KorAP: Find »[drukola/base=scutura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...270 271 272 ...290 >

7,237 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829

auzit de el; vei învăța de la mine tot ce trebuie, apoi vom urca masa și scaunele pe pat, să putem valsa pe muzica lui Strauss; cînd n-o să mă mai calci pe picioare, vom elibera patul..." Brrr! mă cutremur eu, scuturat de frisoane. Mă cutremur de fiecare dată cînd ceva îmi amintește de Doamna Ana, și nu știu dacă pentru că, după aproape opt luni, mi-a hotărît brusc să nu ne mai vedem, sau pentru că-n mîinile ei nu mă simțeam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
miră el. Să las florile aici, pe crengi?! Nu... Chiar moș Toader, ba și tehnicianul, spune că soarta florilor e să aducă fericire celor care le primesc. Altfel, aici, neștiute de nimeni, ar înflori, s-ar ofili și s-ar scutura. Vreți să vă dau și dumneavoastră o cutiuță? Nu, Tomiță, mulțumesc, n-am ce face cu ea. Aș ține-o toată ziua în buzunar. Poate, la plecare. Eu sînt de serviciu pînă deseară, la șase. Bine, îi zic, poate la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
pe cel mare, care doarme cu mine, lîngă calorifer. "Ce faci acolo?", îl întreb. Am făcut oleacă de pipi și usuc pijamaua". Sper că nu l-ai bătut. Cum să-1 bat?! Tace o clipă, aranjează mai bine cărțile de pe birou, scutură îndelung scrumul țigării într-o scrumieră de sticlă, adună cu vîrful degetului arătător firicelele de scrum de pe birou, le pune pe marginea scrumierei și, fără să mă privească, întreabă: Ce faci, te însori cu Livia? Cred că da. De unde știi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Iar?! se miră el. Cum "iar"?! strîng eu din umeri nedumerit. Credeam că nu mai scrii. Te pomenești că-i tot despre viața de uzină... Dacă alta nu cunosc... Ion se ridică furios de pe scaun și merge la chiuvetă, să scuture acolo scrumul de țigară. Îți amintești, izbucnește el, la restructurarea din '73, ai fost printre puținii, dacă nu singurul, căruia i s-a dat decizie de disponibil, fără să i se asigure alt loc în combinat, deși mai erau libere

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
meserie sau o funcție, dar mai ales o funcție!, cînd timpurile sînt altele, profită de funcțiile ce le au și-și construiesc, pe banii statului, vile, colo sub munte, ori în centrul orașului... Pînă cînd vine vreun viscol și-i scutură. Ha-ha! Mă faci să rîd, naivule! Vilele alea sînt prea solid construite ca să se clatine la viscol. Și-s construite cîte două, spate-n spate. Poate că n-ai văzut vila lui cumnată-miu... Am auzit că treptele scării interioare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
spală", dar "mîinile" astea uită că obrazul rămîne murdar și se vede. Din cîte mi-ai spus tu, așa onest cum încerci să fii, te înfrupți mereu din roadele poziției lui cumnată-tu. Cînd va începe viscolul, el va fi scuturat, iar ție s-ar putea să-ți sară fulgii. Ion face ochii mari spre mine: Arunci vorbe grele, Mihai. Vorbe pe măsura realității, Ioane. Oi fi eu naiv, or fi fiind vilele astea construite cîte două spate-n spate, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
casca, mi-o înapoiază, se întoarce spre oglindă și-și aranjează cu vîrful degetelor pieptănătura, apoi merge la birou și se așază pe scaun. Trage sertarul în care am pus eu bricheta, scoate de acolo un pachet cu țigări, îl scutură puțin pînă ies cîteva țigări, apoi întinde mîna cu pachetul spre mine: Te rog!... Mulțumesc! Nu fumez... Niciodată? Niciodată. Nici cînd scrii? Nici. Nici...? Nici. Doamna Teona bagă pachetul în sertar, închide sertarul, apoi își ia țigara de pe marginea scrumierei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Mihai, te rog!... Nu acum... Nu aici... Ar fi păcat să risipesc cîte puțin tot ce am adunat... Tot cît am adunat pentru tine. Vreau... vreau să-ți dăruiesc totul, odată, ca o explozie... Te rog!... Se retrage doi-trei pași, scutură din cap înfrigurată, palmele ei își lasă iar durerea pe luciul fustei, în timp ce ea îmi surîde cu toată fericirea revărsată în ochi și pe buze: Atunci... pe deseară, Mihai! Te aștept... Îmi promiți că vii? Ce straniu a pătruns în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
și intru. Scot casca de protecție din sacoșă, mi-o pun pe cap, împăturesc sacoșa și ziarul băgîndu-le în buzunar și mă îndrept spre pavilionul administrativ. Dar la cine să mă duc?! Cine are putere așa mare încît să-l scuture pe Condurache?! Directorul general! îmi zic. Mă cunoaște bine. Și-apoi, modul cum abordează problema oamenilor muncii din combinat mă face să am tot respectul pentru el. Chiar săptămîna trecută, la o întîlnire a personalului tehnico-administrativ din combinat cu unele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
genunchilor. Ochii mei o măsoară de cîteva ori, aștept o reacție din partea ei, dar nu-i văd decît pieptul mișcîndu-se ritmic și degetele mîinii stîngi zvîcnind de cîteva ori. "Ce brută am putut fi!!", îmi spun și mă înfior ca scuturat de friguri. Mă apropii de pat, mă aplec, întind mîna și-i cuprind umărul. Cristina..., șoptesc eu, dar ea rămîne nemișcată, cu ochii închiși, mulțumindu-se doar să-și subțieze buzele într-un surîs amar. Îi alint cu palma umărul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
intra în baie, face ea un gest cu țigara spre ușa care desparte baia de cameră. Se poate întîmpla oricui să verse... Trage un fum din țigară, își trece mîna stîngă de cîteva ori prin păr, aranjîndu-și-l, își netezește fusta, scutură scrumul în scrumiera micuță de pe noptieră, își rotește privirea prin cameră, surîde cînd observă sacoșa cu casca de protecție în ea și devine gravă cînd privirea i se oprește asupra mea. Uneori, strînge ea din umeri, vărsatul are și motive

