8,125 matches
-
care spune: „Facem știre cu această carte a domnii meli...pentru sfânta mănăstire Copou...Rugându-să dară, sfinții părinții de acolo ca să arăte sfintei mănăstiri cevaș milă pentru poslușnici...pentru căci această sfântă mănăstire au stătutu pe vremile de nepăci tot pustie și iaste la mare scăpăciune, neavând nice moșii, nice sate cu vecini, nice țigani pe cum au alte mănăstiri...Intru aceea...am făcut milă...cu aședzarea pentru poslușnici, ca să aibă a ținea fieștecându pururi cu număr de 20 de oameni
Ruga de seară by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91713_a_92842]
-
de tot felul cu ce au trebuit...cu venituri, moșii și bucate, și au închinat la sfântul Ierusalim să-i fie de agiutor și de milă de Sfântul Mormânt...iar acmu se află...de tot lipsită și mai de tot pustie și mai vârtos pentru nevoile și greutățile ce s-au tâmplat pre această săracă țară din zavistie diavolului.” - Frumos adusă din condei, mărite Spirit. Eu stau și mă întreb dacă acei prea cuvioși călugări viețuitori în mănăstire și reprezentanții Sfântului
Ruga de seară by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91713_a_92842]
-
nu prea îndepărtate. Soarta unei simple bucăți de teren la Marea Neagră face vioaie de acum înainte atenția și politica întregii Europe. Toate aspectele despre revendicarea neînsemnată a Rusiei asupra unei zone din Oceakov cu totul și cu totul neînsemnată și pustie, care are Nistrul drept graniță către Moldova și care fără măsuri ofensive și defensive, fără colonizări viitoare și pe care vrea să o rețină în schimbul cedării atât de multor cuceriri mai costisitoare, așează cea mai îndepărtată parte a Europei în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1474_a_2772]
-
multe căutări ne-a găsit la Santesti și am venit acasă în 1945 unde am găsit un dezastru din frumoasă noastră gospodărie, hăldani mai mari decât gardurile, geamurile sparte, ușile rupte și urme de gloanțe peste tot. Casă era goală, pustie, fără urmă de mobila sau acareturi. Au furat rușii, au furat și ai noștri. Totul a trebuit luat de la început. Între anii 1945-1952 am urmat Liceul « Eudoxiu Hurmuzachi ». Aviația era visul vieții mele și de câte ori auzeam bâzâind un avion lăsăm
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93320]
-
casă și în curte cu ajutorul a 2 bastoane. Mai vine la sfârșitul săptămânii fiica mea, care aduce și face de toate, îl aduce și pe nepotul meu, dar nu asta e viața. Am rămas singur într-o casă mare și pustie căci toți s-au dus.
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93320]
-
stat o clipă pe gânduri când i s-a oferit posibilitatea să lupte alături de «băieții din munții» Făgărașului atunci când aceștia în ciuda evidentului dezechilibru de forțe au pus mâna pe arme ca să arate dușmanului că România nu e totuși, nici tărâm pustiu și nici țara cailor de ham. Sarcina lui Remus în marea mișcare subterană din anii 1950 era aceea de a face legătura între forțele din munți, luptători cu mâna armată și luptătorii acoperiți din zonă care-i sprijinea pe cei
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
lui suflet de om. Singurii săi tovarăși sunt câinii și fluierul prin care-și varsă tot amarul și toată jalea înstrăinării. «Să pasc oile pe munte, numai trei mii și cinci sute Turma-i mare, oi sunt multe, locu-i berc, pustiu și munte ; Plouă, ninge vântu-bate, eu sunt tot cu pușca-n spate. Doamne, cât am ciobănit, oi cu pușca n-am păzit. Că ciobanului i-e dată, bâta de corn ferecată. Iar puștile sunt făcute pentru soldați și răcute ! Dar
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
biserica Uspenia (Ospenia) la nr. 179, nu mai trebuie pusă la îndoială, indiferent dacă se acceptă că evenimentul a avut loc în 20 decembrie 1849 sau la 15 ianuarie 1850. Casa de la Ipotești, veche de 62 ani, [...] mai mult stătuse pustie decât fusese locuită, iar acum părea o ruină 18. Opinia este justificată, altfel Eminovici ar fi stat verile toate la Ipotești și doar iernile în Botoșani, ca să câștige măcar parte din banii de care avea atâta nevoie. După experiența din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
