7,108 matches
-
a luat și au plecat la el în birou. Noi am rămas mai departe să comentăm, să ne imaginăm, să facem diferite scenarii. Cu timpul, au început să se perinde prin dormitor și alți ofițeri din Baterie, care acreditau în șoaptă ideea că Milea nu avea cum să se sinucidă, că era un militar bun ș.a.m.d. Preocuparea lor era să nu se creeze panică în rândul nostru, să nu apară încălcări de regulament și să ne abținem de la comentarii
Aşa neam petrecut Revoluţia by Sorin Bocancea, Mircea Mureşan [Corola-publishinghouse/Memoirs/893_a_2401]
-
Reveniți În sală, reluam exercițiul de antrenament vocal preluat de la Grotowski, care consta În dirijarea sunetului spre un zid, cu intenția de a-l sparge cu forța vocii. Multe alte exerciții ne ajutau să explorăm toată gama de sunete, de la șoaptă până la țipăt, sau vorbirea pe inspirație, opusă vorbirii normale, pe expirație. Toate acestea aveau ca scop lărgirea expresivității vocale, pentru a putea face față structurilor fonetice complexe din latină și greacă. GB: Dar cum ai descoperit-o pe Medeea În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Ellen Stewart să mă ajute s-o găsesc pe Medeea În Greenwich Village. Priscilla a apărut a doua zi - o femeie tânără, cu o față de leoaică și o prezență foarte puternică, dar care avea nasul cârn și vorbea aproape În șoaptă. Deși nu căutam neapărat un nas clasic, Îmi era greu să-mi Închipui că Medeea are nasul cârn. Și când am Întrebat-o de ce șoptește, mi-a răspuns că ea nu obișnuiește să țipe. Ellen totuși a insistat: lucrează cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
și nou și devine tot mai străin pe măsură ce se amestecă În mințișoara mea ticsită și febrilă, cu Robin Hood și Scufița Roșie, cu bonetele cafenii ale bătrânelor zâne cocoșate. În stânci sunt scobituri pline cu apă de mare călduță și șoaptele mele magice Însoțesc anumite vrăji pe care eu le urzesc deasupra minusculelor bazine de safir. Locul unde mă aflu este desigur Abbazia, pe țărmul Adriaticei. Obiectul de la Încheietura mâinii mele, care arată ca un inel de șervet fantezi, confecționat dintr-
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
dus la Biserica Rusă - era prima oară când intram Într-o biserică - și s-ar putea să fi fost În postul Paștelui (În timpul slujbei am Întrebat-o pe mama despre ce vorbeau preotul și diaconul; ea mi-a răspuns În șoaptă, În engleză, că spuneau să ne iubim unii pe alții, dar eu am Înțeles că a vrut să spună că cele două personaje nemaipomenite, Înveșmântate În mantii strălucitoare sub formă de conuri, Își spuneau unul altuia că vor rămâne veșnic
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
fi dorit s-o cruțe de nici un motiv de hipersensibilitate, era și tare de urechi. Uneori, la masă, noi, băieții, observam brusc două lacrimi mari prelingându-se pe obrajii plini ai Mademoiselleei. „Nu mă băgați În seamă“, spunea ea În șoaptă și continua să mănânce până ce lacrimile neșterse o orbeau; atunci, cu un sughiț sfâșietor, se ridica și ieșea Împleticindu-se, din sufragerie. Treptat, adevărul ieșea la iveală. Să zicem, de pildă, că se discuta la masă despre vasul de război
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a fixat la Început greșit stânjenitorul obiect, dar nici nu și-l pusese bine că s-a și Întors spre mine cu o privire uluită, minunându-se cu lacrimi de fericire În ochi. Se jură că auzea fiecare cuvânt, fiecare șoaptă a mea. Nu le auzise pentru că, având Îndoielile mele, nu rostisem nici o vorbă. Dacă aș fi rostit vreuna, i-aș fi spus să-i mulțumească prietenului meu care plătise aparatul. Oare auzise atunci liniștea, acea Liniște Alpină despre care vorbise
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
măsuri de precauție, ne-a dus sub o oribilă caracatiță de bronz și singura indicație că acela era obiectul râvnit a fost un oftat ce sugera un motan care toarce. Cu aceeași grijă - mergând În vârful picioarelor și vorbind În șoaptă ca să nu se trezească monstrul soartei (care, părea el convins, Îi purta personal pică) - ne-a prezentat logodnicei lui, o tânără grațioasă cu ochi speriați de gazelă și răspândind În jur parfumul violetelor proaspete prinse În voalul ei negru. Îmi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
