KorAP: Find »[drukola/base=refugia & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...270 271 272 ...289 >

7,217 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

dușmani, cu încredere că mergeau la niște frați". Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creștin dunărean a conștiinței apartenenței la "Romania" (creștină). Nucleele creștine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroși creștini s-au refugiat la barbari, dar și în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goții) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanți ce au contribuit la consolidarea și răspândirea noii religii, la sud și est de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prin tratatul de pace din 332 impus goților, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creștinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănțuit o prigoană împotriva creștinilor, silind pe Ulfila și ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuție este atestată și de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care amintește de cei martirizați atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și pe ceilalți creștini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulțumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paști din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creștini (preoți și credincioși) s-au refugiat din "Gothia" (nordul Dunării) în "Romania" (sudul ei). Printre cei refugiați se afla și preotul satului, Sansalas. În ce-l privește, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraș, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paștile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Goddas, de origine gotă, Biserica din "Gothia" era în relații strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul și scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creștinii supuși represiunii s-au refugiat în Imperiu, alții au fost martirizați, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunități ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în "sate" și "orașe", unde slujeau preoți ca Sansalas, Guthicas și Sf. Sava. Un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la nord de Dunăre, unde a propovăduit "luminile credinței", a întemeiat mănăstiri cu reguli clare și a făcut mulți prozeliți printre latinofoni. Urmașii săi au fost Uranios din Mesopotamia și Silvanus, dar numărul adepților a scăzut și ei s-au refugiat în Imperiu.32 Creștinismul din teritoriile extracarpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistența dintre grupuri creștine cu învățături diverse, ceea ce a avut consecințe însemnate pentru începuturile creștinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat și urme arheologice, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un alt agent important al creștinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturați de slavi și avari, aduși de aceștia în nordul Dunării. Acești prizonieri și-au păstrat credința, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceștia, un rol l-au jucat și cei refugiați în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinței oficiale, ereticii și schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, așadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiții favorabile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualități erau încă active, însă stabilirea proporției dintre creștinism și atavismele păgâne este imposibilă, credințele păgâne s-au refugiat în mentalități, practici, cutume ale creștinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creștin, asistăm practic la supremația spiritualității creștine, iar populația romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creștinării celei mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
abandonarea parohiilor de preoți, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situația a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-și complet identitatea, episcopii din Noricum (4) și Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis și Moesia Prima nu se cunoaște, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării își încetaseră, în cursul secolului VII, existența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai mult influența slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact și după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoți vlahi și slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde și-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul și clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domnești. Evident, poporul, mulțimea, vorbea românește, predica se rostea în aceeași limbă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de "înălțimea pădurilor și munților", de unde a alungat pe sarmați. Dar și aici, el este părăsit de vizigoți, fie de teama hunilor, fie din dorința de pradă în sudul Dunării. În cele din urmă, regele Athanaric este silit să se refugieze, în 380, împreună cu cei apropiați în Imperiu, iar în ianuarie 381, el este primit cu mare cinste la Constantinopol, dar moare curând. 18 "Caucaland", locul multă vreme misterios, a fost identificat în Munții Buzăului, unde s-a descoperit, în 1837

