8,805 matches
-
strânsoarea mâinii ei și am spus: — Ne putem lămuri imediat. Am deschis ușa și m-am strecurat afară; Fiona m-a urmat până la trepte. Se făcuse răcoare și era liniște. Fuioare subțiri de ceață atârnau în aer și se încolăceau straniu în jurul luminii albe a lămpilor stradale. Am urcat și am coborât aleea, peste peluzele de iarbă și m-am uitat în ambele direcții pe stradă. Nimic. Apoi am căutat printre arbuști, băgându-mi capul printre ramuri, strivind crenguțe și pătrunzând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
intelectuali marxiști. — Ooo, vrei să mă jignești! Joan aduse două sfeșnice, puse unul pe masă și pe celălalt pe policioara căminului, apoi stinse toate luminile. Abia vedeam ce făceam, dar trebuie să recunosc că a creat într-adevăr o atmosferă stranie. — Suntem toți gata? Eram toți gata, numai că Joan, Graham și Phoebe primiseră toți pixuri și creioane pentru a bifa suspecții de crimă pe cartonașele lor, pe când eu nu primisem. Ca de obicei, Graham a fost cel care a observat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
într-o națiune de voyeuriști și uneori stătea fascinat în întuneric cu televizorul aprins, cu nasturii de la prohab desfăcuți și cu ușa bine încuiată și își imagina scene identice repetându-se în toată țara cu perdelele trase și simțea o stranie solidaritate cu marea masă de oameni de a căror viață se izola în mod normal. Doar o dată, întâmplător, a uitat să-și încuie ușa biroului. Era aproximativ șapte seara și șansa a făcut ca secretara lui, care rămăsese și ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
se transforma în amurg prematur. O ploaie măruntă, tăcută, cădea monoton. O ceață umedă, lipicioasă se ridica din râu și se furișa pe deasupra orașului. Prin acest giulgiu cenușiu uruitul familiar al traficului Londrei pătrundea persistent, dar cu un efect înăbușit, straniu. Michael se desprinse de fereastră și se așeză în fața ecranului televizorului care pâlpâia în liniște. În cameră era întuneric, dar nu se osteni să aprindă lumina. Luă telecomanda și schimbă alene de pe un canal pe altul, stabilindu-se în cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
cufundă în întuneric. — Of, Doamne! spuse Roddy. Ce s-a întâmplat? Bezna în care se afundaseră era totală. Draperiile groase din sufragerie erau trase și era imposibil să se vadă ceva în întunericul dens, de nepătruns. Adăugându-se la efectul straniu al situației, tuturor li se părea că zgomotele vremii turbate de afară se intensificaseră de zece ori de îndată ce li se luase vederea. — Probabil e o siguranță, spuse Pyles. Tabloul de siguranțe e în pivniță. Mă duc acum să mă ocup
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
mult calm, pe furiș? — Cine-i acolo? spuse Hilary. Vorbește! Toți își ținură respirația. Ți s-a părut, spuse Roddy, după circa un minut. — Mie nu mi se pare nimic, răspunse Hilary indignată. Dar încordarea slăbi. — Frica poate juca feste stranii, spuse fratele ei. — Ascultă, mie nu mi-a frică. Roddy râse disprețuitor. — Faci pe tine de frică, fato! — Nu știu ce te face să crezi asta. După atâția ani te citesc ca pe o carte. Se vede că ești speriată. Ai început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
la fugă pe coridor și se duse după Phoebe, știind că ea avea singura cheie. Dar nu mai era în pat. Cuprins de o neliniște bolnăvicioasă, Michael se întoarse și o găsi stând în ușă în spatele lui, cu o expresie stranie pe față. — Repede, spuse el. Trebuie să intrăm în camera lui Roddy. — Prea târziu. Tocmai vin de acolo. Îi tremura glasul. Vino să vezi. Nu era o priveliște plăcută. Roddy zăcea în vârful patului, gol și nemișcat. Fusese acoperit din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
și nici În următoarea, nu le-am putut deosebi una de cealaltă. Îmi găsisem și eu un cămin. 4 Dormisem deja trei nopți În noua mea cameră și Încă mă simțeam ca o străină care locuiește Într-un loc foarte straniu. Camera era minusculă. Ceva mai mare, poate, decât magazioara din curtea casei alor mei din Avon, dar cu foarte puțin. Și, spre deosebire de majoritatea spațiilor goale care par mai mari odată mobilate, odaia mea parcă intrase la apă și se redusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