marin mohorât sau niște struguri cenușii, tremurând din cauza reverberațiilor seci ale tramvaielor din depărtare, sub un cer sec. „In den Zelten achtzen A“ - adresa aceasta dansează din nou ca un troheu În mintea mea, urmată imediat de deplasarea făcută În șoaptă În taxiul electric bej care ne ducea acolo. Ne așteptam la tot felul de compensații ca răsplată pentru suportarea acelor cumplite dimineți. Fratelui meu Îi plăcea muzeul figurilor de ceară de la Arcada de lângă Unter den Linden - grenadierii lui Friederich, Bonaparte
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
trepte și-și culcă fruntea în poala Doamnei Maria, care, ușor, își retrage picioarele. Ștefan îi vorbește cu pasiune: Frumoasa, inegalabila mea Doamnă... La picioarele tale, depun biata mea inimă însângerată de iubire... Maria, îmbujorată, zâmbește și-l mustră în șoaptă: Inegalabilul meu Domn s-a cam întrecut din "împărtășanie". Ștefane, șăzi binișor... Se uită lumea la noi... Să ne veselim! De aceea, după ospăț, te îmbraci cât mai simplu, fără podoabe. Coborâm în târg și ciocnim și cu poporul Sucevei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
saltă slujitorii de cur ca să-l aburce în șa! Și... și colac peste pupăză, s-au găsit la el scrisori de credință către Marele Vizir!... Se leagă, toate se leagă! Un vândut turcilor! Boierii au amuțit. Doar ici-colo, câte o șoaptă, câte un oftat... Rău îmi pare, spune Ștefan mai moale. Dar altfel nu se poate! "Sunt lucruri cu care nu se glumește!" Sunt vremuri de război. Să fie învățătură tuturor! spune cu glas aspru, amenințător. Hatmane Șendrea! Aduni ceata lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de har și iubire de oameni, să se strămute în hambar și, între două rugăciuni și-o tămâiere, să deprindă meșteșugul tămăduirii; să aline nu numai durerile sufletului, ci și pe cele ale trupului; să le închidă ochii ascultând ultima șoaptă și ultimul gând al celor ce se duc. Amin... Prea cuvioșii monahi să-și sacrifice tihna chilioarelor, că jertfa lor bine va fi primită în Ceruri. Doamne, spune Ștefan cu nostalgie, să dormi în fânul cosit!... Cu țârâit de greier
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
îmbrățișează. Ștefan își culcă fruntea pe umărul lui... Fără cuvinte... Oblonul se zbătea zgâlțâit de viscol. Un clopot bătea undeva departe. E Crăciunul doar... "Cu sfinții odihnind Hristoase..." Călugării, cu lumânări, cântând, cădelnițând, părăsesc paraclisul. Ce face Maria? întreabă în șoaptă Țamblac ștergându-și cu dosul mâinii câteva lacrimi furișate printre crețurile obrajilor. Ștefan, buimac, ca trezit dintr-un somn greu, nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de-aici! Valea!! Valea!! Savastița, arțăgoasă, violentă, trece la atac. Îi smulge coiful din cap, buzduganul din mână. Pohtim de mai pleacă, amu! Pleci cu muierea ta la codru! E poruncă de la Vodă! Gata! Am zis! Afurisită muiere! se aud șoapte admirative din mulțime. Mă faci de râsu' târgului, hodorogule! și intră-n casă târând după ea buzduganul, cu coiful pe cap. Târgoveții râd și părăsesc comèdia. Dumitru, văduvit de coif mândria lui -, amărât-amărât, se lasă moale pe o buturugă din fața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai încet. Viața noastră nu ne aparține. Desigur, n-am dreptul să ți-o cer... Te rog... Totuși... Sunt clipe de grea cumpănă... Și nu știu dacă... nu se știe... Voichița, lipită de zid, cu ochii plecați, abia îndrăznește, în șoaptă, cu o voce spartă, hotărâtă totuși: Eu știu! Eu sunt aceea care va pleca! Am cerut Măriei tale... am cerut să-mi dea slobozenia... Eu... eu sunt aceea care va pleca, spune ea cu o voce stranie, cu capul plecat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
o voce spartă, hotărâtă totuși: Eu știu! Eu sunt aceea care va pleca! Am cerut Măriei tale... am cerut să-mi dea slobozenia... Eu... eu sunt aceea care va pleca, spune ea cu o voce stranie, cu capul plecat, în șoaptă. Departe... Pentru totdeauna, adaugă și înalță ochii, împreunează mâinile a rugăciune. O rog pe buna Doamnă să mă ierte... Nu, Domniță, spune Maria, cu resemnare, fără patimă. Rămâi. E dreptul dragostei. Eu... eu sunt aceea care va pleca... Într-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să ascult și simt cum picioarele mi-au amorțit și tot trupul mă doare. Când mi se pare că am ajuns la capătul răbdării, mă aplec spre tata și îi șoptesc că „nu mai pot”. El mă ceartă, tot în șoaptă, dar nu la modul „clasic”, îndemnându-mă, pur si simplu, să stau liniștit, ci dându-mi-l de exemplu pe Iisus, a cărui moarte pe cruce era tocmai comemorată în acea zi! El a putut să îndure tot ceea ce a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acum, când treceam singur prin el. Într-o seară, târziu - era întuneric deplin -, Doina s-a oprit pe neașteptate înainte de a ajunge la capătul tunelului. Surprins, m-am oprit și eu. „Vrei să-ți arăt ceva?”, mi-a spus, în șoaptă și zâmbind (deși era întuneric, nu mă înșelam: zâmbea, aiuritor, și tocmai acest zâmbet mi-a dat fiori). „E nebună”, mi-a fulgerat ca o bănuială prin minte. Stătea lipită cu fața de gardul cimitirului și privea într-o direcție
