13,698 matches
-
De ce atâția ani voința ei n-a avut nici o ezitare, dar s-a destrămat deodată într-o zi - părîndu-i-se că orice luptă este de prisos - n-o să poată înțelege nimeni niciodată. Am întîlnit-o chiar în centru, singură. Era firavă, cu obrazul supt, galben, cu pistrui mulți: așa o transformase munca istovitoare și lupta din ea. Un pantof o strângea tare, și ca să meargă își răsucea un picior, penibil. A început între noi o scenă artificială, căci vorbeam amândoi la întîmplare, în
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
mai rămăsese. Și atunci am auzit lângă mine, fără să mă aștept, o voce emoționată spunînd: - Iartă-mă, Sandule, am fost rea! Fără explicații, s-a lipit lângă mine, mi-am trecut mâna de-a lungul mijlocului, mi-am alăturat obrazul și am rămas acolo, în fața mării, multă vreme, până noaptea târziu, fără să îndrăznim să întrerupem vraja cu vreun gest. Dar n-am mai putut face la fel ca atunci, căci prima oară fusesem deplin sinceri, și mai târziu ar
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
ei (am ținut-o de vorbă în camera mea, unde am intrat deodată, ca să o împiedec să se facă aci comodă, cum mereu voia, și multă vreme după sosire Ioana avea pălăria pe cap), deodată i s-a ridicat în obraz tot sângele. Fără o vorbă, a plecat trântind ușa după ea. Am avut un moment de indignare, de încercare de a fi energic și am zis: "N-are decît!" Dar curând am fu-git pe scări să o caut. Am strigat
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
încolătăcește împrejurul lui de vreo două ori în aer și apoi se odihnește. Sau alteori lenea îl surprinde lăsat pe spate, într-o poziție care pare incomodă, și totuși el se simte foarte bine așa... Câte o lăbuță pusă sub obraz ca un om sau în sus, rezemată de perete... Și coada lui caraghioasă, care face volute ca un șarpe. Câteodată, când merge, și-o aruncă în sus ca o rachetă. Noaptea doarme pe așternutul meu, drept pe piept, și de
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
și e imposibil. Timpurile cele mai grele le păstrezi, căci ți-au aparținut numai ție și ți-au dăruit o experiență de care ești mândru, iar eu trebuie să uit un timp când Ioana, fecioara, se emoționa, roșindu-și minunat obrazul de obicei palid, sau atâtea ore de comun acord între noi, când tineri de tot, făceam la tot pasul descoperiri. (A face descoperiri în viață nu este decât un privilegiu care nu durează decât până ajungi la saturație.) Să fie
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
se vorbise mult timp de ea. Fusesem cu câțiva ani mai înainte, ca student la cursurile de vară din Dijon, și acolo, printre alți români, se găsea și Arabella. Apăruse zglobie, vorbăreață, ironică, amuzantă, având corpul bine împlinit, ochii șireți, obrazul roz, nasul în vânt, ciripind tot timpul franțuzește, cu rochie de voal rose cu buline negre. Prea de aproape n-am cunoscut-o, dar am păstrat o impresie de primăvară și o revedeam acum galbenă, ofilită, pământie, neglijentă în îmbrăcăminte
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
cu soții Axente. Când sosim, găsim pe Viky în pat în salon, camera cea mai mare a casei. Curat, fiecare lucru la locul său și peste tot un covor imens, cu o admirabilă îmbinare de culori. Viky pare obosită; după obrajii roșii, se vede că are o arșiță mare, dar nu uită deloc să se arate politicoasă cu toată lumea. Surâde ca de obicei și răspunde la toate întrebările noastre, ce nu mai contenesc. Ioana se așează chiar lângă dânsa, ca să probeze
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
Sub nevăzutul metronom. 7 noiembrie 2004 REFLECȚII ( CLXII ) „La pomul tare lăudat Nu te duci cu sacul” - Ce-a fost mai bun ’n-ascuns s-a dat, Rămas-a doar cât acul. * Bunul-simț și cu rușinea Au pierit deodată; Pe obraz s-a-ntins rășina, Azi e neagră pată. 9 noiembrie 2004 CU IISUS LA DRUM În jungla viețuirii noastre E locul strâmt pentru acei Ce sunt porniți spre lumi albastre C-un Dumnezeu, nu dumnezei. Calea-i una, dar măreață
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
un tribun ca să poată respira în marile piețe ale Lisabonei, să însuflețească și să concentreze masele. Iar acest tribun, de atâta vreme așteptat, Lisabona l-a recunoscut în persoana unui bărbat de vreo 40 de ani, cu părul încărunțit, cu obrazul ars de soarele Africii, cu o lumină stranie în ochi, care, în amurgul zilei de 14 ianuarie 1903, la înmormîntarea caricaturistului Bordello Pinheiro - omul care zdruncinase prin desenele lui monarhia mai mult decât o făcuseră toți pamfletarii și poeții laolaltă
