7,762 matches
-
bat să cuprindă cetățile! Pe turnul cel mai înalt al Sucevei, poate, flutură steagul verde al Profetului!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Pentru câte sacrificii am făcut, parcă n-am meritat aiastă vitregă și nedreaptă soartă... Dacă nu ne trădau! se dezlănțuie Ștefan. Dacă nu ne părăseau! Dar... dar singuri!... Singuri!... Am făcut ce-am putut!... Pace ție, spune Daniil cu blândețe. Dar, Ștefan, obsedat, nu-l vede, nu-l aude. De trei zile și trei nopți rătăcesc nebun, bat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
N-ai teamă! Te vei ridica! Roata istoriei se-nvârte! Să crezi! Să crezi Ștefane! Ștefan se dezlănțuie vehement: Să cred?! În cine?! În ce?! Crede în tine!"... Vorbe, Sihastre! Vorbe!... Am luptat singuri! Am murit singuri! Toți m-au trădat! Ai mei chiar! Și... și, cum să mai creadă în mine, când eu însumi nu mai cred?! În cine să cred?! Constantinopolul a căzut in mâinile păgânilor! Azi e rândul Sucevei! Mâine, al Romei!... Unde ești Dumnezeule?! întreabă, trăgându-și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu demnitate. Doamna Maria, stirpe coborâtoare din dinastia Paleologilor Bizanțului, este o prea frumoasă femeie de vreo treizeci și cinci, treizeci și șapte de ani, înaltă, cu părul negru, lins, împărțit de o cărare la mijloc; ovalul feții cu bărbia ascuțită îi trădează voința și mândria; ochii negri, când reci, când umezi, fierbinți, misterioși ca apele adânci; deasupra lor, străjuiește o frunte lată, înaltă. Pe cap, poartă coroana imperială cu vulturul bicefal bizantin, din care coboară șiraguri de perle și diamante. Doamna Maria
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ați gândit cât datorăm acestor credincioși tovarăși de luptă și de viață? Victorioși, ei ne poartă spre izbândă! Înfrânți, ei ne mântuie prin fugă! De cădem în luptă, ei ne ocrotesc cu trupul lor mare! Și ei, spre deosebire de om -, nu trădează niciodată: mor cu noi, alături, nechezând încetișor, cu o durere mută, mângâietoare... Iubiți-vă caii! Mângâiați-i! Și ei au nevoie de dragoste. Și... și nu uitați: porție dublă de ovăz! E o poruncă! Boierii stau cu capetele plecate, parcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
multe ori m-am întrebat: "Atunci, la Baia, oare care a fost prețul vânzării Moldovei?" Mateiaș, cu săgeata ceea, nu cred că a fost zgârcit pentru așa o facere de bine... Isaia își aruncă ochii în pământ, să nu-l trădeze căutătura: Dumnezeule! Cât o să mă mai chinuiești, Doamne?! Te joci cu mine, ca pisica cu șoarecele! Încaltea, taie-mă! Și gata! Vai de mine! se zbârlește Ștefan jignit. Fără dovadă?! Fără județ? Că n-oi fi vreun satrap! Mai glumește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și Comneni; deasupra lor, planează acvila bicefală încoronată, stema heraldică a Bizanțului de odinioară. Haricleea, te rog... vreau liniște, șoptește Maria (în grecește). Doamna Maria stă la o măsuță florentină, cu ochii plecați pe o carte; ochii mari, încremeniți, o trădează nu citește. E înveșmântată într-o rochie neagră, lungă, închisă la gât; părul e adunat, strâns într-un coc greu. Puțin mai încolo, pe o băncuță, o tânără vestală înveșmântată în alb, coborâtă parcă de pe o antică amforă, ciupește corzile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să stăm stavilă la Dunăre împotriva Aliotmanului ce se prăvale peste noi ca să ne supună?! Nu voi a ajunge sub papuc turcesc. Nu l-am convins să secăm Milcovul, nici cu vorba, nici cu sabia... Zadarnic! Mai rău! Și-a trădat țara și a închinat-o turcilor! Toți domnii munteni... bolborosește Voichița. Ce puteau face?... "Peștele cel mare înghite pe cel mic", mormăie Țamblac împăciuitor. Toți?! Toți în afară de frati-su unchiul Domniei tale viteazul Vlad-Vodă Drăculea, zis "Țepeș", zis "Spaima Aliotmanului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Apus și acolo să se bată pentru salvarea Constantinopolului, deși, știam că soarta orașului era pecetluită. Constantin, cu ochii în lacrimi, ne-a spus: "Umblați cu șiretlicuri... Oricum, vă mulțumesc. Cum credeți că aș putea primi? Să fug?! Să-mi trădez poporul?!" "... Ne vom bate până la moarte!" îi ia Ștefan cuvântul, continuând: Preferăm să murim ca oameni liberi, decât să trăim ca robi!" Da, chiar așa a spus! Ne-am îmbrățișat, ne-am cerut unul altuia, iertare, plângeam în hohote... își
