8,202 matches
-
unul Într-altul, ca să se Încălzească, În timp ce micul solist rătăcit, Încă țintă a invidiei mele, În ciuda calvarului lui, plutea Într-un abis de stele Înghețate - singur, singurel. 3 O văd apoi pe mama ducându-mă În direcția patului prin imensul hol, unde o scară centrală se Înălța tot mai sus, și nimic altceva decât geamuri mari ca de seră Între palierul de sus și cerul verde-pal al serii. Aveam obiceiul să rămân În urmă, târându-mi picioarele și alunecând un pic
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
tot mai sus, și nimic altceva decât geamuri mari ca de seră Între palierul de sus și cerul verde-pal al serii. Aveam obiceiul să rămân În urmă, târându-mi picioarele și alunecând un pic pe pardoseala lină de piatră a holului, silind mâna blândă așezată pe scobitura spatelui meu să-mi propulseze cu ghionturi mici scheletul recalcitrant. Odată În dreptul scării, mai aveam obiceiul de a ajunge la trepte strecurându-mă pe sub balustrada dintre coloana din mijloc, care susținea scara, și primul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mai mult, problema locurilor la masă devenea una deosebit de arzătoare pentru Mademoiselle. Unchi și mătuși și veri soseau În asemenea zile de la moșiile Învecinate, venea și medicul satului În șareta lui, iar pe Învățător Îl auzeai suflându-și nasul În holul rece, unde trecea de la o oglindă la alta cu un buchet mai mult verde, umed, foșnitor, de mărgăritare sau ținând În pumn un buchețel fragil cu albăstrele de culoarea cerului. Dacă Mademoiselle era cumva așezată prea departe, la capătul imensei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe atunci) că avea un grain de beauté pe pielea de culoarea caisei, chiar sub inimă și că o oribilă colecție de oale de noapte, pline sau pe jumătate pline și una cu bășici la suprafață, se afla pe pardoseala holului pensiunii În care locuia familia ei, pe care am vizitat-o Într-o dimineață devreme, pentru ca ea să-mi Înmâneze În timp ce se Îmbrăca, un fluture colibri mort, pe care Îl găsise pisica. Dar când am cunoscut-o pe Colette, mi-
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cărțile-fantomă, Înregistrate În el, Încă mai stăteau proaspete și strălucitoare pe rafturile bibliotecii lui. 3 Tata Își punea la loc masca și continua să bată din picioare și să atace În timp ce eu ieșeam repede pe unde intrasem. După căldura din holul de la intrare, unde buștenii trosneau În căminul mare, plămânii primeau șocul aerului Înghețat de afară. Mă uitam să văd care dintre cele două mașini, Benz sau Wolseley, mă aștepta să mă ducă la școală. Prima, un automobil mare decapotabil, condus
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
legislație, politică, activități editoriale și filantropice - Îl obligau să asiste la numeroase ședințe de comitet care se țineau deseori la noi acasă. Apropierea acestor ședințe putea fi Întotdeauna dedusă dintr-un sunet specific care se auzea dinspre capătul Îndepărtat al holului de la intrare, o Încăpere mare, cu o rezonanță puternică. Acolo, Într-un ungher de sub scara de marmură, șevistarul nostru (portarul) ascuțea preocupat creioane când eu mă Întorceam de la școală. Folosea În acest scop o mașinărie demodată, voluminoasă, cu o rotiță
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
colțul dinspre sud-est, În care m-am născut eu și la nișa din zid, la diademele cu scânteieri colorate, care constituiseră o recompensă adecvată pentru fluturele Swallowtail pe care-l prinsese odată pentru mine. În jur de ora opt seara, holul adăpostea o grămadă de mantale și galoși. În sala de ședințe a comitetului, de lângă bibliotecă, la o masă lungă acoperită cu postav (pe care fuseseră așezate acele creioane frumos ascuțite), tata și colegii lui se adunau pentru a discuta o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
felul de situații romantice și mă gândeam la talia ei de salcie și la gâtul ei alb, stingherit de un bizar disconfort pe care-l asociasem Înainte doar cu chiloții care mă jenau. Într-o după-amiază, am zărit-o În holul ringului, unde cel mai chipeș dintre instructori, un ticălos sclivisit gen Calhoun, o ținea de Încheietura mâinii și o interoga cu un rânjet parșiv, iar ea Îi ocolea privirea și Își răsucea ca un copil Încheietura mâinii În strânsoarea lui