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
Dar aproape că nu e nevoie de ei. Oamenii privesc tăcuți, apăsați parcă de o presimțire funestă. L-au zărit pe Joîo Franco trecând preocupat printre grupurile oficiale. Dictatorul e palid și figura lui mongolică - ochii mici, oblici, depărtați, umerii obrajilor ieșiți în afară, mustață rară deasupra gurii - pare mai sinistră astăzi. Miniștrii și generalii îl înconjoară intimidați. Iar Don Carlos, după ce coboară și sărută mâna Reginei, salută și se întreține cu doamnele de onoare și curtenii, apoi spune lui Franco
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
nu numai că sterilizase geniul creator portughez, dar ținuse în marginile istoriei aproape totalitatea națiunii. Reîntorcîndu-se acum la matcă, restaurând instituțiile tradiționale, create și validate de opt secole de istorie - Salazar se aștepta ca neamul întreg să-și poată arăta obrazul și să-și poată manifesta voința lui în viața publică. Problema politică a regimului era, așa dar, următoarea: să alcătuiască astfel noua așezare a națiunii încît minoritățile care până acum, în virtutea politicii de partide, rezumau prin activitatea și opiniile lor
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
stâlpii de pe stradă, cu neoanele lor, s-au gândit ei ce s-au gândit și au făcut o meșcherie de au reușit să fure culoarea portocalie de la oamenii care treceau pe stradă. Și uite așa a dispărut culoarea portocalie din obraji la oameni și la copii, mingile și jucăriile care erau portocalii s-au făcut toate albe, și toți oamenii mari și-au pierdut energia și bucuria, pentru că nu mai aveau culoarea portocalie. Până și portocalele din piață și de la magazine
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
figura masivă a unui bărbos în haine de țăran apăru în golul întunecat al ușii și zăbovi o clipă să-i cerceteze pe noii veniți. înțelese, cu groază, că erau din poporul cel mai sălbatic ce există între neamurile războinice: obrazul închis la culoare, fețele late, cu nasul turtit și obrazul însemnat de cicatrici încă de la naștere, ca să-i scape de barba sâcâitoare, ochii alungiți și înguști, enigmatici, precum și armele ce le purtau pe caii lor scunzi, spătoși, nemaipomenit de robuști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în golul întunecat al ușii și zăbovi o clipă să-i cerceteze pe noii veniți. înțelese, cu groază, că erau din poporul cel mai sălbatic ce există între neamurile războinice: obrazul închis la culoare, fețele late, cu nasul turtit și obrazul însemnat de cicatrici încă de la naștere, ca să-i scape de barba sâcâitoare, ochii alungiți și înguști, enigmatici, precum și armele ce le purtau pe caii lor scunzi, spătoși, nemaipomenit de robuști nu lăsau nici o îndoială; cu siguranță, aceea era vizita cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
către marcoman și, imediat ce ajunse în fața lui, lăsă frâele calului și îi trase o palmă cumplită: — Grozavă călăuză mai ești! Dac-ar fi fost după tine, la ora asta eram morți cu toții. Și încă ai mai și fugit! Audbert, cu obrazul în flăcări, nu reacționă. — V-am spus doar, zise, făcând un pas înapoi, că e greu să trecem neobservați prin asemenea locuri. Khaba nici nu mai voia să asculte. își aruncă arcul și se năpusti spre el, apucându-l de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu hunii? Trebuia să i-o spună, trebuia să o întrebe care urma să fie soarta lui și... dar unde se ascunsese? Ușa era deschisă. Ar fi vrut acum să fi fost acolo și să-i zică vreo două de la obraz. Ce-i venise cu profeția asta neagră? Acum el... Da, acum... nu, mai bine după, mai târziu... Afară cântă o bufniță. Din acoperișul spart, încă picura, regulat și monoton, apa rămasă de la ploaie, lățindu-se încet într-o băltoacă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doar o clipită pe Balamber, apoi, cu un fel de geamăt plin de mânie, sări dintr-odată înainte. Burgundul abia avu timp să sară îndărăt și să se ferească de lovitură. Dar nu de tot: blestemând, își trecu palma peste obraz și o retrase murdară de sânge. O privi scurt cu coada ochiului, după care începu din nou să înainteze spre tânără. — Ei, gata