9,277 matches
-
se termina linia ferată, și de două ore se târa, în dimineața rece, pe un podiș pustiu'de piatră, care, atunci când porniseră, își întindea liniile drepte până în zarea roșiatică. Dar vântul începuse dintr-o dată să bată și, treptat, înghițiSe întinderea nesfârșită. Din acea clipă, cei din mașină nu mai putuseră vedea nimic, amuțiseră unul câte unul, continuându-și drumul în tăcere, învăluiți într-un fel de noapte albă. Din când în când, își ștergeau buzele și ochii înroșiți de nisipul care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
stângaci, îi cuprinse mâna. Ea se întoarse și-l urmă, ascultătoare. Bătrânul arab de pe scară, încremenit în locul în care-l lăsaseră, se uită după ei cum coboară spre oraș. Janine mergea fără să vadă nimic, apăsată dintr-o dată de o nesfârșită oboseală, târându-și trupul a cărui povară i se părea acum de neîndurat. Exaltarea o părăsise. Se simțea prea mare, prea greoaie, prea albă pentru împărăția în care pătrunsese. Un copil, o fată tânără, bărbatul cu trup uscățiv, șacalul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
pățești", ce-i apucase pe toți, și valurile de nisip spulberate pe sute de kilometri, înaintând și dând îndărăt sub bătaia vântului, și iarăși muntele, numai vârfuri negre, numai creste tăioase de fier, și călăuza, pe marea de pietre întunecate, nesfârșită, urlând de căldură, arzând cu mii de oglinzi sclipitoare, până la locul ăsta, aflat la hotarul ce desparte pământul negrilor de ținutul alb, unde se înalță orașul de sare. Și banii pe care mi i-a furat călăuza, prost, prost ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
oameni cum urcă spre el. Unul era călare, celălalt mergea pe jos. Nu apucaseră încă pe cărarea pieptișă ce ducea către școala înălțată pe povârnișul colinei. Se chinuiau din greu, înaintând cu mare încetineală prin zăpadă, printre pietre, pe întinderea nesfârșită a podișului înalt și pustiu. Din când în când, calul se poticnea. Nu se auzea încă, dar se zăreau șuvițele de abur care-i țâșneau atunci pe nări. Era limpede că măcar unul din cei doi bărbați cunoștea bine locurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
porniră din nou la drum, pământul răsuna sub pașii lor. Din când în când, în față, o pasăre spinteca văzduhul, cu un țipăt de bucurie. Daru sorbea, răsuflând adânc, lumina proaspătă. Un fel de exaltare creștea în el în fața întinderilor nesfârșite, acum aproape cu desăvârșire galbene sub bolta albastră a cerului. Mai merseră încă o oră, coborând înspre sud. Ajunseră la un fel de ridicătură turtită, alcătuită din stânci sfărâmicioase. Din acel loc, podișul începea să coboare, la răsărit, spre o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
îi vedea veseli și voinici. Acum se duceau la școală, de unde se întorceau la ora patru. Jonas putea să se bucure de prezența lor și sâmbăta după-amiază, și joia, și, de asemenea, cât era ziua de lungă, în timpul numeroaselor și nesfârșitelor lor vacanțe. Nu erau încă destul de mari ca să se joace în liniște, dar se arătau îndeajuns de puternici ca să umple apartamentul cu certurile și cu râsetele lor. Trebuiau potoliți, mustrați, amenințați cu bătaia. Rufăria trebuia spălată, nasturii cusuți; Louise nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
stăpânul și totodată sclavul acestei lumi. Numai că se bucura de ea în gol, cu mâinile trândave, fără s-o fixeze într-o operă. Dar nimic nu semăna mai mult cu bucuria pentru care trăia, și el petrecea acum ore nesfârșite, visând, așezat la o masă, în cafenele zgomotoase și pline de fum. Totuși se ferea de locurile și de cartierele frecventate de artiști. Când se întâlnea cu vreo cunoștință care începea să-i vorbească de pictură, era cuprins de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
simțeau încă în gură și care, jur-împrejur, cât vedeai cu ochii, acoperea vegetația rară a stepei. Soarele apăsător, munții palizi și mâncați de puhoaie, zebușii costelivi întâlniți în cale, având drept alai stoluri obosite și jalnice de vulturi urubu, lunga, nesfârșita călătorie prin deșertul roșu... Tresări. Mașina se oprise. Erau în Japonia: case cu decorație fragilă de fiecare parte a drumului și, în case, chimonouri furișate. Șoferul vorbea cu un japonez îmbrăcat într-o salopetă murdară, pe cap cu o pălărie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Sunt șiruri de capete congestionate, ciufulite, țepene sau bălăbănindu-se somnolente în jurul ovalului retezat și colțuros al Siei Hariga, care își păstrează nemișcarea obsesivă. Pare la un pas : obrazul de argilă uscată, fumurie deschide coline și văi, intrânduri abrupte : peisaj nesfârșit și imprevizibil, cu porii mari, uscați de vânturi. — Renașterea s-a vrut o cultură trăită, replică erudiților de cabinet. Laura și Beatrice își găsesc replica în femeia lui Botticelli. Plasată și în centrul unor poeme, la celebrul Poliziano... Asta e
