7,752 matches
-
simbol puternic în viața satului românesc. Eu personal aș putea fi un exemplu aici, cel puțin într-o anume perioadă a vieții mele am pictat frecvent biserici în tablourile mele fie că erau micuțe pe un vârf de deal în depărtare, fie că le pictam fiind în prim planul tabloului, atunci când pictam sate, intersecții de ulițe, cu țărani și țărance care se plimbau după slujba de duminică. Dar oricum, biserica este un element central în viața țăranului român, care are un
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
vernisajul s-a desfășurat înainte de spectacol, puțin cam pe fugă, și de fapt după încheierea spectacolului trebuia să strâng lucrările, căci nu se puteau expune decât o singură zi. Eu locuiam pe vremea acea la Reșița, adică la 500 km depărtare, și aveam seara la orele 21,30 un tren spre casă, așa că l-am rugat pe Viorel Rău, pe care lucra pe vremea aceea la Centrul Național de Creație, să mă ajute să prind acel tren, împreună cu tablourile mele
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
nu mă va convinge că fiecare clipă ia tot ce-a adus, cum declară un personaj al lui Gide, Ménalque. Regrete, remușcări sînt bucurii de odinioară văzute din spate, continuă el, și nu-mi place să privesc În urmă, abandonez depărtării trecutul meu cum pasărea pentru a zbura Își părăsește umbra. Orice bucurie ne așteaptă vrea sa găsească cuibul gol, să fie singură. Menalque repetă astfel filosofia lui Tezeu. El confundă a nu mai fi cu a nu fi fost niciodată
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
va lua spre sat, îl va căuta pe maur și-și va înfige pumnalul în el, iar dacă va urma drumul mare, îl va lăsa în pace. Și așa făcu. Dar, deși satul nu era decât la treizeci-patruzeci de pași depărtare, iar drumul care ducea la el era bun și lat, Domnului nostru I-a plăcut ca drumul urmat de catâr să fie drumul mare, nu cel spre sat. Ajuns într-un sat mare înainte de Monserrat 2, dori să-și cumpere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
numit Manresa, unde dorea să stea câteva zile într-un spital. Voia de asemenea să-și însemneze câte ceva în cartea lui1 pe care o păstra cu mare grijă și care-i aducea multă consolare. Se afla deja la o leghe depărtare de Monserrat, când fu ajuns din urmă de un om care venea în goană întrebându-l dacă își dăduse cumva hainele unui sărac după cum zicea acesta. El spuse că da și ochii i se umplură de lacrimi, de milă pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
tacă, deoarece marinarii aveau de gând să-l părăsească pe vreo insulă. Dar Îi plăcu Domnului nostru ca ei să ajungă repede în Cipru, unde coborând de pe corabie, merseră pe jos spre un alt port numit Salinele 2, la o depărtare de zece leghe. Urcară pe corabia pelerinilor, și nici acum nu-și luă alte merinde decât nădejdea în Dumnezeu, așa cum făcuse și mai înainte. În tot acest timp, Domnul nostru îi apăru deseori, ceea ce îi dădu consolare și tărie. Mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
încât i se părea că nu izbutește să se îmbrace. Deși simțea oîmpotrivire, ieși din casă și din oraș înainte de a se lumina de ziuă. Totuși teama nu se risipise; ea stărui până la Argenteuil, un castel situat la trei leghe depărtare de Paris pe drumul spre Rouen, unde se află - se zice - haina Domnului nostru. Trecu de castel cu sufletul muncit, dar, în timp ce urca o colină, teama îl părăsi și îi veniră o mare consolare și o tărie spirituală, însoțite de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
grijă meticuloasă, se răsfăța cu o ceașcă de cafea ce părea mai fierbinte ca de obicei și cu cele câteva raze de soare ce se reflectau în ceașca acoperită cu multă frișcă. Un vis firav, prematur, se ivi în mare depărtare și totuși îi părea aproape. Speranța nu-i permitea să fie o lașă. Era ca un ingredient ascuns în ea precum rugăciunea cea de toate zilele. Această trăire lăuntrică o făcea să se simtă bine, o făcea să fie plină
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
ghioceilor dispăruse demult. Diamantul o conduse acasă și stabilise o eventuală întâlnire. - Aș vrea să le spui alor tăi ce am stabilit. - Da. Sigur le voi spune. Stai fără grijă. - Vin ambii părinți. Ei sunt la aproape patruzeci de kilometri depărtare. Vreau să nu ne strice nimeni bucuria asta. Se simțea răvășită și se retrăsese în camera sa. Credea că se afla pe un făgaș bun, dar se simțea vinovată. De ce vinovată? Nu spusese nimănui despre relația ei, iar când le-
