70,637 matches
-
ordonă să le înlăturăm." Chiar dacă Corneille consideră sentințele ca pe cea dintâi dintre utilitățile poemului dramatic, și chiar dacă nu șovăie să le introducă în cuvântarea personajelor sale, el le folosește totuși mult mai puțin decât autorii antici 13. "Prima (utilitate) constă în sentințele și instrucțiunile morale care pot fi semănate acolo aproape peste tot, dar trebuie folosite cu sobrietate", scrie el în Primul Discurs. 2.3. Spectacol și indicații scenice Cât despre cântec și spectacol, Corneille consideră și aici, precum Aristotel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tihnă; dar ea nu poate deveni așa decât prin mai multe altele imperfecte, care îi servesc drept traseu, și țin auditoriul într-o plăcută așteptare. Asta trebuie făcut la sfârșitul fiecărui act pentru a face acțiunea continuă." Unitatea de acțiune constă în stabilirea unei legături de necesitate internă între acțiunile secundare și acțiunea principală. Clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a înnoda o intrigă, ignorată în Antichitate, ca și în Evul Mediu. În teatrul grec vechi, acțiunile secundare sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cât și în tragedie, este foarte conștient de lucrul acesta, scriind în Aviz Cititorului (Avis au Lecteur), din 1632, care precede Văduva (La Veuve): "Comedia nu este decât un portret al acțiunilor noastre, și ale spuselor noastre, iar perfecțiunea portretelor constă în asemănare. Bazându-mă pe această maximă încerc să nu pun în gura actorilor mei, decât ceea ce ar spune în mod verosimil, în locul lor, cei pe care îi reprezintă, și să-i fac să vorbească en honnêtes gens29, și nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și care ar fi interesat ca să-i fie făcute; sau dacă aș introduce un om singur care să le spună aș face-o amestecând în fiecare piesă atitudinea în interiorul sentimentului numai pentru a fi mai bine exprimat; căci, dacă nu constă din narațiune pură38, solilocviul este admis pe scenă la fel cu monologul interior care li se întâmplă zilnic tuturor oamenilor ce nu sunt complet stupizi." Corneille urmează același drum. Povestirea, după părerea lui, nu ar putea apărea decât dacă este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în teatru, el face din ea unul din cele mai frumoase ornamente ale piesei de teatru. "În teatru, scrie el, a vorbi înseamnă a acționa (...) căci Discursurile nu sunt în Teatru decât accesoriile Acțiunii, deși orice Tragedie, în Reprezentație, nu constă decât în Discurs (...). Acest lucru reprezintă întreaga lucrare a poetului și pentru care își folosește în primul rând forțele minții sale. Și dacă face să apară câteva acțiuni în Teatrul său, asta se întâmplă pentru a face vreun discurs plăcut
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
accedant ad veritatem 41", Chapelain, în faimoasa Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru de ore, cere ca imitarea să fie "atât de perfectă, încât să nu apară nicio dificultate între lucrul imitat și cel care imită, căci principalul efect al acesteia constă în a-i propune minții, pentru a o curăți de patimile sale dereglate, obiectele ca fiind adevărate și ca fiind prezente; lucru care, dominând toate genurile poeziei, pare să privească încă în mod deosebit aspectul scenic în care nu se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să nu o dezguste la extrem, dacă trebuie să alerge mereu după obiectul său din provincie în provincie și aproape într-o clipită să treacă munții și să traverseze mările cu el odată." Chapelain atrage atenția asupra verosimilului care ar consta în reprezentarea într-un interval de timp de trei ore a unei acțiuni ce-ar trebui să se desfășoare pe parcursul mai multor ani. Atunci spectatorul nu ar putea crede în realitatea spectacolului. "Însă nu cred să existe ceva mai puțin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lucrul acesta, declarând, în Al Treilea Discurs: "Reprezentația durează două ore, și ar semăna perfect, dacă acțiunea pe care o reprezintă nu ar cere mai mult pentru a fi reală." Un mijloc comod preconizat de teoreticieni pentru a păstra iluzia constă în situarea pe timpul antractului, perioadă a cărei durată spectatorul nu o măsoară decât confuz, a timpului excedentar. Este preferabil ca elipsele temporale situate între acte să fie aproximativ de aceeași durată. "Mai consider, scrie Chapelain în Scrisoare despre regula celor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe care le dă Corneille în majoritatea comediilor de tinerețe, de tipul " Scena se petrece la Paris", nu înseamnă respectarea unității de loc de care el nu se sinchisește pe atunci. Singurul lucru care îi repugnă, în numele verosimilului, este soluția constând în transportarea spectatorului de la un oraș la altul. Simțul acesta comun, care reprezenta singura mea Regulă, îmi dăduse destulă aversiune față de această oribilă dereglare ce punea Parisul, Roma și Constantinopole pe aceeași scenă, pentru ca să-l limitez pe al meu la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
