6,982 matches
-
nimic despre învățăturile sale va ajunge la concluzia că aceasta este, într-adevăr, întruchiparea perfectă a unui om spiritualizat; a unui om care, nepierzând contactul cu pământul ferm al realității, acceptându-și și înnobilându-și corporalitatea, dar fără să se agațe și fără să fie dependent de ea, se află în armonie cu sine și cu lumea. Câtă seninătate și fericire i se citesc pe chip; cât calm și stăpânire de sine în fiecare membru al trupului; câtă tăcere și armonie
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
repau repaus se învelesc în patagiu. Membrul posterior Este pentadactil, relativ scurt și înglobat în patagiu pe aproape toată lungimea. Degetele prezintă gheare puternic curbate și bine d dezvoltate. Piciorul este folosit ca organ de suspensie (cu ajutorul lor liliacul se agață de ramuri, pereții peșterilor etc.), stând astfel cu capul în jos. Această agățare se realizează automat, datorit automat, datorită unui dispozitiv anatomic s simplu: tendonul mușchiului flexor al degetelor trece printr-o teacă fibroasă fixată de falanga a treia ș
Zburătorii din amurg by Emilia Elena Bîrgău () [Corola-publishinghouse/Science/91630_a_92914]
-
mici, a aproape că nici nu se văd de sub gingii. Aripa este scurtă și lată, de aceea zborul este l lent, dar abil. Membrele posterioare sunt lungi, c cu gheare ascuțite și încovoiate puternic. În stare de repaus stă liber, agățat cu capul în jos și învelit cu aripile, pe când coada o ține îndoită pe spate. Culoarea bl pe spate. Culoarea blănii variază în limite mari: aproape albă, roșcat aprinsă, neagră - argintie. În timpul zborului emit impulsuri ultrasonore de ecolocație, de frecvență
Zburătorii din amurg by Emilia Elena Bîrgău () [Corola-publishinghouse/Science/91630_a_92914]
-
sau în iernile blâde, liliecii formează colonii mai mici decât în peșterile reci (Ha (Hall, 1962) sau iernile friguroase ( Hooper, 19 1956). Multe specii hibernează în locuri deschise, cum sunt liliecii cu potcoavă, care își învelesc c corpul cu patagiu, agățându-se de substrat doar cu gh ghearele de la picioare. Speciile precum Myotis myotis, M. blythii și M. daubentonii aleg tot spații deschise, dar se agață de regul de regulă de perete și cu gheara primului deget al aripilor. Adesea, lilieci
Zburătorii din amurg by Emilia Elena Bîrgău () [Corola-publishinghouse/Science/91630_a_92914]
-
în locuri deschise, cum sunt liliecii cu potcoavă, care își învelesc c corpul cu patagiu, agățându-se de substrat doar cu gh ghearele de la picioare. Speciile precum Myotis myotis, M. blythii și M. daubentonii aleg tot spații deschise, dar se agață de regul de regulă de perete și cu gheara primului deget al aripilor. Adesea, lilieci caută nișe și adâncituri în pereți, în care se fixează cu ușurință. În schimb, Myotis nattereri, M. bechsteinii ș.a. pătrund în crăpături, iar speciile genului
Zburătorii din amurg by Emilia Elena Bîrgău () [Corola-publishinghouse/Science/91630_a_92914]
-
a replicat: „O, firește, am susținut dintotdeauna că ideea învierii era inevitabilă din moment ce ucenicii erau atât de tulburați de înfrângerea catastrofală și de moartea lui Isus încât, mai mult sau mai puțin, acesta părea singurul mijloc de care se puteau agăța pentru a-și înfrunta durerea”. Ca relatare istorică a celor întâmplate în primul secol, acest punct de vedere nu este plauzibil. După cum am menționat mai devreme, cunoaștem situații în care liderul unei mișcări care-și pusese toate speranțele în el
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
adultul se trădează, lasă să i se vadă slăbiciunea, simțindu-se ca un rege gol în ochii atenți ai copilului. Asemenea unui dansator pe sârmă care tocmai a făcut un pas greșit și, timp de câteva clipe de dezechilibru, se agață doar de privirea spectatorului stânjenit el însuși de această putere neașteptată... Bunica a închis „poșeta de pe Pont-Neuf”, a dus-o în camera ei, apoi ne-a chemat la masă. După un moment de tăcere, a început să vorbescă cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe trepte fusese precedată de o luptă lungă și dureroasă, întretăiată de mai multe recidive. Ca lupta bărbatului ce se zbătea printre sloiuri de gheață, într-o copcă neagră, văzut de Charlotte într-o zi, primăvara, când trecea pe pod. Agățat de o creangă lungă împinsă spre el, se cățăra pe panta lunecoasă a malului, cădea pe burtă pe suprafața înghețată, înainta centimetru cu centimetru și își întindea deja mâna înroșită, atingându-le pe ale salvatorilor lui. Deodată, fără să se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dintre mormintele sătenilor. Și nu era ușor. Căci tot ce fusese propus putea să fie înlocuit cu un alt obiect asemănător: batic, piatră, monedă... Da, străina asta șmecheră ar fi putut foarte bine să vină în zori și să-și agațe broboada în timp ce toată lumea dormea. Nu, trebuia ales un obiect unic... A doua zi dimineața, o întreagă delegație găsise atârnată pe o cruce, în colțul cel mai umbros al cimitirului - „poșetuța de pe Pont-Neuf:”... Imaginându-mi geanta aceea de femeie printre cruci