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de arginți... Și eu!... Și eu te cunosc!... Prea bine te cunosc! Și știu că ai o inimă de câine! scrâșnește Isaia. Ooo! Mă onorează. De-am avea și noi, oamenii, inima credincioasă a câinelui, nici "domnia ta" n-ai fi trădat de două ori: și Moldova, și pe domnul ei. Te-ai putea gândi totuși că, de mă osândești, zdrobești inima dragei tale surioare și... și urgisești niște prunci ce-ți sunt ție nepoței, cerșește Isaia. Ștefan se întoarce către Sora
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai rău, sunt robi, în lanțuri, pe drumul Stambulului... Și... și, poate, în Scaunul Moldovei se lăfăie "omul turcilor" Alexandru Aron, stirpea ucigașului meu tată!... Pentru câte sacrificii am făcut, parcă n-am meritat aiastă vitregă Soartă!... Dacă nu ne trădau! se dezlănțuie Ștefan. Dacă nu ne părăseau! Dar... dar singuri!... Singuri!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Turcii fac istoria veacului nostru. Aș vrea să fiu profet mincinos, dar teamă mi-i că va veni vremea când vor simți ascuțișul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dezice. Ar însemna să reneg lupta noastră. Și... și suferința... Toți morții noștri... Și Baia... Și Lipnic... Și Podul Înalt... Și... și chiar Valea Albă. Și visele libertății noastre, așa, neîmplinite... Vise în care mai cred, încă... Pot eu să trădez? Să dezertez? Să recunosc că totul a fost zadarnic? Ar fi cumplit! Hotărât, nu! Nu pot! Nu reneg nimic din tot ce-am făptuit bun, rău. Izbânzile, cât și înfrângerile ale mele-s... ale noastre-s... Da! Știu bine! De-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
microcosmosul copilăriei... Începutul războiului ne-a surprins în Basarabia, și, din acea perioadă, îmi amintesc de o jucărie, de o locomotivă de pe botul căreia o mână matură și prudentă avusese grijă să smulgă steaua roșie, în cinci colțuri, ce îi trăda proveniența. Văd limpede, de parcă aș mai ține în mână acea jucărie adaptată, urgent, mersului istoriei, locul gol, urât, „cicatricea”, și realizez că băiețelul de patru ani, de atunci, pricepea exact necesitatea îndepărtării unui simbol devenit, peste noapte, inactual și indezirabil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
școală, am avut surpriza și fericirea de a constata că Astra, care, între timp, crescuse, nu numai că nu ne-a uitat, dar ne-a recunoscut imediat și de departe, repezindu-se în direcția noastră cu un elan ce-i trăda bucuria - imensă precum curtea aceea, ce ne-o răpise. * După mai bine de patru decenii, aflu că la Cluj, pe strada Pietroasa, am avut o mică admiratoare. Umblând după niște acte, Jeni face cunoștința unei doamne (căsătorită, cu copii) cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acei ani n-o putea susține. În ce îl privește, acesta din urmă auzise de Pasternak. Era, oricum, profesor. Ceea ce nu-l împiedica să se războiască și el cu autorul romanului Doctor Jivago, acuzat de la catedră că și-ar fi trădat nu numai patria și literatura, ci și - nu se știe de ce - chiar pe Maiakovski. Pasternak era prezentat ca un fel de jalnic impostor care ar fi încercat acum (atunci) să i se substituie cu perfidie marelui poet al Revoluției (poet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
dar conținând serioase obiecții, discutăm despre una, alta: nici o vorbă despre cronica respectivă; mândria îi interzice autorului să pomenească măcar despre ea; nici un cuvânt de mulțumire, nici un cuvânt de reproș; ca și cum n-ar fi văzut-o; și totuși, fața îl trădează: descopăr pe ea, bine imprimat, textul cronicii mele; vanitatea lui profund jignită poartă o „mască” de ziar... Istoria se repetă când cineva te laudă foarte tare; după cronica extrem de generoasă pe care Nicolae Manolescu a făcut-o volumului meu de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
20-25 de ani), unele crăpături, ca și podeaua cimentată, acoperită de câteva covorașe de casă. În colțul de lângă ușa „blocată” se află un mic dulăpior cu cărți foarte deosebite ca valoare, de la Departe de Moscova (de Ajaev, dacă nu mă trădează memoria), la Don Quijote, în ediția cartonată din 1956, iar sus, contorul electric și siguranțele. De soarele care bate după-amiaza, cam de la două la patru, patru și jumătate, mă ferește o perdeluță simplă, prevăzută cu câteva inele, agățate în tot atâtea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cameră, făcând pe orfelinii, pe victimele. Tocmai ei, care se bucură, în casa noastră, de toate drepturile! * Cel mare, mai inteligent, și-a confecționat un mieunat sfâșietor, care nu o dată reușește să ne impresioneze. Totuși, așa inteligent cum e, se trădează uneori, trăgând un căscat cât se poate de nepăsător în mijlocul lamentațiilor sale. * Simple coincidențe? Nu cred. Odată, culcându-mă împovărat de obligația de a da a doua zi de dimineață (nu-l mai puteam amâna) un telefon de refuz, extrem de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