geografic, făcea de fapt parte dintr-un cu totul alt sistem solar. Toți dădeau din cap aprobator, zâmbeau, unii mi-au pus Întrebări și s-au prefăcut interesați, dar mi-am dat seama că totul părea mult prea Îndepărtat, prea straniu și prea diferit de realitatea lor ca să aibă vreo noimă pentru niște oameni care - ca și mine până cu câteva săptămâni În urmă - nu auziseră În viața lor de Miranda Priestly. Nici pentru mine nu avea cine știe ce noimă, ce-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
baftă În vreun alt fel și mă străduiam din răsputeri să nu mă Îmbujorez, dar simțeam că e deja prea târziu. El a trântit ușa și a privit mașina Îndepărtându-se. Deja nu mi se mai părea câtuși de puțin straniu faptul că eu, care cu două luni În urmă nici nu văzusem cum arată un taxi pe dinăuntru, umblam acum toată ziua bună ziua Într-o mașină cu șofer și că, deși Înainte nu cunoscusem niciodată pe cineva cât de cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
și nesfârșite de la intrare și faptul că durase o veșnicie până le urcasem. Treptele erau acolo unde le știam, dar arătau altfel În lumina crepusculară a apusului. Încă obișnuită cu zilele scurte și oribile de iarnă, mi s‑a părut straniu că cerul abia acum se Întuneca, deși era deja ora șase și jumătate. În seara aceea treptele arătau cu adevărat regește. Erau mai frumoase decât Treptele Spaniole sau decât cele de la biblioteca Universității Columbia, chiar mai ceva decât cele timorante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
au Început să se miște cu de la sine putere, stâng‑drept, stâng‑drept și am urcat treptele spre podium fără vreun incident. Dacă nu aș fi fost total șocată, aș fi observat cum aplauzele entuziaste au făcut loc unei tăceri stranii, În timpul căreia toată lumea se străduia să Își dea seama cine eram eu. Dar n‑am observat nimic din toate astea. O putere divină m‑a ajutat să zâmbesc, să iau placheta din mâinile președintelui cu Înfățișare severă și să o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
aceea. — Emily, ăă, Ahn‑dre‑ah, de cât timp lucrezi pentru mine? Întrebarea a picat din senin, așa că mintea mea nu a reușit să lucreze Îndeajuns de rapid ca să Înțeleagă motivul care se ascundea În spatele ei. Mi s‑a părut straniu să fiu obiectul vreunei Întrebări de‑ale ei, alta decât una care să se refere explicit la motivul pentru care eram o tâmpită așa de nenorocită fiindcă nu făcusem aport, nu găsisem sau nu trimisesem ceva prin fax suficient de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
puteam aștepta până a doua zi - nu aș fi putut să Îndur o lungă conersație despre „stadiul relației noastre“ la ora trei dimineața, mai ales după o seară atât de minunată. Ultimul mesaj era de la mama și suna și el straniu și ambiguu. — Bună, scumpo, mama la telefon. E cam ora opt ora noastră, nu știu prea bine cât e la tine. Uite ce e, nu e nimic urgent - totul e‑n regulă - dar ar fi nemaipomenit dacă m‑ai putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
și se prefăcea că nu trage cu urechea. — Andy, bună, scumpo. Era tata: Am vrut doar să te țin pe scurt la curent cu situația. — OK. Încercam să rostesc un minim minimus de cuvinte, dar mi se părea incredibil de straniu să vorbesc la telefon În fața Mirandei. — Doctorul tocmai m‑a sunat ca să‑mi spună că Lily dă semne că s‑ar putea să‑și revină curând din comă. Nu că e grozav? M‑am gândit că ai vrea să știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
meu, campioana mea, salvatoarea mea. Ne Înțelesesem de minune de la prima Întâlnire și totul decursese nemaipomenit Între noi de atunci Încoace. Imediat ce am intrat În biroul ei spațios, dar aglomerat și am văzut că era - văleu! - grasă, am avut senzația stranie că aveam să ne Înțelegem de minune. Mi‑a spus să mă așez și să Îi citesc fiecare cuvânt din tot ce scrisesem săptămâna trecută: povestioare pișichere despre prezentări de modă, câteva chestii dure despre ce Înseamnă să fii asistenta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
În largul lui. BÎrfe de-nchisoare, asta-i tot. — Ei, asta mi-a spus-o un tip. Se certară Încă vreo două minute pe chestia asta. Viv avea senzația c-o fac Înadins - că se dădeau mari Într-un mod straniu, pentru că era ea acolo. Numai dacă n-ar fi venit domnul Mundy! Nu-l lăsa pe Duncan o clipă În pace. Îi făcuse plăcere să stea pe treapta aia și să vadă cum cerul se Întunecă. Dar nu suporta cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