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
rămâne împreună pentru totdeauna. Dar cu ce preț făcuse asta? Numai sufletul și inima din ea știa câtă suferință aduna și câte remușcări o încercau, iar bârfitorii nu-i dădeau nici o șansă. Se afla la peste o mie de kilometri depărtare de locul unde se născuse, umblând de colo până colo, făcând în prima fază comerț ambulant, așa cum au făcut și mulți alții la vremea aceea, după Revoluție, cu produse multe și mai ieftine cumpărate de la „vecinașii noștri”. Cu privirea zâmbitoare
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
bizuim. La urma urmei suntem destul de tineri și niciodată nu-i târziu pentru orice am dori să facem. Putem s-o luăm de la capăt, în caz că eșuează vreun proiect. Sănătoși să fim! Din când în când păreau că privesc lung în depărtare drumul spre un viitor ce urmau să-l parcurgă pe o cale necunoscută. Alin privi cerul ca pe ceva nou și dulce, apoi luă o cutie de chibrituri și scrise cu entuziast un mesaj „Bine ai venit în pribegie!”, aducându
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Nimeni nu-l putea opri, nimeni nu-i putea scoate ideile din cap. Trebuia să privească lucrurile cât mai obiectiv. Trecuse mult timp de când se afla pe acest teritoriu străin, încât ajunsese să se simtă ca acasă, aici la atâta depărtare de țara sa de origine și de orașul său din provincie. În fiecare zi se hrănea cu zorile dimineților, strivind cu privirea roua de mărgăritare. Fiecare zi ar fi vrut să-i fie ca azi. Parcă le vedea fețele alungite
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
greu de trecut. Sperase să se întâlnească într-o formă de zile mari. Pasărea iubirii nu va mai locui în cuibul său. Va locui de acum în singurătate. Simțise din capul locului că îl pierduse. De ce? Fusese urmărită de ghinion?! Depărtarea dintre ei distrusese toate legăturile sentimentale. Nu mai avea în ce spera, în cine să mai creadă. Cine îi va ma întinde o mână de ajutor? Îi ajunsese cât suferise. Crescuse fără tată, nu îi mai trebuia și asta. Va
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
Peisaj”, p. 100), ori se înșiruie în coloane de atac deasupra dealurilor tulburând liniștea așezării („Peisaj de iarnă”, „Ulița cu felinar”). Nepăsători gravitației, dau viață imaginii și stabilesc un punct de sprijin privirii furate de infinitatea spațiului celest. Pe fundal, depărtarea se odihnește pe coama dealurilor vineții, atinge turle albaștrii de biserici ori mângâie acoperișurile caselor și vârfurile îndrăznețe ale copacilor. Observ că din nici un peisaj nu lipsește casă - centru existențial. Peisajul se umanizează, pulsează, comunica o stare de spirit. Casele
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
E o doamnă gravidă aici... Și-apoi, cred că simțiți și dumneavoastră, intră toate gazele arse, ba chiar și miros de benzină. Vorba dulce, asta-i! I-am vorbit frumos și taxatoarea a lăsat-o moartă, așezîndu-se pe scaun. În depărtare, se zărește deja combinatul: mare cît un oraș întreg. De aproape șapte ani, îl văd în fiecare dimineață și mă cuprinde întotdeauna același fior pe care-l încerc la vederea satului natal, de sus, de pe deal, pe unde trece cărarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
împăcat... Toți vreți să fiți cu sufletul împăcat! exclam eu încet, cu durere. Poftim?! Nimic, continuați; fiți cu sufletul împăcat... Hm!... Sînteți obosit... Un moment, vă rog! îmi spune, schimbînd tonul. Aud în telefon o ușă închisă, iar undeva, în depărtare, o femeie întrebînd ceva. Da-da, e bine. Nu-l mai înțepați; băgați-i vitaminele în perfuzie, o aud vorbind pe femeia care mi-a telefonat. "Mi se telefonează de la spital, surîd eu. E clar! Vreo colegă de-a Liviei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cel mai nelămurit și complex sentiment: mă simt amputată, nu cred în plecarea ta și totuși cred; mă simt imens de singură și bâjbâi după tine ca o oarbă; mi-e frică să-ți pun întrebare (sic) de teamă ca depărtarea imensă dintre noi să nu se precizeze. Aștept întăia scrisoare care îmi va spune cum a fost; oricum între prezentul tău și al meu va fi mereu un decalaj. Unde ești, unde stai, cum te descurci fără bani? Abia aștept
