KorAP: Find »[drukola/base=tremura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...269 270 271 ...393 >

9,812 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

hrubă de întuneric, răsărea, neclintită, ca tăiată din lespede, o căprioară cenușie, într-o mișcare gingașă de oprire. Altfel era o tăcere așa de grozavă: mă opream și dintotdeauna îmi auzeam bătaia inimii în coșul pieptului. Rar glas de corn tremura departe și răzbătea până la mine înăbușit, trist, ca din fundul pământului. Treceam printre fagi uriași încărcați de jâr. Eram întovărășit uneori de Voinea. Tăceam și eu, tăcea și el, și ne strecuram printre tufișuri, pe poteca umedă, înecată în bogăția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ceva. Își ațintise în pământ privirile. Apoi deodată tresări: Ia! și se sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pământ și înaintează încet cu un strigăt prelung și tremurător, care găsește răsunet în toți ștrengarii mahalalelor: gaz-gaz! De-acolo pornesc iute calfele spre meșterii din alte părți mai bogate ale târgului; subțiri, palizi, flăcăuașii aceștia deapănă mărunt din picioare, tremurând în diminețile răcoroase și molfăind încă cea din urmă îmbucătură de pâne. Iar spre bariere, „spre porțile cetății“, se îndreaptă babe cu ochi ascuțiți și șireți, cu șaluri grele în spete. Așteaptă pe sătenii din împrejurimi și dezbat crâncen prețurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și surorile. Iar Haia nu plângea... Ea se gândea că frații ei se vor întoarce; că ea niciodată n-ar pleca în țări străine, niciodată, pentru nimic în lume, acum, la vârsta când dorurile încep a crește și dragostile a tremura și-n sufletele celor mai umiliți... Acuma Haia era o fată năltuță-n boi; și-n plimbările de vineri seara, cu celelalte fete, se avântase chiar până la grădina publică și până la ulițile românești, unde era liniște, răcoare și livezile risipeau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pleca, umeziți, și-i ștergea încet, pe furiș, cu dosul palmei. —Tare-i frumos! zicea ea la urmă, în amurg; și pleca cu părere de rău spre casă. Multă vreme, înainte de a adormi, prin cap îi vâjâiau vorbe și-i tremurau în ochii închiși icoane nelămurite. Tudorița era singură în partea aceea de târg, și zilele-i treceau mai ușor cu fata lui Sanis. Vorbeau despre întâmplările târgului și mai ales despre ale mahalalei: despre o lehuză, despre o moarte, despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui mari și negri lucind prin fundul înserării, spre căsuța joasă, cu flori la fereastră, unde îl aștepta Tudorița lui Rusu. Intra încet, cu zâmbetu-i plin de lumină; nu spunea o vorbă; închidea iute ușa în urma lui și nările-i tremurau și închidea ochii, când fata, întinzând spre el mânile, se alătura, i se lăsa pe piept și-l întreba de ce-a întârziat. —Am stat târziu la cancelarie... șoptea el, lăsându-se pe marginea patului. Pe urmă, m-am mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ale tale? Crezi că nu știu că ții calea lui Ștefan?... De asta te gătești, ca să-i ieși înainte!... Simți o amețeală, o sfâșiere. Fata lui Sanis se ridicase cu ochii plini de mânie; voia să spuie ceva și-i tremurau buzele. Apoi izbucni, șuierându-și cuvintele: — Crezi c-are să te ieie!... Ai să rămâi cu copilul tău în sărăcie... Da! poate mi-i drag mie, ce nevoie ai?... Îi ies înainte în toată sara, ce nevoie ai?... O fulgera cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
duci, Haie? Dar fata nu răspunse. Se hotărâse. Cu pași iuți se îndreptă la vale, spre colțul hudiții. Apucă la dreapta, prin umbra de cărbune a zidurilor; se întoarse; apoi începu a umbla încet. În jurul ei zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pași spre el. —Cine-i? întrebă el cu glas înăbușit. — Domnule Ștefan... Domnule Bucșan... eu sunt... nu mă cunoști?... Haia Sanis!... Aha!... vorbi tânărul. Te cunosc... și începu a râde încet, cu prietinie. La râsul lui, fata simți cum îi tremură o căldură dulce în piept. Șopti pripit: Nu ne vede nimeni? Aș vrea să-ți spun ceva... Dar nu trebuie să ne vadă, nici