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
cînd rafale de zăpadă viscolește mai ceva decît în toiul iernii!... Rămîn pe treptele de la intrare, să simt mai bine viscolul, cu obrajii îmbujorați de fulgii reci topiți pe el. Haideți! îmi strigă Don Șef. Intrăm în pavilionul administrativ, ne scuturăm de zăpadă și ne îndreptăm spre sala de consiliu, aflată la parter. Să fiți calm! îmi șoptește Don Șef cînd ajungem lîngă ușă. Vreți un calmant? mă întreabă, arătîndu-mi cutiuța cu pastile, din care a luat una și a înghițit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
afle răspuns, ci ca să-mi dea putere. E ALĂTURI DE MINE... Uitîndu-mă la ea, nici nu o văd măcar; mă pierd într-o imensitate albă, deasupra căreia ninge; ninge ca în noaptea mea de Ajun, cînd buclele astea brumate și-au scuturat albul odihnitor peste întreaga mea cămăruță. Ea dorește să înving, să înving în primul rînd pentru mine. O simt cum tremură toată, aproape cu sufletul la gură, să nu spun cumva "nu se poate" înainte de-a fi cîntărit îndelung

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
ai și știi că altă soluție, pentru zece-douășpe ore, nu există. Se oprește, mai rămîne cu mîna întinsă spre mine cîteva secunde, apoi, obosită, își lasă mîna în jos, oprindu-și-o pe luciul mesei ovale. Capul ei brumat se scutură scurt, înghețîndu-mi sufletul, pălmuindu-mă ca un vînt de miazănoapte. Are dreptate Tamara, multă dreptate mai are! sîntem aici la masa unui mare joc. Ar fi trebuit să-l recitesc pe Dostoievski, în special Jucătorul, să văd ce simte un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
convingere că faptele contează acum; vorbele sînt apanajul impostorilor. Intru în curtea combinatului și grăbesc pasul spre clădirea Serviciului dezvoltare. Viscolul a stat. Mai suflă din cînd în cînd vîntul, umed și rece, pătrunzînd adînc în corp, făcîn-du-mă să fiu scuturat de frisoane scurte și puternice. "Asta-i, îmi zic, pupăza a fost pînă acum. Colacul de peste ea va fi o gripă de toată frumusețea. Tot zicea Livia odată c-ar vrea să-i fiu bolnavul ei de onoare..." Livia!... Parcă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Ce ți-am făcut eu?! Ce ți-a făcut doamna Brîndușa?! Spune-mi, o întreb pe un ton de zeflemea, spui "doamna Brîndușa" pentru că vezi în ea o doamnă, ori numai pentru că poartă fustă și nu mai este fecioară?... Doamne!... scutură Tamara din cap. Refuz să cred că tu ești același cu... ...cu prostuțul blînd, de pînă acum, dispus să spună vorbe de iubire femeilor neconsolate! îi strig cu furie. Nu, doamnă, v-ați înșelat! Ați crezut că ați lăsat acolo