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
stivuite pe dușumeaua roșie, prăfuită. Găsea reproducerile, o soma pe studentă să întrerupă lucrul. Pregătea cafeaua pe un reșou vechi și ruginit, într-un ibric îngust și înalt, de aramă. Apoi, priveau multă vreme împreună, încă o dată, fotografiile. Studenta suspecta nesfârșitele discursuri ale Siei Strihan despre Cosimo a fi bine calculate îndrumări pentru scenografia spectacolului la care lucrau... și chiar se dovedea că Sia se oprea uneori, găsind brusc alte amănunte necesare decorului și un mod mai frapant de a le
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
creadă că inventează și nu știe mare lucru. Pentru a-i pregăti altă cursă ? Reușise, oricum, s-o facă să nu fie în nici un fel sigură pe observațiile și judecata lui și nici pe a ei, să suspecteze acest monolog nesfârșit, dar să-i atribuie o secretă și neabătută direcție, către care o împingea, pe neobservate. Să se mai întrebe de ce se referise, oare, la inginerul Mateescu, și nu la frații Mateescu ? Tânărul Patraulea nu părea un afemeiat. În orice caz
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
sordid ? Nu permitea să-l măture, dar nici să-l viziteze cineva ? Mânca, se spune, rareori. La ore neașteptate, când îl trezea foamea. Se întâmpla ca zile întregi să uite de mâncare. ...Vizitatoarea s-ar înspăimânta, probabil, de grădina casei, nesfârșită, crescută în dezordine. Cosimo nu permitea să fie îngrijiți cum se cuvine și tăiați la timp arborii, spune Vasari. Gonea grădinarul, cum vedea că se apucă să sape în jurul lor, să-i curețe. Nici măcar smochinii nu reușea să-i curețe
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
tremură o clipă și se sparg. Zac undeva, zgribulit pe fundul vreunui vas. Adâncurile nopții stăruie. Recuperarea se desfășoară incert, pe porțiuni fără legătură între ele. Iarăși copil, pierdut prin lungi curți interioare, năpădite de buruieni ursuze. Rătăcesc printr-un nesfârșit tunel sticlos, pustiul căruia îi dăruiesc, înfricoșat, spaimele și așteptarea. Oasele se lungesc, palide baghete muzicale. Legănare confuză. Mă gândesc la Simonetta Vespucci, la trecutul fastuos, la Sia, la trecutul apropiat și tulbure, din care s-a născut monstrul prezent
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
împrăștiați în necuprinsul lumii, conviețuiesc cu fiarele, sălbăticiți, subjugați, viețuind fără speranță, în bezna premergătoare furtunii. Recunosc oribile chipuri de unchi și veri și mătuși, ca și cum întunericul n-ar fi în stare să trimită decât aceleași măști ale unei unice, nesfârșite familii, mediocritatea înconjurând tot pământul. Vulcan ? Abia am preluat flacăra, să împrăștiem incendiul de-a lungul și de-a latul pădurii, mai luptăm cu propria noastră bestialitate. Și iar piere tumultul, tunetul valurilor se stinge. M-au părăsit, s-au
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
înțeleaptă. „Lăudat fii, rege al universului, care nu lași vreo lipsă în lumea ta, care ai creat într-însa făpturi frumoase, pomi plăcuți, ai plăsmuit pe om și ai creat lumina focului.“ Trenul leneș și murdar trece prin tunelurile mlaștinii. Nesfârșit este drumul prin valea plângerii și nu se aude decât, din când în când, râsul mic al diavolilor, iepurașii iuți, cruzi, cu trofeele noii genetici. Tovarășa Sia, cine este fiul vostru ? Un ingineraș astenic, salarizat, un bufon melancolic, disprețuit de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
rețeaua de drenaj. Trage o foaie albă de hârtie : schița profilului longitudinal. Panta, cotele terenului, adâncimea. Trage altă foaie : tabelul săpăturilor. Una, două, trei, șapte verticale, cota teren și canal, distanța, volum săpătură. Este luni : slujbașul atârnă în trupul lung, nesfârșit și îngust al zilei ostile. Laminat, umilit. Înalță capul din norul de fum. Jur-împrejur, zeci de tuburi subțiri de hârtie fumegă, între buzele livide. În cele două capete ale vastei săli, pe pupitrele șefului de atelier și inginerului consilier, saltă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