să ne-audă nimeni... Ce vrei să-mi spui? — Îndată... Hai puțin mai încoace... pe hudiță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-i spun, dacă vine la mine... Ce am eu cu fata dumnitale? Nici nu mi-i dragă, nici nimic, acu toate s-au sfârșit între noi... Stăi, de ce te zbați? Stăi să-ți spun numai o vorbă... Fata lui Sanis tremura înfrigurată; parcă se grămădeau în sufletul ei lacrimi, spaime și bucurii. Iar Ștefan Bucșan simțea tremurul brațelor sub degetele lui; o năvală de sânge i se sui în ochi, cerca să tragă la piept pe fată, se lupta tăcut prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
țipete sfâșietoare. Cu papucii clămpănind dădu năvală, lungă și osoasă, și deschise ușa. Acuma țipetele se schimbaseră în gemete lungi, dureroase. Ovreica închise ușa în urma ei, se apropie de pat, unde Tudorița, ghemuită, zvârlită ca de un vânt de spaimă, tremura. Ce este? ce ai? întrebă Reiza, apucând mâna rece a fetei. Tudorița începu să plângă încet, cu jale, și-și aținti ochii asupra vecinei. —Vai, madamă Reiză, am să mor... am să mor!... O clipă se liniști; apoi se strânse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pași... S-a suit în tren și s-a dus... Maică-sa o trăgea de mână: —Așa-ți trebuie... dacă ai fost o proastă... Ce mai aștepți de la el?... Deodată Haia se smunci, își vârî capu-ntre umeri și începu să tremure. Își smulse șalul cu care-și înfășurase capul și strigă cu disperare: —Mă-năduș! mă-năduș! Unde s-a dus? de ce s-a dus? Lasă-mă, dă-mi pace! ce ai cu mine? dă drumul! Zvârli mâna maică-sii; și deodată prinse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fundul de lemn cana de aramă, și-și înfășură fruntea și tâmplele cu pânza umedă. — Nu mai pot! nu mai pot!... Și năvăli afară, la aer curat. Prin ziua mohorâtă, prin vântul rece al toamnei, plângerile ei deodată începură să tremure, umplând mahalaua. Răcnea cu mânile în creștet, cumpănindu-se încet la dreapta și la stânga, răcnea cu jale umblând dintr-un capăt în altul al cerdacului dărăpănat. —Nu mai pot! striga în neștire. Mă doare! mă doare inima! Mai bine m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a Reizei. Pe amândouă femeile le trăgea după dânsa, tânguindu-se cu glas întrerupt, chinuit. Și ele o întrebau speriate, o urmau cu grabă; și tustrele năvăliră în odaia în care Haia rămăsese plângând cu capul cufundat în perine. Femeia tremura: Ce pot să fac? Eu îs un cap slab de femeie.... Învățați-mă și voi cum să fac... Așa pacat, așa pacat cumplit cum să cadă peste noi?... Nici din neamul nostru n-a fost, și și-a făcut râs

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spăria... Bea dintrodată... Scapi de mare pacat... Pentru ceea ce-ai făcut tu, Haie, legea cere pietre și foc... Ș-o cățea, Haie, acuma-i mai curată decât tine!... Fata se ridică deodată în cot, c-o privire stranie, puse tremurând mâna pe ceșcuță ș-o sorbi din trei înghițituri. Apoi își lăsă capu-n perini, oftă și închise pleoapele. Sara târziu, când se întoarse Sanis acasă, toată mahalaua era strânsă în drum, înaintea casei lui. Și-nlăuntru, în odaia răscolită, gemea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Lasă-ne aici pe noi. Avem treabă. Știm noi ce are fata... Du-te la Făluță... Ai fost la rabin? Ce răspuns ți-a dat el? De ce-ai sfârșit așa degrabă? Credeam că vii mâni... Ce ai tu de tremuri și-ți clănțănesc măselele? vorbi jupitorul ș-o clipă o privi cu grijă. Apoi își aduse aminte de întâmplările lui și zâmbi, cu ochii ațintiți asupra unei icoane ce i se așezase numai lui înainte. Ce răspuns mi-a dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu cânele... Iar ei parcă nu i-i silă de mine. Și parc-a știut că are să-mi fie dragă...“ Mormăia încet și zâmbea, apropiindu-se de ocoale. „Asta-i dragostea, asta-i dragostea...