acum! se răsti. O să fii a mea, oricum. Chipul Fredianei se strâmbă amenințător. — Vino! Vino aici! încearcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și, cu pas iute, se apropie de cei doi. Frediana, din nou imobilizată, se lăsase în voia burgundului, cu ochii închiși și gura strânsă într-o strâmbătură de dezgust. Nici un geamăt, nici un vaiet, doar lacrimile ce i se prelingeau pe obraz vorbeau de la sine. Rutger, gâfâind răgușit, o pătrundea iar și iar cu smucituri violente, care o zgâlțâiau toată. îl simți - mai degrabă decât să-l vadă - pe Balamber, în picioare lângă el și se opri pentru un moment, aruncându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doar să fur ceva. Jur! Plin de zel, Wolfhram ridică mâna să-l lovească încă odată, însă Sebastianus, de la înălțimea calului său, întinse o mână ca să-i domolească mânia. Așteaptă, îi porunci. Apoi, întorcându-se spre prizonier, care își freca obrazul însângerat, întrebă: Ce căutai printre catâri? De mâncare, veni prompt răspunsul. N-am pus gura pe nimic de ieri dimineață. — Care e numele tău? — Audbert. Nu e un nume celtic, iar după accent, nu pari a fi nici burgund, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu-i lăsa să mă chinuiască, domine! Romanul se încruntă. — Ești creștin? întrebă cu interes. Cu furie, Audbert își făcu de mai multe ori pe frunte semnul crucii. — Sigur, domine. Creștin botezat! Creștin botezat! O strâmbătură sarcastică se lăți pe obrazul rumen al lui Wolfhram. — Daaa, sigur! Un marcoman botezat, haida-de! Cu o mână sprijinită în șold, Sebastianus se aplecă puțin din șa către prizonier: — Dacă ești creștin, știi sigur să spui Tatăl Nostru, nu-i așa? Ochii lui Audbert se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
duceau un rănit, un tânăr ce arăta cam de douăzeci și cinci de ani, pe o targă rudimentară, improvizată sumar din două sulițe și o manta. înaintea lor mergea un om îndesat, cu păr lung, blondiu, și cu o tăietură verticală pe obrazul drept. Gândindu-se că voia să-i găsească rănitului un ungher liniștit și adăpostit, Canzianus se apropie de el și îl ajută să-și facă loc prin mulțime. Conducându-i pe burgunzi, le îngădui să-și transporte tovarășul în dormitorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de lângă ei, căreia îi dezvălui trăsăturile frumoase și aristocratice. Hunul ce ținea torța avea fața plină de cicatrici și fără un ochi. Spuse câteva cuvinte pe un ton care putea să fie de apreciere și întinse o mână să mângâie obrazul fetei. Ea făcu un pas îndărăt, fixându-l cu o ostilitate întunecată, pasivă. Lidania se ridică atunci brusc în picioare și, spre marea surprindere a lui Sebastianus, începu să-i împroaște pe cei doi cu un șuvoi de insulte chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
găsea cortul Fredianei, acelei mici călugărițe! Scândura aceea în armură! De acum, Sebastianus o dorea. Nu dădea prea mare atenție la ce-i spunea ea. Fără să-i răspundă, sprijinindu-se cu o mână de palisadă, cu cealaltă îi mângâie obrazul, în vreme ce își apleca spre ea capul, continuând să o fixeze și căutându-i gura. Nu izbuti: Lidania se trase într-o parte și, cu un gest scurt al brațului, îi îndepărtă mâna. Apoi, cu mâinile înfipte în șolduri, adăugă aspru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bagaudului. — Tu erai conducătorul grupului? îl întrebă. Acela nu răspunse. Metronius, fără să ezite, se aplecă să culeagă un tăciune ce ardea printre resturile colibei și, țintuind omul cu o mână de trunchiul unui copac, i-l împinse până lângă obraz. Bagaudul, amenințat atât de aproape de căldura flăcării, scoase un strigăt de groază și se zbătu zadarnic. — Ascultă, frumosule! mârâi Metronius cu o ferocitate care îl surprinse și pe Sebastianus. Fă bine și răspunde, și încă repede, dacă nu vrei să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe chipul întunecat al prietenei, un semn de ușurare - imediat reținut - al capului său blond îi dădură de înțeles Hippolitei că deschisese o ușă în zidul resentimentelor ei. Aranjându-i o șuviță de păr din fața urechii și sărutând-o tandru pe obraz, insistă cu o voce mângâietoare: — Iubirea mea, spune-mi că nu ești mânioasă, te rog! Știi cât țin la prietenia noastră. Flavia, roșind ușor, o privi cu ochi aprinși: Ar putea fi mult mai mult decât atât; e de ajuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]