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
era o vreme minunată, am mers prin tătărime, cam chinuită de grija proviziilor, încă neachitate. Acum, mi-e egal. Plec cu inima încor dată spre scrisorile tale. Te sărut iubita mea, și toată dragostea închircită în mine de grijă și depărtare se înaripează. Mâine vor pleca spre tine ultimele rânduri din Mangalia, care m’a însănătoșit (touchons du bois). Îți trimet peisajul ei însorit, cu marea de un albastru brumat, cu luna ce poleește magic coperișurile: e lună plină, cu geamia
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ta. Spune-i că aș vrea atât de mult să vă mai aștept la masă, sau să i se aducă pe tavă un apéro, aici pe biuroul pe care eu scriu acum. A!, copii, copii, ce grea și sălbatică e depărtarea și despărțirea. Fără să vreau mă tânguiesc, dar, credeți-mă, nu e nici egoism, nici dorința despotică de a-mi continua viața, tangibil, văzând trăind pe Monica, ci o boală adâncă cu rădăcini dureroase în mine: dorința inassouvie să te
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ți spun că am impresia că însăși despărțirea fortifică dragostea noastră și că, dacă vreodată vom fi silite de viață să încetăm corespondența noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare și vom vorbi peste oameni și împrejurări. Amândouă vom spune mereu: „acum se gândește la mine“ și niciodată nu vom greși; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărți. Gândul meu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și tu-mi spuneai „Mai tare, mama, ca să te aud“. Toată seara mi-am cuibărit impresiile și bucuria pe jumătate tristă în mine și am mâncat cu toții, fără ca să mă derideze glumele lui Mihai și nici maimuțăriile Luciei. Am sfâșiat depărtarea și, ca într’o vrajă malefică, imediat s’a închis, ca și cum între noi ar fi căzut de sus o poartă de fier masivă. Am pus masa pe biuroul tatei, eu și Gaby stam în partea dinspre bibliotecă, Mihai și Lucie
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și la 2.20 la Crematorium unde era depus tatăl d-rei Grobnic. [...] M’am urcat apoi sus la tata. Trei crizanteme albe mai erau încă acolo de data trecută; am aprins candela și i-am vorbit înăbușit de tine, de depărtarea noastră, de singurătatea noastră. La 5 Maria, într’o epocă de frumusețe quasi spirituală, cu ceva nostalgic și rătăcit. [...] (Nu-ți pot scrie în liniște. Atât chițcăie copiii aceia alături, că mă enervează și mă supăr.) [...] Azi am chemat la
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Ce faci tu, Mamunică?“ - „Scriu unei fetițe mari, draga mamei. O fetiță care a plecat departe de mama ei.“ - „De ce?“ Îi răspund: „Ca să învețe franțuzește bine“... Mouetta dragă, dragă, simți tu cum parcă dintr’o suflare de zmeu se îngroașe depărtarea dintre noi; zidul nu mai e de sticlă, ci de gresie; îmi face impresia că stau îndărătul unui zid monstruos, gros de o mie de kilometri, și cu un burghiu încerc să sfredelesc să vină cel puțin gândul meu până la
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
fă să te respecte toți, fiindcă ești ultima verigă a unei familii pe care ai cunoscut-o întru câtva și tu, la apusul gloriei ei. Și iată: și pentru asta te iubesc. Miercuri, 17 decembrie [1947] [...] Foarte adesea strig peste depărtări: „O să ne mai revedem vreodată?“ Într-atât mi se pare că toate astea sunt de durată și fără ieșire. Și uite, Mouette, se apropie sărbătorile și o să fim departe una de alta; abia anul trecut se făceau aici exerciții de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și de brazdele negre și late. Ne întor ceam acasă în vacanță, sau mai bine să vorbesc în numele meu, mă întorceam în trăsura splendidă, abia cumpărată. Caii noștri ungurești, Nonius și Totka, cumpărați de tata de prin pusta maghiară, înghițeau depărtările, aprigi și nedomoliți. Tata, foarte important pentru mine și pentru satele pe care le străbăteam, își supraveghea caii pe care-i adora, dădea ordine-sfaturi: „Dă-i bice lui Totka, e leneș și șmecher, lasă toată greutatea trăsurii asupra lui Nonius
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]