâmpeie de vorbe
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de disoluție a personalității, semnalând tentativa de asumare a unei identități noi (înmormântarea e un ritual de "trecere" prin excelență) printr-o proiecție empatică ce reflectă ca-ntr-o oglindă, acum la nivelul personajului, "dedublarea" onirică din incipitul romanului (dialogul imaginar autor-personaj). Prima "viziune" e prilejuită de contemplarea unui cadavru, a cărui descompunere iminentă angrenează, în imaginația lui Bizu, spectacolul dezagregării universale: "Privind cu spaimă la bietul Truțu, el se gândea că peste câteva zile va începe să putrezească, pe când popa
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
nou acasă, la Fălticeni, acolo unde lui însuși îi plăcea să-și petreacă vacanțele, la adăpostul casei părintești. Capitolul final îngână astfel uvertura "romanului", interpretată de data aceasta mult mai firesc, fără complicatele dialoguri dintre autor, personaj și "dublurile" lor imaginare. Identic în linii mari, scenariul e totuși mult simplificat, cu minime elemente de decor, și ele menite a surprinde tendențios (în spiritul ideologiei lovinesciene) legătura organică dintre cadrul natural, profilul psihologic al artistului autohton și tiparele creativității. Ca atare, naratorul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de dragoste. Din care autorul dispare pentru a lăsa personajul să trăiască în voie. 1.6. Arta de a (nu) scrie un roman Al doilea roman al ciclului autobiografic debutează tot în registru dramatic, în cadrele stereotipe ale artificialului dialog imaginar autor-personaj. De data aceasta, preambulul trebuia să justifice, am spus-o deja, emanciparea completă a personajului și a ficțiunii, desprinse programatic de lumea evocată în paginile memorialistice. Prin urmare, dacă Lovinescu înțelegea romanul ca pe o formă de lectură (și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
inițial se arătase lovit în amorul propriu de insuccesul cărții (semn că și personajul e sensibil la reacția publicului), eroul lovinescian sfârșește prin a lua partea autorului său, făcând de râs pe criticii de profesie. Împăcat temporar cu această revanșă imaginară 42, autorul încearcă să asculte din nou "glasul" de taină al personajului său (glasul inconștientului, mai exact), de la care află, uimit, că "poți suprima mulți demoni interiori, nu și pe cel al iubirii". Pe cine iubise Bizu? Și când? Pățit
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]