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
rame goale care a Început brusc să alunece și să se prăvălească În Întuneric a atras un iubitor de artă curios și am luat-o la fugă. Ermitajul, Luvrul St. Petersburg-ului, ne oferea cotloane plăcute, mai ales Într-un anumit hol de la parter, printre vitrinele cu scarabei, din spatele sarcofagului lui Nana, Înaltul preot al lui Ptah. În Muzeul Rus al Împăratului Alexandru III, două săli (numerele 30 și 31, În colțul dinspre nord) care găzduiau tablourile respingător de academice ale lui
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
la noi. Înainte de refugiu, la Galați, o aveam deja în casă (într-o după-amiază de mare reușită detectivistică - evocată în volumul de amintiri anterior - mama s-a lămurit, în sfârșit, cum fura Cati dulceață din dulapul, în permanență încuiat, de pe hol: simplu, ingenios de simplu, scoțând sertarul - care nu era încuiat - și introducându-și apoi mâna expertă în cavitatea dulapului până ce dădea de borcanul cu pricina, așezat la locul lui, pe raft). De unde venea, de la cine o luaseră părinții mei? Cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Iluzii nu-mi puteam face. Îmi savuram cu un soi de voluptate singurătatea, condiția de victimă, resemnarea, epuizarea fizică și nervoasă. Lucrurile nu s-au oprit însă la excluderea din UTM. Pe 25 aprilie am fost exmatriculat din facultate. În holul facultății, la afișier a apărut o listă cu câteva nume: sub al meu, figura cel al Corinei, implicată în chip aberant (nu fără „ajutorul” unor colege invidioase și rele) în toată această afacere doar din cauza lacrimilor de compasiune colegială care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca să vezi!...”. Referindu-se la necazurile noastre comune din primăvara lui 1959, în zilele Adunării Generale a Scriitorilor din România din aprilie 1990, adunare dominată de dizidenți, Corina Cristea mi-a spus, cu umor, întâlnindu-mă într-o pauză pe hol: „De fapt, noi am fost primii dizidenți!” Experiența cea mai umilitoare a acestei istorii am trăit-o însă în ziua în care am fost convocat la Centrul Universitar București pe Calea Plevnei, pentru a mi se confirma sau (teoretic doar) infirma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
termine așa, pe o notă de nemulțumire, în primul rând față de mine însumi... Mi se rezerva o minunată surpriză... Pe la ora unu noaptea, după ce ne ridicasem de la masă și lumea începuse să se împrăștie, rămăsesem câțiva, un mic grup, în holul îngust, minuscul al restaurantului. Ca la plecare, unii se duseseră la garderobă (era un început de primăvară cu nopți încă reci), alții la toaletă... Deodată, Marin Preda, care nu-mi adresase până atunci nici un cuvânt, cu care nu izbutisem nicicum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
formă a metamorfozelor sale suprapământești. * Nepoții noștri Dudu și Dani au descoperit, nu știu unde, o fotografie a mamei lor, Luminița, de pe vremea când era o fetiță de vreo cinci ani, au înrămat-o și au pus-o pe un perete în hol, lângă comutatoare. Holul apartamentului nostru de „patru camere confort sporit” e în formă de H, un H șchiop însă, căci verticala dreaptă a „literei” e mai scurtă decât cea stângă. În micul coridor dau ușile a trei camere, de un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sale suprapământești. * Nepoții noștri Dudu și Dani au descoperit, nu știu unde, o fotografie a mamei lor, Luminița, de pe vremea când era o fetiță de vreo cinci ani, au înrămat-o și au pus-o pe un perete în hol, lângă comutatoare. Holul apartamentului nostru de „patru camere confort sporit” e în formă de H, un H șchiop însă, căci verticala dreaptă a „literei” e mai scurtă decât cea stângă. În micul coridor dau ușile a trei camere, de un perete întrerupt e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cinci ani, zâmbitoare, elegantă, cu părul aranjat în bucle mari pare vie, palpitând de vechea emoție a clipei-eveniment în care, dusă la fotograf, a stat sub reflectoarele aprinse, orbitor, în atelierul cine știe cărui maestru din provincie... De câte ori sting acea lumină, de pe hol, „ca să nu ardă degeaba”, sau noaptea târziu, când mă culc, mai întotdeauna ultimul, simt o vinovată