guleraș alb, pantalonași trei sferturi, ciorapi și pantofi de culoare închisă, stă în picioare pe un fotoliu de lemn astfel încât e aproape la fel de „înalt” ca mama lui, pe care o îmbrățișează cu mâna stângă (invizibilă în fotografie). Emoția momentului o trădează degetele mâinii drepte, care atârnă pe lângă corp; degetul mare încearcă să se ascundă, „rușinat”, următoarele două sunt încovoiate: se mișcau probabil cuprinse de o explicabilă nervozitate când fotograful a „înghețat” clipa. În centrul fotografiei, la propriu și la figurat, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Este el bun sau rău? Predestinat (pentru a vorbi în spiritul veacului pe care filmul îl evocă) damnării sau mântuirii? Puține lucruri par la început în favoarea lui. Experiența existențială a lui Andrei Rubliov este marcată de răscolitoare deziluzii: mentorul își trădează vanitatea, prietenul e ros de invidie, inocentă pentru care omorâse un om îi scuipă în obraz, măscăriciul îl acuză de delațiune. În umbra zidurilor mănăstirești sau colindând lumea, pictorul are revelația „păcatelor”: păcatul trufiei (Stepan, Kiril), păcatul cărnii (noaptea sărbătorilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
am succes la femei, precizează cu prefăcută modestie V.M.) mă simt imediat „îndatorat”, „obligat” față de ea; în așa măsură încât, dacă se întâmplă să trebuiască să cobor - din metrou, autobuz, tramvai - înaintea ei o fac oarecum cu sentimentul că o „trădez”, o „abandonez”, în orice caz că mă comport incorect. Doar între noi se înfiripase ceva... E drept, firul acestei „relații” este subțire, subțire de tot; vorba poetului: există, nu există. Și totuși, nu pot să-l rup fără să încerc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai ales, erau îngrozitoare: soția mea, față de care mă simțeam atât de vinovat, dormea neștiutoare alături de mine, îi auzeam respirația egală, ușoară, îmi era o infinită milă de ea și o iubeam, o iubeam - e purul adevăr - chiar în timp ce o trădam, mă îndepărtam de ea gândindu-mă la cealaltă. Mă consideram - și eram - un ticălos. Într-o asemenea noapte de insomnie, m-a fulgerat un gând cumplit: „Doamne, dacă aș muri acum, în această clipă, cu ce mocirlă de suflet m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Ierusalim. Pe mânz și pe asin. Privește cu lacrimi Ierusalimul frumos, Vor veni alții, Și-L vor dărâma jos. Și ultimul Paste, Cu ucenicii servește, Cină cea Mare, El o rânduiește, Acolo-n foișor, Le spune tuturor Că va fi trădat! Și unul dintre ei Îl va da la misei Pe un preț de nimic Ca să fie răstignit. V-am spus Adevărul-Adevărat : «Iisus Hristos a Înviat!» Mandica 13.06.2006 Te privesc cu duioșie, Și-ți văd chipul luminat, Prin cuvinte
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
s-ar putea crede, în vremuri de război civil și teroare : prietenii se pot afla în tabere vrăjmașe iar unul să cadă în teritoriul stăpânit de ceilalți și la cheremul aparent fostului său prieten. Acesta nu va ezita să-și trădeze mai curând cauza decât prietenul, călcând peste propria convingere, cu orice risc, inclusiv cel suprem. Iată înțelesul ultim al tezei lui Aristotel : prietenia este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e dreptatea. Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
ridicau cultura românească la nivel european). Așadar, în esență, conștient sau nu, autorul preia rolul lui Cațavencu. „Nu voiu, stimabile, să știu de Europa d-tale !” Alergia la Caragiale se traduce de regulă printr-o denunțare a zeflemelei. Anti zeflemistul trădează vaga conștiință de a avea o muscă pe căciulă ; e o nesiguranță și o teamă. Omul de spirit inspiră multora oroare mărturisită sau nu (de unde și antipatia multora contra lui Voltaire). Principalul reproș ce se aduce zeflemelei e superficialitatea. Există
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
Dar valsul îndrăgit de Pantazi e un vals românesc : „...pretutindeni adie cu vântul, se așterne cu ploaia, unduie în razele de soare și de lună, se oglindă în privirile sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiți de avânt și de pornire, se trădează în mișcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în amețeala dulceagă și resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înțeles Bucureștii” (M.I.C., ibid., p. 322). În continuarea pasajului citat
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]