7,014 matches
-
timpului dau aripi, prin mine el viază”. Oricîtă exagerare poetică s-ar manifesta aici, un fapt e sigur: Heliade are sentimentul că Înaintea lui se află un imens gol pe care trebuie să-l umple. Poetul trebuie să Înființeze oriunde „raiul”, să Întoarcă, adică, omul și lucrurile sărace, sterpe, la plenitudinea lor „adamiană”. Un poem din 1836 (Destăinuirea) traduce limpede acest adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întoarcă, adică, omul și lucrurile sărace, sterpe, la plenitudinea lor „adamiană”. Un poem din 1836 (Destăinuirea) traduce limpede acest adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-Însul raiul oriunde-nființează Și-și face fericirea din bine-nchipuit. CÎnd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; CÎnd se Închină, cerul el Îl coboară jos; Dragostea lui e flăcări și ura lui detună, Blîndețea-i e seninul acel mai luminos. Ferice de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o dorință mai adîncă de pierdere În spațiile cosmosului. Cerul este și pentru Alecsandri un fastuos decor pentru delicate gesturi intime. Sprijinită de pieptul răpitorului, Trestiana zîmbește, din văzduhuri, „ca un vesel meteor”, iar Făt-Frumos, Într-o beatitudine totală, „duce raiului din stele al pămîntului odor”. Răpire simbolică, voiaj pur literar, mesaj fără conotații. Alecsandri iubește și el, ca toți romanticii, departele (sau Îndepărtatul), Însă nu leagă de această noțiune nici una din obsesiile lui poetice. În erotică, se va vedea, femeia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cerescul suflet are nemurire? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Dar ce zic? Ah! unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît țara noastră, acest dulce rai Plin de Încîntare, plin de fericire? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Lasă-mă aice să mor, dragul meu!” Acest dulce rai primește expresia cea mai elocventă În Miorița. Blaga a făcut mai tîrziu din el matricea spiritului românesc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît țara noastră, acest dulce rai Plin de Încîntare, plin de fericire? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Lasă-mă aice să mor, dragul meu!” Acest dulce rai primește expresia cea mai elocventă În Miorița. Blaga a făcut mai tîrziu din el matricea spiritului românesc. Alecsandri imaginează un loc vesel și frumos, cu flori dalbe de aur și seri blînde, suspinătoare, un loc „bun de iubire”. PÎnă la
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu plînta, rîul cu limpidele izvor. Și stejarul zice ierbei: «Mult ești vie și gingașă!ă Fluturașul zice floarei: «Mult ești mie drăgălașă!ă Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind; RÎu, izvoare, nouri, raze se Împreună iubind. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, MÎndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te Încinge cu-al său braț dismierdător. Umbra ta, răcoritoare, adormită, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pînditoare), Însă literatura este mai mult decît oriunde concurată aici de percepția directă a lucrurilor. Retorica peisajului prevalează asupra peisajului retoricii. Alecsandri pune la un loc tot ceea ce o natură bună și fecundă produce mai de preț. Un colț de rai, cum zice el, unde se vorbește un limbaj comun: limbajul galanteriei. Stejarul, simbolul puterii, adresează modestei ierbi: „mult ești vie și gingașă”, vulturul - simbolul orgoliului și al cruzimii - vorbește cu ciocîrlia, soarele se Înțelege cu norul, fluturul cu „plînta” etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de sînuri albe”) etc. Abuzul de gingășii supără, evident, la lectură, Însă din aceste acumulări de făpturi grațioase se constituie o figură a imaginarului: aceea a extazului („sufletul cu voluptate În estaz adînc plutește”). Extazul atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la lectură, Însă din aceste acumulări de făpturi grațioase se constituie o figură a imaginarului: aceea a extazului („sufletul cu voluptate În estaz adînc plutește”). Extazul atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție a sufletului, Întineresc spiritul, stimulează reveria. O reverie, trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