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Vă las vouă ție, Brîndușei și altora drumurile astea; eu am cărarea mea... Tamara se uită lung la mine, privindu-mă cu un amestec de dispreț și ură, care mă lasă rece. Nici chiar gestul ei scurt, prin care-și scutură capul, aranjîndu-și buclele brumate, nu-mi mai spune nimic. Mă gîndesc o clipă la noaptea ceea de Ajun și-mi pare bine că nu am făcut atunci dragoste cu Tamara. Actul dragostei ar fi însemnat pentru mine o legătură de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
descurc eu. De sus, din nori, cad fulgi deși, învăluiți de vînt. Ușa e lovită ritmic de ușorul metalic, iar zgomotul ei mă trimite cu gîndul la nopțile de insomnie ale copilăriei, cînd auzeam cum viscolul urla pe sub streașină și scutura zdravăn ușa de la intrare, în fața căreia, cuibărit pe bucata de preș din lînă, dormea cîinele. Tata se ridica din pat, lua șuba între umeri, aprindea felinarul și ieșea să vadă vitele. Mă sculam și eu din pat, beam o cană

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
o fi arătînd ăla!?... Eu vreau să fiu OM... Tac și aștept începutul ciclului. Vocea lui Vlad devine gravă și hotărîtă. Încerc să mă gîndesc la ce mi-a spus el, dar nu pot: simt cum un fior neplăcut mă scutură. De ce?! Vlad a vrut și a reușit să rămînă un om de rînd. (Nu cred că "om mic" e bine spus. Poate că-i un om slab, mai slab decît îl credeam eu.) Un capăt din cartonul depozitat pe clădirea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Iau cheia, o bag în buzunarul de la piept al scurtei îmblănite, apoi încerc să mă ridic de pe scaun: constat că am înțepenit. Îmi dezbrac încet costumul de azbest, îl împăturesc, i-l dau lui Vlad și-i mulțumesc, apoi îmi scutur haina de velur și pantalonii de scamele albe. Vlad bagă costumele în sacul de hîrtie, leagă sacul la gură cu o sîrmă și-l ia sub braț. Coborîm împreună treptele, ne oprim în mijlocul încăperii și ne rotim privirea: în tăcerea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
una blondă ce-i hăt, la miazănoapte, Să nu regret atîta, să nu suspin atît". De unde știi că-i blondă?! tresare Dinu, eliberîndu-și brațul din strînsoarea mea. Nu știu. Astea-s versuri de Esenin. Ah! exclamă el, închizînd brusc ochii, scuturînd din cap ca de friguri, ce dezgust mă apucă uneori numai gîndindu-mă!... Cum naiba reușiți voi tu și Vlad să treceți atît de ușor peste...?!... Cine spune că reușim, Dinule? îl întreb eu surîzînd. Nu uita ce ți-am spus

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
la seră, printre flori. Îmi pare rău, moș Toadere! spun eu, ridicîndu-mă. Lasă, Mihai, că are ea grijă natura, mă asigură bătrînul. Uite aici, îmi arată el spre o creangă, mîine-poimîine se vor deschide noi muguri... Viscolul de azi a scuturat doar flori, care erau aproape trecute, dar tot atunci i-a dat magnoliei o nouă senzație de iarnă, a făcut-o să-și pregătească noi muguri pentru următoarele zile călduroase. Dacă vii peste două-trei zile, ai să vezi din nou

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Șef, ce argument mai bun îmi trebuia ca să fiu sigur că între dumneata și ea a fost totuși ceva?! Tac și mă joc cu mănușile, lăsîndu-l să spună tot. El însă privește scrumul țigării îndelung, surîde, mai trage un fum, scutură scrumul pe fereastră, apoi continuă: Nu spun că nu țin la dumneata, dom' Vlădeanu, dar... Există totuși niște... Uite: cînd Brîndușa mi-a spus să-i dau scris tot ce-am văzut la hotel, m-am simțit jignit. Am înțeles

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Livia a încremenit. Părțile capotului, strînse de cordon, cad acum încet una lîngă alta, desfăcîndu-se. Eu ridic mîna dreaptă, arătîndu-i cordonul. Îl vezi ? Ar trebui să-l las să cadă, iar palmele mele, însetate de atingere... Te rog, Mihai! Nu..., scutură încet din cap Livia. Gîndește-te bine, îi spun, înapoindu-i cordonul. Cine gustă o dată din poezia gestului încărcat de dragoste nu se mai vindecă. Istoria omenirii a dovedit-o cu prisosință. Nu se mai vindecă nici dacă va primi în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
cordon pînă spre pămînt. Sărut mîinile, doamnă! îi spun, înclinîndu-mi fruntea. Ion se uită neștiutor la cele două femei. Soția sa îi înfruntă un timp privirea, apoi și-o mută spre mama ei. Soacra mai face un pas spre mine, scuturînd din cap într-un gest scurt, plin de mîndrie. Domnule Vlădeanu, mă ia de sus bătrîna, ia spune-mi unde a stat ginerele meu seara asta pînă la ora zece? Mamă, intervine jenat Ion. Tu să taci! i-o taie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]