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
învălmășeală compactă de oameni speriați. Charlotte, simțind încetineala deznădăjduitoare a gesturilor ei, și-a împins copiii spre deschizătura care se îndepărta încet. Fiul ei s-a cățărat, a apucat cufărul. Sora lui a trebuit deja să grăbească pasul ca să se agațe de mâna pe care i-o întindea băiatul. Charlotte a prins copila de după mijloc, a ridicat-o, a reușit să o cocoațe pe marginea vagonului înțesat. Trebuia acum să alerge, încercând totodată să se prindă de clenciul mare de fier
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dacă el ar fi deschis ușa și ar fi intrat, așa cum făceau toți soldații când se întorceau de la război, în viață sau în filme, atunci ar fi scos probabil un strigăt, s-ar fi aruncat spre el, s-ar fi agățat de centironul lui, ar fi plâns... Dar el a apărut foarte departe, îngăduind să fie recunoscut puțin câte puțin, lăsându-i soției lui timp să se obișnuiască cu strada aceea devenită de nerecunoscut datorită siluetei unui bărbat căruia îi remarca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de rău. Dar, până atunci, să împărtășești durerea care îi macină. Să te urăști pentru fiecare slăbiciune. Să împingi acest angajament până la delir, până la leșin. Să trăiești absolut zi de zi pe marginea prăpastiei. Da, asta e Rusia. Așa mă agățam, în deruta mea juvenilă, de noua mea identitate. Aceasta devenea pentru mine însăși viața, cea care, credeam eu, avea să șteargă pentru totdeauna iluzia mea franceză. Viața aceasta și-a manifestat repede principala ei însușire (pe care rutina zilelor ne
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
erau un debarcader părăsit, câteva pasarele pe pontoane, care ne fugeau suplu de sub picioare. De altfel, urmându-l pe Pașka, nu mi-am dat seama în ce moment lăsasem uscatul pomenindu-ne pe insula plutitoare de ambarcațiuni părăsite. M-am agățat de o balustradă ruptă, am sărit pe un fel de luntre, am încălecat peste marginea ei, am lunecat pe lemnul umed al unei plute... În cele din urmă ne-am pomenit într-un șenal cu maluri abrupte, acoperite complet de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Geamurile lor erau sparte și astupate pe dinăuntru cu bucăți de placaj. Acestea aveau suprafața acoperită cu înțepături fine de cuțit. Fără să se desprindă de hublou, prietenul meu mi-a făcut semn cu mâna, invitându-mă să-l imit. Agățându-mă de proeminența de oțel care mergea de-a lungul bordului, m-am lipit de hubloul din stânga. Cel din mijloc rămânea neocupat. Ceea ce am văzut prin crăpătură era în același timp banal și extraordinar. O femeie, căreia nu-i vedeam
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea ei tânără, de om beat, nu reușea să rămână egală. Șoptea, apoi aproape că striga. Agățându-se de brațul meu, se poticnea din când în când și scăpa atunci o înjurătură, lovindu-se cu o grabă hazlie cu palma peste gură. Sau, dintr-o dată, se smulgea de lângă mine, cu un aer jugnit, pentru a se lipi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lungă, foarte groasă și foarte caldă, mai ales în mijlocul nisipurilor din deșertul care îl înconjura. Ochii oblici, ca două lame de brici, broznul arămiu al feței lui rotunde, lucind de sudoare. E tânăr. Cu gesturi febrile, încearcă să apuce hangerul agățat la brâu, de cealaltă parte a puștii. Acele câteva secunde par interminabile. Căci deșertul și bărbatul cu gesturi grăbite sunt văzuți de un minuscul crâmpei de privire - insterstițiul dintre gene. O femeie răstignită pe jos, cu rochia sfâșiată, cu părul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ducându-mi hainele, câteva foi de hârtie, una dintre espadrilele Charlottei. Cerul îmbibat de ploaie s-a prăbușit peste stepă. Ne-am repezit să salvăm ceea ce mai putea fi salvat. Am reușit să-mi prind pantalonul, cămașa, care, plutind, se agățaseră, din fericire, de crengile sălciilor, și am pescuit la țanc espadrila Charlottei. Apoi foile - erau traducerile transcrise. Ploaia le-a transformat repede în ghemotoace pătate cu cerneală... Nu ne-am remarcat teama - gălăgia asurzitoare a tunetului a alungat orice gând