sirene. Oare de ce, se Întrebă Helen, aveau sirenele pe care le vedeai În cărți și-n filme părul auriu? Ea era convinsă că o adevărată sirenă ar trebui să fie brunetă ca Julia. O adevărată sirenă ar trebui să fie stranie, incitantă - să nu semene deloc cu o actriță sau o fată trăsnet. — Julia, mă bucur c-ai picioare și nu coadă, spuse ea, plimbîndu-și degetul mare În cambrura piciorului ei. Chiar așa, iubito? Și eu. — Cu toate că sînt sigură că sînii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
un pieptăne cu dinți rupți. Săltă un ciob dintr-o ceașcă de porțelan care avea Încă un mîner delicat. Apoi - fără să-și dea seama de ce, poate că cineva Îi pronunțase numele și cuvintele Îi ajunseseră la ureche printr-o stranie legănare a sunetelor voicilor, rîsetului sau apei - Își Întoarse capul spre dig și privirea lui se Întîlni cu a unui bărbat chel care stătea Împreună cu o femeie lîngă unul dintre picioarele digului. Duncan recunoscu bărbatul imediat. Era din Streatham; locuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
odată, un doctor spunînd că privitul mîinilor atunci cînd ți-este frică te ajută să te calmezi. Dar el devenise mai conștient de sine - mîinile i se păreau ciudate, de parcă ar fi fost ale unui străin. Își simțea tot corpul straniu și strîmb; brusc simți acut existența inimii și plămînilor și Începu să i se pară că, dacă le-ar scăpa din vedere doar o secundă, organele ar ceda imediat. Stătu pe bancă ținîndu-și ochii strîns Închiși, transpirînd, aproape gîfÎind sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
mai bine. Dacă-și Întindea mîna și atingea peretele, putea pipăi tencuiala scrijelită de cei care stătuseră acolo cu ani În urmă: J.B.decembrie 1922, L.C.V. nouă luni zece zile 1934... Datele nu erau prea vechi ca să aibă un aer straniu, dar Îi plăcea să se gîndească la oamenii care le scrîjeliseră, la instrumentele mici pe care le folosiseră probabil, ace și cuie furate, cioburi de porțelan. Odihnească-se-n pace George K, un țicnit mișto; asta-l făcu să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
Își scosese o șapcă mototolită și-și aranja părul pe care Julia i-l răvășise. — Mă bucur să vă cunosc, domnișoară Giniver, zise el. Mi-e teamă că Julia are dreptate În ce privește mîna mea. V-ați uitat pe-aici? — Da. — Stranie meserie, nu-i așa? Numai praf peste tot. N-a fost așa În celălalt război: atunci era numai noroi. Te Întrebi cum o să fie următorul. Cenușă, bănuiesc... Mi-ar plăcea să fac doar case noi, nu să rîmez În astea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
trebuie să ne oprim? Întrebă Helen. —... doisprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece - acum! Deschiseră ochii și clipiră. — E mai bine așa? — Nu cred. E Întuneric ca-n fundul iadului. Își aprinseră lanternele și coborîră treptele. Figura Juliei apărea În toată paloarea ei, stranie, Încadrată de liniile gulerului ridicat și ale șepcii. Unde vrei să mergem? Întrebă ea. — Tu ești veteranul În chestiile astea. Alege tu. — Bine, zise Julia, hotărîndu-se brusc. O luă pe Helen de braț. Pe-aici. O luară la stînga, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
a turnului, și-și Întorseseră fețele una spre alta, pentru a-și vorbi Încet. CÎnd Julia rîse, Helen Îi simți respirația aproape de gura ei: caldă, cu damf de vin și un miros ușor acru, de tutun. — Nu crezi că-i straniu, spuse Julia, să te aduc aici, la ruina unei biserici, În toiul camuflajului? Nu, cred că-i minunat, zise Helen simplu. — Mai bea niște vin, răspunse Julia, Încă rîzÎnd. Helen refuză, clătinînd din cap. Inima Îi bătea În gît. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
a făcut milă de ea. E-o simplă verighetă, la urma urmelor. Ce contează asta În vremea de azi? Încerca să nu ia lucrurile În serios, dar, de fapt, regreta că renunțase la verighetă. Își simțea mîna pe volan goală, stranie și lipsită de noroc. — Poate o să mă Întorc la spital mîine, zise ea, să văd cum se mai simte. — Sper să o găsești acolo, spuse Mickey cu Înțeles. Kay nu dorea s-o privească În ochi. — A vrut să riște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]