atinge și pe Îngerii din rai („și se pare că s-aude prin a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție a sufletului, Întineresc spiritul, stimulează reveria. O reverie, trebuie să spunem, molatică, dezmierdătoare. O reverie a măsurii și a firescului. Limbajul ei este repet, șoapta, expresia ei este nuanța, idealul ei este solidaritatea. Fiecare oaspete
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de labirintul vegetal... Dintre peisajele ce trec prin versurile lui Alecsandri, doar lunca este statornic euforizantă, liniștitoare. Alăturate, peisajele formează o geografie lirică, o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. În codrii mereu pustii Unde urlă fiare mii...” În acest peisaj global, totalizant, nuanțele se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
părăsesc aproape niciodată sfera abstracțiunii. Cuvintele dematerializează imaginea. Ființa „albă și serafică” plutește Într-o indeterminare absolută. Îngerul n-are gen, serafia este o stare de beatitudine În care poftele trupului nu pătrund. Agresiunea instinctului se oprește (se topește) În „raiul fierbintei sărutări”. În rest o castitate totală. Erotica alecsandriană nu cunoaște nici latura demonică. Îngerul nu formează, ca la Eminescu, un tandem cu demonul, adesea sub același chip. Puținele poeme În care este vorba de sburător, de duhul străin, de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lor iubită lucește lin În viață Precum un soare dulce În veci neasfințit! Așa nu te vei stinge din minte-mi niciodată, O! suvenir puternic de dragoste-nfocată! O! timp ferice-n care minunea ce iubesc M-au deșteptat În raiuri cu glasu-i Îngeresc!” Există un Alecsandri galant, monden, productiv autor de dedicații, versuri ocazionale trecute În albume. Dedicațiile epuizează retorica luminii solare și a florilor. Într-un loc (Buchet) aduce elogii calului favorit al domnișoarei Măria Docan, numită și Mitica
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mult. Nici Alecsandri nu cunoaște, de pildă, valoarea metaforei În poezie. Puținele metafore („a nopții regină”, „fiori de gheață”, „al nopții negru sin”, „cuibul graiului”, „Îngerul iubirei”, „genii de spaimă”, „plaiul dulcei tinereți”, „sinul nopței”, „plaiul nemurirei”, „ocean de ninsoare”..., „raiul nălucirii” etc.) sînt din seria metaforelor numite de tropologi În praesentia sau din categoria metaforelor tocite, stereotipe*. Imposibil de determinat o predilecție pentru un spațiu semantic. Imaginile sînt florale, astrale, ornitologice, explicite mai totdeauna, vaporoase, convenționale. Epitetul este apreciativ, personificator
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Într-un sistem de simboluri generale În care orice conotație a ideii dispare. Calul aprig ca un leu, calul negru ca păcatul, sînul dulce ca un crin, inima mîndră ce saltă de emoție ca o fiară, ochii mîndri, rupți din rai, dulci ca soarele din mai sînt imagini scoase dintr-un ritual. Obiectul liric trece prin acest ritual poetic, plin de formule gata făcute, și iese eliberat de orice mister. „Figura” spiritului trebuie căutată, atunci, În totalitatea acestor procedee, În efortul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iubirii, o soluție la deșertăciunea lumii: „Că toate trec Într-o clipală, Lăsînd pe om În starea cea goală, Numai prietenul cu unire Este o zare de fericire Ce are omul drept alinare La orișice feli de Întîmplare. O, prieteșug, rai de plăcere, Ce te Începi numai din vedere Și ești păstrat și după orbire Și ispitit În nenorocire, Spune-mi unde lăcuiești anume, Ca să te caut În toată lume, Să dau prin foc, prin apă, prin pară Ca să mă lipăsc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prefaceri: „Din prieteșugul dulce În amori cu Înfocare, Ah, crede-mă-ți, inimioară, că o așa Înălțare Dintr-o norocire mică În norocirea cea mare Suie pe om lîngă Îngeri și lîngă dumnezeire Și-l face trăind să guste a raiului fericire...”. Însă pînă a ajunge la „stepîna acea mare”, cît efort, ce chin, cîtă durere, ce lungă răbdare!... Conachi este un martir fericit, muncile lui l-au dus la izbîndă: nenorocita Zulnie este, În fine, a lui, dar, Încă o dată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ura. Oare dragostea ce este, Adevăru-i sau poveste? Este-un adevăr pe lume Căruia cu nu-i pun nume, Îi las lumii să-l gîcească. Ce-i simhaiioa fireasca. Care lumea Împărătește, Inimi, suflete robește, Aducînd Într-o unire A raiului fericire. CÎnd să trezesc doi din somn, Îngeru-i om pentru om, Iată dragostea ce este. Adevăru-i nu-i poveste.” Ingenioase rotiri de propoziții, slobodă limbă, mai mare detașare de nenorocirile dragostei! Conachi este În stare să scrie și asemenea versuri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