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
1969, o simt ca pe o emoție trăită intens de mine însumi... Viețile acelea necunoscute îmi sunt apropiate. Am plecat în toiul nopții. În locul acela, gardul de piatră nu era înalt. Dar partea de jos a paltonului meu s-a agățat de unul dintre cuiele de fier bătute în muchia zidului. Era să mă dau peste cap. În întuneric, ochiul vânăt al unui lampadar a descris un semn de întrebare. Am căzut pe un strat gros de frunze moarte. Căderea mi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
picioare, fără vlagă, sprijinindu-mă de un perete. Lumea se dezagrega, zidul ceda sub palma mea, ferestrele unduiau pe fațadele livide ale clădirilor... Ca prin farmec, s-au ivit câteva cuvinte scrise pe o placă de metal înnegrită. M-am agățat de mesajul lor așa cum se agață un om, gata să se scufunde în beție sau nebunie, de o maximă a cărei logică banală, dar infailibilă îl ține dincoace... Plăcuța era fixată la un metru de pământ. Am citit de trei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un perete. Lumea se dezagrega, zidul ceda sub palma mea, ferestrele unduiau pe fațadele livide ale clădirilor... Ca prin farmec, s-au ivit câteva cuvinte scrise pe o placă de metal înnegrită. M-am agățat de mesajul lor așa cum se agață un om, gata să se scufunde în beție sau nebunie, de o maximă a cărei logică banală, dar infailibilă îl ține dincoace... Plăcuța era fixată la un metru de pământ. Am citit de trei sau patru ori inscripția de pe ea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nici de obloane. O cameră pe care o pot traversa în trei pași, unde obiectele, din lipsă de spațiu, se aglutinează, încălecându-se, încurcându-se: o mașină veche de scris, un reșou electric, scaune, etajeră, duș, masă, sperietori din haine agățate pe pereți. Și, pretutindeni, foi de hârtie, fragmente de manuscris, cărți care conferă acestui interior ticsit un fel de nebunie foarte logică. Dincolo de geam, începutul unei nopți de iarnă ploioase și, curgând din labirintul de case vetuste - o melodie arăbeaască
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
zile pe măsuța joasă, în paloarea nocturnă a geamurilor. Era o zi feicită. Una dintre zilele gri și leneșe, rătăcite în toiul sărbătorilor de la începutul lunii mai. Dimineața, am bătut în perete un cuier mare, în antreu. Puteai să-ți agăți acolo cel puțin vreo zece haine. Nici măcar nu m-am întrebat dacă vara o să avem nevoie de el. Fereastra Charlottei rămânea deschisă. În prezent, printre suprafețele argintii ale acoperișurilor, se vedeau ici și colo primele pâlcuri de verdeață. În cursul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
vizitei mele la doctor: da, aplecarea aceea absurdă până la pământ și zelul meu îmi păreau, acum, de două ori inutile și umilitoare. Numai când m-am întors acasă am devenit într-adevăr conștient de ceea ce mi se întâmpla. Mi-am agățat haina în cuier. Dincolo de ușa din fund, am văzut camera Charlottei... Așadar nu Timpul (oh, cât trebuie să te ferești de majuscule!) era cel care amenința să compromită planul meu, ci decizia unui modest funcționar, prin câteva fraze pe o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nehotărât: potrivit zvonurilor, în hățișurile din Stalinka puteai să dai peste o mină... Charlotte se oprise în mijlocul unei poieni largi și murmurase: „Privește!” Văzusem trei sau patru plante identice care ne ajungeau până la genunchi. Frunze mari, dințate, vrejuri care se agățau de niște bețe subțiri, înfipte în pământ. Arțari minusculi? Arbuști tineri de coacăz negru? Nu înțelegeam bucuria misterioasă a Charlottei. - Este o viță de vie, una adevărată, îmi spusese ea în cele din urmă. - Ah! bine... Dezvăluirea nu îmi sporea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fărâmița frunzele, păstrând doar acele frunze care au culoarea verde, într-un recipient închis la culoare, care se închide ermetic. Tulpinile au o valoare medicinală redusă, deci nu va trebui să le păstrați. Asigurați-vă că buchetele de plante sunt agățate aerisit, pentru a permite circulația aerului printre frunze. Nu doriți ca frunzele să mucegăiască. Unele dintre plantele medicinale trebuie uscate în cuptor pentru a le usca cât de repede este posibil. Astfel frunzele nu se vor mai înnegri. Busuiocul este
[Corola-publishinghouse/Science/2151_a_3476]