pe protopopul Groza zîmbindu-i cu blândețe și încurajîndu-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh... Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
târziu îi fulgeră prin minte că poate rușii îl vor disprețui că a dezertat, el, ofițer... Și chiar în clipa aceea un bubuit prelung, răgușit, spintecă văzduhul. Apostol înlemni, într-o așteptare amețitoare. Peste câteva secunde, care i se păruseră nesfârșite, izbucni un răbufnit mai greoi, ca și când s-ar fi desfundat pământul. Apoi îndată altele, furioase și din ce în ce mai grăbite. Un clopot năprasnic fierbea în întunericul brăzdat de dâre luminoase. "Ce-i asta? se gândi Bologa uitîndu-se la ceas și văzând că
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ferestrei în care Apostol zâmbea uitat... Pe urmă o coroană înmugurită a unui cireș bătrân acoperi și fereastra și vagonul și trenul... 7 Aleea de fagi din Parva, dreaptă și îngrijită, de la gară până-n mijlocul orășelului, părea noaptea un tunel nesfârșit. Pașii lui Apostol Bologa scrâșneau harnic pe prundișul umed, încît Petre, împovărat cu două geamantane, de-abia se ținea după dânsul, gâfâind din greu. Piața pătrată era pustie, toate casele dormeau... O luară pe strada principală, în sus, și nici
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cerul foarte albastru și curat cobora liniște, precum din casele împrăștiate, din copacii înmuguriți, din câmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătând în verde se înălța în unde nevăzute viața cea mare, atotputernică, neîndurată și totuși nesfârșit de ademenitoare. În văzduh plutea dragostea de viață cu tremurări de aripi argintate, cântând imnuri de slavă, care picurau în inimi fericire adevărată și mii de speranțe. Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat. Ochii lui priveau, dar nu vedeau
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și spălate, spre văzduhul cutreierat de nouri bulbucați, simțea deodată cum în sufletul lui se prăbușeau toate clădirile monumentale, cu zgomot babilonic de cuvinte stoarse de adevăratul înțeles, nelăsând în urma lor nici măcar ruine, ci numai un gol sterp, cenușiu și nesfârșit de necăcios. Și atunci avea impresia clară și sugrumătoare că îi fuge pământul de sub picioare și că rămâne plutind în neant, agățîndu-se cu disperare de crucea din turnul bisericii. Deseori, cu cartea pe genunchi, gândurile i se întorceau în urmă
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu și de fericire! ― Da... da... omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură căpitanul. ― Așa-i? zise Bologa stăruitor, ca și cum aprobarea l-ar fi întărit. Așa-i?... Așa-i... Un sprijin, căpitane!... Credință, multă, nesfârșită, oarbă... Credința-i Dumnezeu, căpitane! Atunci însă, parcă exuberanța I-ar fi rușinat, se uită la Klapka o clipă și urmă cu alt glas, foarte schimbat: ― Vorbesc, vorbesc și... Nu te supăra! Mi-e plină inima... Te rog! adăugă zâmbind
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
murdare și zdrențuite... Și totuși în ochii lui, cei șapte se multiplicau neîncetat, iar braniștea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârșit... Și în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul șoselei nesfârșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii după el, cerîndu-i socoteală... Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe șoseaua dreaptă și netedă ca o riglă. Braniștea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
spânzuraților... Dar acuma părea că toți sunt la fel și în privirea tuturor strălucește aceeași însuflețire stranie, ademenitoare, ca și focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. "Același om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfîrșită..." Și deodată își zise: "E Svoboda... privirea lui..." În aceeași clipă își aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaș că a avut onoarea să facă parte din Curtea Marțială, cum s-a
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în inimă. Trecu pe lângă gara cu coperișul roșu și ieși din sat. Unde se încrucișează șoseaua cu calea ferată își aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraților. O luă printre șinele care luceau stins ca două săbii nesfârșit de lungi. Uneori se uita în stânga, dar ceața înghițea zarea, și întunericul împreuna cerul cu pământul. Se împiedica de traverse și gâfâia. Pe aici drumul părea mai greu. Când dădu iar în șosea, auzi ropotele râului, aproape, ca niște șoapte
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]