“ gândea el cu bucurie - și-i tremura ceva în toată ființa. În neștire se așeză la locul lui, în preajma vitelor, pe maldărul de fân, și sta iar cu ochii la stele; și nici nu simțea răceala nopții care trecea ușor peste fruntea-i fierbinte. La câteva zile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Tu dacă-i sări la mine, eu te rup în două ca pe un pui de găină!... Eu în vremea mea, măi băiete, am făcut multe! Ș-acuma vreau să-mi știi și tu de frică, ca toți ceilalți... Să tremuri, măi, când îi auzi de Faliboga! Da’ ce ți-am făcut eu, bade Sandule? grăi Niță amețit. Faliboga ridică biciul; dar Niță Lepădatu se prăbuși scurt asupra lui, îi cuprinse dreapta și i-o răsuci la spate. Îi cuprinse și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spre el. — Hai cu mine! Lepădatu îl urmă în tăcere prin cernerea ploii și prin amurgul mohorât. Nimeni n-auzise, nimeni nu văzuse ce se petrecuse între cei doi. Bordeienii toți intraseră prin bârloguri. Lumini triste și sfioase licăreau și tremurau în pânza de umezeală. Cei doi oameni pășeau anevoie prin țărâna desfundată. Alba îi urma cu capul plecat. Se opriră la un bordei, lângă perdeaua părăsită, unde sfătuiau de obicei bordeienii cei bătrâni sâmbătă sara. Era ș-acu într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ș-a avut el cinci băieți și patru fete... Și la toți le-a dat zestre câte o moșie. - Da’ era strașnic gospodar cuconu Iordache. Era un om mare, cu mustața groasă... Toată lumea se temea de el. Și cucoana Profirița tremura - când se mânia boierul cel bătrân... Ș-apoi uite dumneata cum s-a nimerit!... Pesemne că ist tânăr a-nvățat de la cel bătrân... Cuconu Iordache a avut vătav la Avrămeni pe unu Neculai Arnăutu... Era vrednic și rău - ia așa cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stricat românește: Ce mai face la tine, Isail?... Ce să fac, domnule Anton? Cos cojoace... Pun, asta pun... dădu din cap neamțul și-și puse iar luleaua în gură. — Zice că-i bun, lămuri, lui Niță, cojocarul. Madama călugăriță își tremură capul și grăi ascuțit: — Moș Isailă! sunt aici niște blăni de vulpe aduse de domnu Anton... Este, este... dădu din cap neamțul. Sunt... răspunse cojocarul. Le-am îngrijit eu cum trebuie... Numai cațaveică să-ți faci din ele... Pușcat eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și scoase dintr-un cotlon pieile de vulpe. Le aduse la lumină și le întinse în fața călugăriței. În lumina leșietică luceau în ape roșcate și alburii. Au fost frumoase dihănii... zise încet cojocarul. Să mi le-aduci la curte... grăi, tremurându-și capul, călugărița. Apoi se așeză pe o baniță întoarsă cu fundu-n sus. Marghiolița rămase lângă ea în picioare, în sumanu-i cenușiu, cu broboada neagră umbrindu-i ochii. Neamțul sta gânditor. Deodată, ca și cum ar fi grăit cu pipa, mormăi: — Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
niște târguieli de fierării... —Aber fost tocmai la Botoșani... mormăi Anton. — Da. Ș-acolo s-a uitat el, a ascultat, a fost pe la niște boieri... ș-a înțeles că cuconașu se însoară... Pe fața palidă a călugăriței, în ochii negri, tremura o umbră de neliniște și de ciudă. Și cu cine, mă rog? întrebă Isailă trăgându-și pe genunchi cojocul la care lucra. Este buier gros und bogat... gemu domnu Anton. Chiamă la dânsu cucon Ionașcu... avut moșie la Văleni... cinci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ai tu, Marghioliță, de ce te zbați așa? Fata îl privi cu mânie și cu dragoste; se apropie de el și-i dădu mânile. Lepădatu nu pricepea lămurit ce este, însă îl străbătu o înfiorare fierbinte, când o simți pe fată tremurând lângă pieptul lui. Îi cuprinse cu dreapta grumazul. Și ea i se zbătea moale în brațe, iar el o sărută amețit. —N-ai să te duci, așa-i că n-ai să te duci? zicea ea, și-l privea c-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fumeze o lulea, pe urmă ieșea. Bătrânii vorbeau c-un fel deglasuri îngrijorate, și-și aminteau de iernile grele din trecut. Parcă vorbeau despre războaie și cumpene grele. În răstimpurile de tăcere, s-auzea afară șuiet de ape; și gazornița tremura, atinsă de suflările care intrau pe horn. Viscolul se potoli a doua zi dimineață, dar ninsoarea mai ținu o zi ș-o noapte. Când stătură fulgii, se întări frigul. Bordeienii ieșeau ca din fundul pământului și tăiau cărări. Fumuri se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]