casă. Mai sînt și alte semne ale ispitei trupului. O poezie (Asară, de-un vac trecut) pare a fi scrisă după o altă năvală de origine profană: „Ochi, guriță, piept și sin, Voi, la care eu mă-nchin, Și tu rai ascuns pre tare, Pomeniți necontenit CÎt zbucium și vînzolit Ați răbdat cu luptă mare. Cum sîmțăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsuflări Îndesite, Pept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură mușcînd ȚÎțîșoare dezvălite.” Lirismul corporal
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
răsuflări Îndesite, Pept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură mușcînd ȚÎțîșoare dezvălite.” Lirismul corporal este, aici, mai Îndrăzneț. Conachi sugerează bucuria trupului Înfierbîntat. El lasă deoparte, pentru o clipă, celebra lui pudoare și vorbește, Încifrat e drept, despre un rai ascuns, despre țÎÎșoarele dezvălite, de furia gurilor Împreunate, de răsuflările Îndesite care duc gîndul mai departe de vers. Conachi este cel care instaurează, cred, tirania ochilor În poezia română. Seducția Începe totdeauna cu o privire. O privire ce corupe și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însuși glasul și cuvîntul care l-a insuflat Dumnezeu În om”. Melodia glăsuită nu este decît „plîns - cuvîntare, cu care Își descrie cinevași patimile sufletești și trupești”... Astfel stînd lucrurile, muzica Începe de la Adam și anume după izgonirea lui din rai: „carele după greșala sa (...) a avut destulă materie de plînso-cuvîntare”... Pann pune muzica În rîndul meșteșugurilor fundamentale, rolul ei fiind să Împodobească și să Înfrumusețeze vîrsta, viața și fapta. Cu „mica (lui) putere” a adunat, dar, de la alții aceste irmoase
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fabulos este și Dealul lui Iorgu. În universul lui pătrunzi aproape extatic, punându-ți "sub creștet perină din iarbă uscată și floare măcinată de amintiri" (p. 116). Dealul lui Iorgu este populat de bunica Maria, cetățean de onoare în Farmacia Raiului, specialist recunoscut în legarea oaselor. Infiorătoare sunt și dihăniile canine ce populează acel loc, câini cu ochii negri murdăriți de "albastrul libertății dintâi" (p. 116). Hotarul dintre lumea noastră de aici și lumea Dealului lui Iorgu de dincolo era o
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
prozatorului. În Cercul virtuos (interzis imediat după apariție, romanul va reapărea sub o formă modificată tot în 1986), Gavrilă C. Gavrilă, redactor al unei emisiuni de umor a televiziunii, ajunge în cer „fără bon” și începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete și din alte galaxii, descoperind, de fapt, un spațiu identic celui din care provine. Defectele sunt aceleași, birocrația, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Este vorba de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289448_a_290777]
-
un spațiu identic celui din care provine. Defectele sunt aceleași, birocrația, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Este vorba de o scriere parodică, unde e transpusă o „lume în oglindă”, ducând gândul la Cartea Raiului a lui Ițic Manger. Critica din Întrerupătorul merge și mai departe: de la o lume a adeverințelor, a schematizării și birocratizării se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecțiune” a sistemului, încât nu se mai poate face deosebirea între
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289448_a_290777]
-
cu frenezie, bucurându-se de fiecare clipă. De aceea, cârciumile orașului, cu meniuri opulente și vinuri aducătoare de bună dispoziție, devin emblematice pentru cronică orașului: „Câteva firme de cârciumi ieșene merită gloria de a intra în istorie: «La Bolta-Rece», « La Raiul lui Adam», «La Lupu Fleica», «La Șapte Pulpe», «La Picior de Paris», «La Iancușor», «La Trei Sarmale», «La Viață Lungă», «Parcul Vânătorilor», «Mânaș Cantar», «Simon Pașcanul»; unele dispărute, altele în ființă”. Aici se încheagă și se destramă prietenii, se consumă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290121_a_291450]