erau lucruri Ce anii mei de-ntâi i-nseninară84. Mai târziu, aducându-și aminte că acolo i-a fost botezul, copilul va decoperi în incinta proprietății familiei de la Ipotești biserica-n ruină, pe care-o zugrăvește aproape fotografic: Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,/ Și prin ferestre sparte, prin uși țiue vântul -/ [...] Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreți, iconostas,/ Abia conture triste și umbre au rămas 85. Bisericuța datează de pe la 1680 și, după multe schimbări și preschimbări, devenise o ruină, nelipsită însă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraș or dascăl de copii isteț care făcea acrostihuri pentru doamna și, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar 72. Importantă în simbolistica eminesciană, casa, după pierderea mamei, devine pustiul însuși: Casa e pustie, zic, tata n-a venit toată ziua azi, ieși de-a-colo și vino acasă 73...; Oamenii ce stau în casă se jucau d-a cărțile, dar mama sta tot întinsă, tot nemișcată, tot galbenă. A treia zi o au dus-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
acasă 74... Cu toate ale ei, (bune și rele) cu frumusețile și cu necazurile ei, poetului îi rămâne în minte pentru că este casa și atmosfera copilăriei lui, raiul celui mai fericit timp al existenței sale. O va spune în Geniu pustiu, esențializând și poetizând totul: Am zărit întunericul lumei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe cari iarna nu-și mai manifestă esistența lor decât prin fumul cel verde ce tremură asupră-le75. Între topoii esențiali ipoteșteni, biserica
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
tremură asupră-le75. Între topoii esențiali ipoteșteni, biserica și cimitirul dețin un loc aparte în lirica eminesciană. Amândouă sunt, în esență, simboluri ce-i declanșează poetului nu numai amintiri, ci mai ales meditații profund existențiale: Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,/ Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul 76. Biserica rămâne pentru totdeauna simbolul profund creștin, chiar și în starea degradată: Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul [...], iar poezia ei constă în atmosferă: Drept preot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
altfel, întreaga atmosferă care înconjoară biserica este bizară și de un strălucitor mister: Văzduhul scânteiază, câmpia are un luciu văl, iar lumea stă îmbrăcată în promoroacă 80. Crucile sunt unse cu var și pare că vin din alte vremuri, din pustii, lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar, iar țintirimul singur (s.n.) cu strâmbe cruci veghiază 81. Interiorul îi declanșează poetului meditații existențiale; pornind de la realitatea concretă Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreți, iconostas,/ [...] Abia conture triste și umbre-au mai rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
o străină gură,/ Ca și când n-ar fi vieața-mi, ca și când n-aș fi fost84. În poemul Înger și demon, interiorul se regăsește cufundat în atmosfera rugăciunii, fecioara pământeană, rugându-se cu toată puterea ființei aeriene, dobândește conturul îngerului însuși: În biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger (s.n.);/ Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenunchiată85. Nimic nu lipsește în descriere: Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,/ Palidă și mohorâtă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui232... Dar cel mai frumos între toate portretele făcute lui însuși este cel din Geniu pustiu: Era frumos, d-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, espresive, se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunței se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
față, nu mai avea acea libertate de vis care era esența vieții sale250..., ca să conchidă axiomatic: Martiriu este numele simțirei mele251. Propria sa filozofie de viață, dar și cea a lumii răzbate ferm încă din primele rânduri ale romanului Geniu pustiu: Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sânt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
identică cu a mea batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocoresc un individ pe care eu nu-l cunosc ... Îi desprețuiesc pe oameni ... m-am săturat de ei257. Conștiința de sine a geniului apare și mai explicit în Geniu pustiu: să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune, preot durerilor și bucuriilor, bardul lor258. Freudian, visul lui Eminescu, descris amănunțit în aceeași proză, are rădăcini adânci în teritoriul sufletesc al poetului, dar și în relațiile familiale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