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nomazi, decât în regiunile de stepă, mai ales în cele nord-pontice și în pusta panonică. Structura social-economică a societății hunice presupunea existența unei populații agricole supuse, care să asigure întreținerea dominatorilor turanici în tratativele cu Imperiul, Attila insista ca locuitorii refugiați în teritoriile romane să-i fie restituiți. Populațiile supuse de huni, alani, ostrogoți, carpi, gepizi, romanici au fost încadrate în organizația lor militară, iar conducătorii neamurilor supuse și-au păstrat pozițiile aristocratice-pătura conducătoare hunică era destul de pestriță sub aspect etnic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au păstrat elemente tradiționale de civilizație, credința creștină și legăturile cu Imperiul, monede, obiecte de podoabă și arme, ci o lume gepidă contaminată de influențe nomade. Care a fost soarta gepizilor, după 567? După înfrângerea lor, nepotul regelui se refugiază cu tezaurul tribului, împreună cu episcopul arian, la Constantinopol. Un număr mic de familii gepide îi însoțesc pe longobarzi, în Italia, în 568, dar majoritatea lor neavând unde să se refugieze, au rămas pe loc (nord-vestul Daciei) și cu timpul vor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
soarta gepizilor, după 567? După înfrângerea lor, nepotul regelui se refugiază cu tezaurul tribului, împreună cu episcopul arian, la Constantinopol. Un număr mic de familii gepide îi însoțesc pe longobarzi, în Italia, în 568, dar majoritatea lor neavând unde să se refugieze, au rămas pe loc (nord-vestul Daciei) și cu timpul vor fi asimilați de populația autohtonă. 23 Această susținere se bazează pe informații culese din surse bizantine. Astfel, în 593, generalul bizantin Priscus organizează o expediție împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oficial la o parte din stăpânirea sa în Peninsula Balcanică. Slavii au fost așezați ca foederati în Imperiu. Dar, în sudul Dunării, slavii s-au manifestat ca războinici, ca și cuceritori, romanicii fugeau de pe câmpii și din cetăți, creștinii se refugiau din calea slavilor pe vârfurile munților și în locuri întărite, înalte. În fața mareei slave, Imperiul s-a retras din preajma Dunării pentru mai multe secole. Dar prin colonizarea grupurilor de seminții slave, Imperiul nu se considera nici izgonit, nici umilit-el deținea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în estul Europei (375-454), în ciuda dificultăților provocate de atacurile lor, schimburile au continuat între regiunea numită "Barbaricum", supusă acestora, și Imperiu. Când Priscus și-a prezentat solia la curtea lui Attila, acesta i-a prezentat o lungă listă de dezertori refugiați pe teritoriul roman și, în același timp, el a întâlnit în regiunile supuse hunilor un mare număr de romani, care se instalaseră aici și își exercitau meseriile. În secolul al V-lea, ca și în perioada anterioară, Dunărea nu constituia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
IV-lea, chiar și în unele așezări urbane din Dacia și Sciția (Dobrogea), deși orașele au decăzut și cu timpul s-au ruinat cu totul -după năvălirea hunilor, orașele au fost definitiv părăsite de locuitori. Resturile populației urbane s-au refugiat în mediul rural, de aceea numele orașelor a dispărut și s-a pierdut până și noțiunea de oraș, dar nici proprietățile (fermele) agricole (villae) n-au supraviețuit (vezi cap. I). În asemenea condiții vitrege, continuitatea trebuie urmărită în ținuturile rurale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
revărsat în sudul Dunării până la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migrații slave au fost de mare însemnătate pentru romanitatea carpato-balcanică: ramura sud-dunăreană a romanității a fost copleșită de numărul (masa) slavilor, iar populația autohtonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiați în munți au supraviețuit (etnic) sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor în Balcani a dus la fărâmițarea "Romaniei" sudice, în schimb, grupul romanic din nordul Dunării a devenit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a slavilor au trecut Dunărea și s-au instalat în sud. Pe de altă parte, numărul daco-romanilor a crescut prin prizonierii (robii) aduși de slavi din sud și prin migrația spre nord a unei părți a populației romanice, care se refugia din regiunile balcanice ocupate de slavi spre nordul Dunării (vezi Viața Sf. Dimitrie de Tesalonic). În timp, s-a adăugat și sporul natural al populației autohtone, încât daco-romanii au ajuns să-i copleșească numeric pe slavi. Dar aceasta n-ar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
120 de monede de aur, cu efigiile împăraților Vasile II și Constantin VIII. Populația numeroasă aflată în această regiune, în perioada menționată, în orașele de pe malul drept al Dunării, a fost adusă din altă parte sau, se pare, s-a refugiat din sudul Moldovei și estul Munteniei, unde s-au ivit triburile nomade ale pecenegilor. Fortăreața din Insula Păcuiul lui Soare și-a păstrat însemnătatea militară, dar a încetat să mai fie bază navală, ea nu era apărată de o garnizoană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cinci strategi ai armatei au fost capturați. În urma invaziei pustiitoare din 1036, așezările de pe malul drept al Dunări, de la Capidava până la Dervent, au fost complet distruse, încheindu-și definitiv existența.-așezarea de la Dinogetia-Garvăn a fost incendiată, dar locuitorii s-au refugiat în mare parte. Până în 1046, n-au mai avut loc alte năvăliri ale pecenegilor, iar în acest interval de timp, orașele de pe malul drept al Dunării au cunoscut o nouă prosperitate, economia a luat iarăși avânt. Monedele bizantine ale împăraților

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
final, el însuși se va așeza în fruntea revoltaților, încercând să preia conducerea acestui "bogat colț de libertate" (Iorga). Anna Comnena scria că pe malul celălalt (nordic) al Dunării sunt "sciți" (români), care se bat cu "sarmați" (pecenegi), iar "sciții", refugiindu-se dincolo de Dunăre, se ocupă cu agricultura, semănând mei și grâu, deducem că ei sunt, de fapt, localnici. Attaliates menționează "cetățile (orașele) de la Istru" și în alt context, pentru prima jumătate a secolului al XI-lea, astfel, viitorul împărat Roman

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
el n-a condus bine operațiile militare, ba mai mult, s-a revoltat împotriva bazileului (împăratului), complicând și mai mult situația statului bizantin. Împăratul Isaac a reușit să înăbușe revolta lui Vranas, dar o parte din ostașii săi s-au refugiat spre nord și s-au alăturat forțelor conduse de Petru și Asan-evenimentele acestea se petreceau în iarna 1185 și primăvara 1186. În urma acestor eșecuri, în vara lui 1186, Isaac Anghelos a pornit în persoană împotriva răsculaților, iar Petru și Asan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Petru și Asan-evenimentele acestea se petreceau în iarna 1185 și primăvara 1186. În urma acestor eșecuri, în vara lui 1186, Isaac Anghelos a pornit în persoană împotriva răsculaților, iar Petru și Asan, în fața înaintării armatei bizantine, au trecut (s-au refugiat) la nord de Dunăre, pentru a cere ajutor de la cumanii din Câmpia munteană. Între timp, în fruntea armatei bizantine, împăratul a pătruns în regiunea dintre Haemus și Dunăre, fără a întâmpina rezistență, unde a primit asigurări formale de supunere ale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmarea firească a evoluției generale a societății și a structurării sale. Astfel, în epica medievală islandeză, "Saga lui Eymund", se relevă implicarea vlahilor (Blokumenn) alături de pecenegi în luptele fratricide (intestine) pentru tronul Rusiei kievene. Pe sprijinul lor conta principele Sviatopolk, refugiat la pecenegi, în iarna 1018-1019, pentru ajutor împotriva lui Iaroslav cel Înțelept, cneazul Kievului. Aceasta este o dovadă a existenței unei formațiuni ce dispunea de resurse militare importante. Un alt episod ar fi cel din 1148, când o căpetenie "cumană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pecenegilor, dar alte izvoare vorbesc despre cumani. Operațiile militare din zonă sunt descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]