despre regula celor douăzeci și patru de ore: "Afirm deci că este fundamental ca imitarea în orice poem să fie atât de perfectă, încât să nu apară nicio diferență între lucrul imitat și acela care imită, căci principalul efect al acestui lucru constă în a propune spiritului, pentru a-l curăți de pasiunile sale dereglate, obiectele ca fiind adevărate și prezente." 6. Estetica purității Separarea stabilită între comedie și tragedie este tot atât de riguroasă în epoca clasică ca în Antichitate. Influența lui Aristotel, redescoperirea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
verosimil există când se întâmplă într-o zi o multitudine de lucruri ce s-ar putea întâmpla în mai multe săptămâni? Unii cred că această simplitate este dovada unei lipse de imaginație. Ei nu se gândesc că, dimpotrivă, orice invenție constă în a face ceva din nimic, și că tot acest mare număr de incidente a fost totdeauna refugiul poeților care nu simțeau în geniul lor nici destulă bogăție, nici destulă forță pentru a atașa timp de cinci acte spectatorii printr-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
utilitate a poemului dramatic". Cât despre cea de-a treia utilitate, ea privește natura deznodământului care trebuie să prezinte, pentru a-l satisface pe spectator, spectacolul pedepsirii celor răi și al răsplătirii celor buni. Prima sa utilitate, să ne amintim, constă în "sentințele și instrucțiunile morale pe care le putem presăra acolo aproape peste tot", a patra rezidă în catharsis. Această "a treia utilitate", specifică teatrului clasic, îi este străină teatrului antic, după cum constată Corneille. Anticilor nu le păsa de "recompensarea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Racine, nu ar putea să existe vreo îndoială asupra identității victimei. Ucigașul își înfăptuiește actul în deplină cunoștință de cauză. Ceea ce ignoră eroii lui Racine este numai consecința pe care actul o va avea asupra lor înșiși. "Pateticul dramei raciniene constă în cea mai teribilă dintre descoperiri de către personaje: oroarea acțiunilor lor", scrie Eugène Vinaver în Conversații despre Racine (Entretiens sur Racine, Nizet, 1984). Hermione cunoaște identitatea victimei sale, dar nu-și dă seama, în momentul în care ordonă crima, că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu putință. Nu servește la nimic să spunem drept răspuns că nu ne-am ocupat decât de cântec și de spectacol, fără să ne gândim la sensul cuvintelor, nici la sentimentele pe care le exprimă ele: căci chiar în asta constă pericolul, în faptul că în timp ce suntem încântați de dulceața melodiei, sau uluiți de minunăția spectacolului, aceste sentimente se strecoară fără să ne gândim la ele, și ajung în inimă fără să ne dăm seama." (Scrisoare către Părintele Caffro cu privire la Comedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
rupe mai degrabă decât deznoadă legăturile încurcate ale acțiunii; într-un amestec bizar de bufonerie și eroism, de galanterie și devoțiune, în caractere ieșite din comun, în sentimente romanești, în expresii emfatice, într-un miraculos absurd și pueril, în asta constă, la ei, interesul și pompa tragediei. (...) Lope de Vega și Calderón erau născuți pentru a-și avea locul lângă Molière și Corneille; însă dominați de superstiție, de ignoranță și de falsul gust pentru orientali și barbari, pe care îl contractase
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de noi. Lipsite de personaje amuzante, comediile sale nu dezlănțuie niciodată râsul, căci Terențiu nu caricaturizează trăsăturile, spre deosebire de Aristofan și Seneca. Măreția sa, în ochii lui Diderot, care găsește nelalocul lui râsul stârnit de farsă în sânul unei zugrăviri realiste, constă în a ne aduce zâmbetul pe buze. "Terențiu are vervă puțină, de acord, scrie el în Elogiu lui Terențiu. Rareori își pune personajele în aceste situații bizare și violente, care caută ridicolul în cele mai secrete ascunzișuri ale inimii, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reușite; pentru că înainte de a spune: Zaïre, dar dumneata plângi! sau Vei fi acolo, fata mea40, actorul s-a ascultat îndelung pe el însuși; asta înseamnă că el se ascultă în momentul în care te tulbură și că tot talentul lui constă nu în a simți, cum presupunem, ci în a reda atât de scrupulos semnele exterioare ale sentimentului, încât ne-ar putea înșela. Strigătele durerii sale sunt notate în urechea lui. Gesturile disperării sale sunt din memorie, și au fost pregătite