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de momentul introducerii sicriului în criptă, de lumea răzlețită printre morminte, parcă incredulă, și de cei doi-trei oameni care s-au apucat imediat să pună cărămizile, să zidească, concentrându-se exclusiv asupra lucrului lor, decenți totuși, îndemnându-se aproape în șoaptă. * În vara anului 1964, după ce îndeplinisem, în vederea unei nesperate de mine (nici în vis) angajări la Gazeta literară, necesarele forme și formalități, îmi mai rămăsese de făcut un ultim pas, cel mai greu, decisivul: acela de a mă înfățișa redactorului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
frați întru timiditate... * Pe culoarele Gazetei literare, seara, pregătindu-ne, împreună cu Raicu, poate și cu Mihalaș, să „punem o bază”, adică să mergem să bem ceva, Nichita, căruia îi aparțineau și inițiativa și expresia, ținând să-mi spună, aproape în șoaptă, din decență probabil: „Dumneata ești cel mai ciudat și mai delicat dintre noi...” * Una din cele mai bune prietene ale mamei era „tanti Tony” (despre care nu am scris nimic în După-amiaza de sâmbătă, omisiune din neglijență, omisiune voită? Rămăsesem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
un început de primăvară cu nopți încă reci), alții la toaletă... Deodată, Marin Preda, care nu-mi adresase până atunci nici un cuvânt, cu care nu izbutisem nicicum să comunic o întreagă seară, s-a apropiat de mine și, aproape în șoaptă, discret, m-a întrebat, cu o subită, extraordinară căldură, cu o preocupare sinceră, câtuși de puțin convențională, ceva în sensul de cum o să mă descurc, dacă pot să mă descurc. Vroia să se asigure că, la ora aceea târzie, am cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
adevărată scenă gogoliană. Noi plecam, după terminarea programului, Nichita venea, convocat la o importantă ședință de partid. Numai că nu știa unde e camera în care trebuia să ajungă (biroul redactorului-șef, probabil). Cu o smerenie bătrânească, vorbind aproape în șoaptă, Lucian Raicu s-a oferit să-i arate drumul și, luându-l de braț pe Nichita, care cu smerenie bătrânească și vorbind de asemenea în șoaptă își tot exprima gratitudinea, au făcut împreună câțiva pași. Până ce ghidul benevol s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
trebuia să ajungă (biroul redactorului-șef, probabil). Cu o smerenie bătrânească, vorbind aproape în șoaptă, Lucian Raicu s-a oferit să-i arate drumul și, luându-l de braț pe Nichita, care cu smerenie bătrânească și vorbind de asemenea în șoaptă își tot exprima gratitudinea, au făcut împreună câțiva pași. Până ce ghidul benevol s-a asigurat că oaspetele redacției noastre nu mai putea să se rătăcească. După care, cei doi s-au despărțit din nou. Poate pentru totdeauna. * La Snagov, într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Sau de copii? Rămase tăcut. Parcă n-ar fi auzit ce l-am întrebat sau că l-aș fi întrebat ceva. Într-un târziu, îl auzii că-mi răspunde totuși. Avea, acum, o cu totul altă voce, vorbea aproape în șoaptă. — Sigur că și de ei mi-e milă... de oameni... și de copii. Știu, știu, Dostoievski... Ivan Karamazov cu ale sale cazuri înfățișate lui Alioșa la restaurant... Ivan Karamazov care dizolvă divinitatea în lacrima unui copil chinuit, după cum se spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și tărie. Le primeam în Sfântă Biserică. Îmi luăm copiii cu mine, chiar din fașa. Stăteam toată slujba cu ei. Erau foarte cuminți, ca niște sfinți. Nu se foiau, nu deranjau, nu vorbeau în biserică. Ne înțelegeam prin semne sau șoaptă. Doamne, ce bine ne era în biserică. Era preot paroh Teodor Dăscălescu la biserică Vovidenia. De acolo făceam parte și acolo mergeam. Ce frumoase slujbe ținea! Mult ne hrăneam din cuvântul lui. Apoi și soțul a început să meargă la
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]