acestuia, atunci când apar, sunt una cu fibra și cu sufletul pământeanului. Numai că într-un mod întreit, întrucât nici în acest context el nu-și poate părăsi structura predestinată. O declarație de dragoste, ca aceea făcută iubitei Poesis din Geniu pustiu, pune întotdeauna în balanță ceea ce are esențialmente structura sa dumnezeiască, în contrapondere cu iubirea. El este în stare să lase totul, întocmai ca Hyperion, pentru iubirea care-i arde ființa. Eram zdrobit de fericirea mea260spune vocea adolescentului în același roman
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
acea copilă dulce și blândă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec neînțeles, o căldură ca aceea a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsămat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie și rece a sufletului meu262. Iubirea poetului este atât de cutremurătoare, încât ea se-ntruchipează întru dumnezeire, luând astfel proporții cosmice: Adeseori, în nebunia mea, uitam pe Dumnezeu, visam că eu îs lumea cu miriade stele și cu miriade flori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sânt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis274. Firea poetului-om este surprinsă în Geniu pustiu cum nu se poate mai bine: Așa e felul meu. În visurile mele mă cred în stare de-a deveni un tiran carnivor, setos de sânge și omor, avar de aur șu desfrânat ca un Eliogabar, când în realitate neci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
început să mă plimbu desculț, ca să nu fac zgomot, de-a lungul camerei 277. Sau, în același context: mi-am luat căciula mea de blană din cap și i-am pus-o lui278... Transformându-l pe același Ioan din Geniu pustiu într-un alter ego, acesta devenise tăcut și respingător... neâncrezător către orice. Își râdea de cer și de Dumnezeu; desprețuia oamenii, încât ți s-ar fi părut că sub zdrențele lui râde un rege sceptic și crud ca Satana 279
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Frumoși au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămânea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete 287. Unele portrete sunt reluate și descrise folosind aceleași cuvinte, atât în Sărmanul Dionis, cât și în Geniu pustiu spre exemplu -, numai că aceste repetiții sunt făcute cu atâta măiestrie, încât doar la o analiză amănunțită se pot depista: aluatul lor, al cuvintelor este "frământat" atât de bine în plăsmuirea ideatică a poetului, încât, introdus în noul context, el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pestelca era albă ca omătul, iar mânecele totdeuna suflecite trădau niște brațe de alabastru . Pe piept cădeau șiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. Astfel îmbla 293. Când amintirile-n trecut/ Încearcă să îl cheme, chipul lui Ilie revine în Geniu pustiu așa cum îi revine în realitate: Ce frumos era el în acea sară ... mi-aduc aminte ca acu. Cu țundra îndoită pe grumaz și dinainte, astfel încât pieptul alb se vedea sub cămașa de in, fața palidă, dar dulce și plină de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și resignare de către dânsa 320. Alte secvențe ale realului apar ici-colo în proze: tata ședea pe un scăunaș scund și pe fața sa arsă și nerasă se strecurau lacrimi de venin, sau pe aceeași pagină, ceva mai jos, în Geniu pustiu: Tata m-a dat la școală 321. Ori, din aceeași proză: auzii ca pin somn pe tata sculându-se, luând în mâni apă din un ciubăr și spălându-se pe față, făcându-și cruce și mormăind încet o rugăciune 322
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
când venea la oraș, altfel umbla civil [...] Vorbea puțin franțuzește și nemțește. Poza în nobil din naștere și mergea totdeauna în trăsură cu patru cai înaintași 327. Aglaia, sora cea dărâmător de frumoasă a lui Mihai, este descrisă în Geniu pustiu: Fața albă și obrazii roșii, părul castaniu și des, făcut în două cozi întrunite pe spate, neted și cu cărare prin mijlocul capului, ochii mari, caprii, ce se uitau mirați la mine, sprâncenele arcate și îmbinate, nasul fin ca a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]