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
comediant ar fi cea mai nefericită condiție; dar nu el este personajul, el îl joacă și îl joacă atât de bine încât dumneata îl iei drept acesta: iluzia este numai pentru dumneata; el știe că nu este acela." Arta comediantului constă în analizarea constantă a efectelor sale pentru a le stăpâni. De aceea el nu simte nimic din emoția pe care i-o trezește spectatorului, căci nu el este personajul, ci îl joacă. Numai spectatorul este câștigat de iluzie. Sensibilitatea actorului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de scriitor, pentru a crea, în alteritatea sa, o formă pe care autorul nu o recunoaște totdeauna. Poetul trăiește adesea ca pe o trădare confruntarea între producția imaterială a imaginarului său și realizarea concretă, oferită de spectacol. "Adevărul scenei" nu constă deci în a arăta lucrurile, după părerea lui Diderot, "cum sunt în natură". Actorul nu reproduce niciodată o realitate brută. Pentru a marca în mod clar această ireductibilitate dintre real și reprezentarea sa, Diderot opune constant, în Paradox, salonul și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vocea dumitale de conversație și pe tonul folosit la gura sobei? Și nici întâmplarea spusă la gura sobei cu emfaza și gura larg deschisă ca la teatru. (...) Dar o experiență pe care ai repetat-o de o sută de ori, constă în aceea că la sfârșitul povestirii dumitale, în mijlocul tulburării și emoției pe care le-ai stârnit la auditoriul dumitale de salon, apare un nou personaj căruia trebuie să i se satisfacă curiozitatea. Nu mai poți, sufletul îți este epuizat, nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să corecteze prin râs, și nu prin bătaie de joc, și nu-și propune să corecteze exact defectele de care ne face să râdem, nici numai persoanele la care găsim aceste defecte rizibile. Adevăratul folos al ei, utilitatea ei generală, constă chiar în râs, în exercițiul pe care ni-l facilitează de a simți ridicolul, de a-l descoperi ușor și repede, sub deghizamentul pasiunii și al modei, în toate combinațiile în care se amestecă cu alte calități încă și mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la teatru, nu așteaptă o reprezentare fidelă a realului. "Gândul care impresionează inima nu este că relele etalate sub ochii noștri sunt rele reale, ci că sunt rele la care noi înșine am putea fi expuși. Plăcerea într-o tragedie constă în aceea că noi știm bine că este o ficțiune; sau, ca să mă exprim mai bine, iluzia distrusă fără încetare renaște fără încetare. Dacă am ajunge să credem un singur moment ca adevărate crimele și trădările, pe loc ele ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
grupeze în jurul ei la diferite etaje sau mai curând pe diversele planuri ale dramei. Unitatea de ansamblu este legea de perspectivă a teatrului." În imensul elogiu pe care Hugo i-l consacră lui Shakespeare, el atrage atenția că geniul său constă, în toate piesele, în afară de Macbeth și Romeo și Julieta, în construirea a două intrigi secundare reflectând intriga principală. Din prudență, fără îndoială, față de detractorii săi, el nu merge până la a preconiza un asemenea obicei, mulțumindu-se să-i sublinieze originalitatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
contemporan, scrie Zola în Naturalismul în teatru, și încercați să-i faceți pe niște oameni să trăiască acolo: veți scrie niște opere frumoase. Fără îndoială, trebuie un efort, trebuie să degajăm din talmeș-balmeșul vieții formula simplă a naturalismului. În asta constă dificultatea, să faci lucruri de seamă cu subiecte și personaje pe care ochii noștri, obișnuiți cu spectacolul de fiecare zi, le văd în cele din urmă neînsemnate. Este mai comod, știu, să prezinți publicului o marionetă, să numești marioneta Carol
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea ajunge la o stilizare la care actorul, în jocul său, nu ar putea pretinde. Pentru Gordon Craig, regizor englez care dorește, precum Pigmalyon, să fasoneze "supramarioneta", și Oscar Schlemmer, regizor german care creează "baletul obiectelor", secretul unui joc perfect constă în tratarea corpului actorului ca pe o marionetă pentru a-i conferi hieratismul sacru care caracterizează foarte vechea păpușă din lemn. 1.1. Appia: Muzică și lumină pe scenă Descoperind resursele unite ale muzicii și luminii, Adolf Appia (1862-1928) transformă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]