strângere de inimă, ca și cum aș comite un gest urât față de Luminița, moartă din 1981, una din miile de jertfe cu care femeile au plătit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai are oare mult?) Căci acum toate resurecțiile ei clandestine depind de lumina aceasta, care, din când în când, scaldă fotografia descoperită și expusă de băieți, făcând-o să strălucească, radioasă, splendidă, ca într-o vitrină. De câte ori sting lumina și holul se prăbușește în beznă, nu se pare că moarta, acolo unde o fi ea, se întristează. * După plecarea noastră de pe Florilor „la bloc”, strada și cartierul în care am locuit 17 ani (1956-1973) au mai supraviețuit aproximativ zece. După care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mult șase luni de când nu mai e printre noi. Trecând deci pe lângă acea casă (o vilă, de fapt), observ că ușa de la intrare, la care conduc treptele unei scări în spirală, este întredeschisă și aud vocea lui, de undeva din holul obscur, vocea unchiului care își ceartă - nu știu de ce - câinele (avea un câine, deja bătrân, sau poate că e vorba de cel nou, pe care îl luase de curând, după ce predecesorul lui murise). „E vocea lui unchiu’”, îi spun eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pe care îl luase de curând, după ce predecesorul lui murise). „E vocea lui unchiu’”, îi spun eu Doinei, care răsărise nu știu cum lângă mine pe stradă, conștient de imposibila situație și întrebându-mă - în timp ce cineva continuă să se lupte acolo, în holul acela întunecos, cu câinele neascultător - dacă nu cumva o confund cu aceea a ginerelui său, Nelu. * 26 decembrie 1993. La Glina. Ceață și soare. Au trecut 12 ani. Lumânările ard liniștite. Crucea s-a lăsat vizibil într-o parte. La
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Nici din farfurioara lor, așezată lângă fereastră, nu le place să servească, bucățile de carne și oscioarele de pui fiind mestecate sau roase sârguincios abia după ce au fost scoase pe linoleum. Mai nou, Gălbenuș își cară prada din bucătărie în hol și acolo, pe covor (fața lui de masă) și-o devoră pe îndelete. Așa îi place lui! * „Fotoliile” și „sofalele” preferate sunt chiar trupurile noastre cufundate în fotolii, așezate pe scaune sau trântite în pat. Ni se culcă în brațe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
se dă ceva și acționează în consecință, țâșnind spre sursa promițătoarelor zgomote. * Programul lor zilnic e uimitor de bine reglat, parcă pe ore, e variat și echilibrat: mănâncă, dorm, fac „gimnastică”, își ascut ghearele, se aleargă (răvășind seismic covoarele de pe hol, executând salturi de câțiva metri și chiar folosindu-ne pe noi drept trambulină), apoi, în mod obligatoriu, se odihnesc, se uită pe fereastră, se mușcă și se bat (nu prea rău însă), după care fac pace, spălându-se unul pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sus, răsfățându-se și delectându-ne cu culoarea roșcat-aurie a blănii sale. * Din când în când, nu se știe de ce, ca să ne culpabilizeze probabil (or fi aflat și ei că se poartă!) se așază în poziția „gentuță”, de obicei pe hol sau în vreun colț mai ascuns de cameră, făcând pe orfelinii, pe victimele. Tocmai ei, care se bucură, în casa noastră, de toate drepturile! * Cel mare, mai inteligent, și-a confecționat un mieunat sfâșietor, care nu o dată reușește să ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
adânc - am intrat în bucătăria noastră și acolo era ea, aplecată deasupra mașinii de gătit, simțindu-se ca la ea acasă. Era bine dispusă, mă cunoștea, deși în realitate nu vorbiserăm niciodată, o văzusem o singură dată, în București, în holul hotelului Athénée Palace, fără să-i țin minte chipul. Habar nu aveam, nici ea și nici eu, câtă durere ne aștepta în viitor. Cum acea mică întâlnire formală era un punct esențial al vieților noastre, un lucru teribil, decis de
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
marele entuziasm, sentimentul idiot al iubirii țâșnind în spirale din toate structurile văzute și nevăzute. În timp ce am vagabondat prin oraș, mi-am amintit brusc de visul de azi-noapte: îmi pierdusem cerceii și brățările, hoții intraseră în casă furând icoanele din hol, cărțile rare! Ce dizgrație sau ce grație de a fi ușurat de ceea ce crezi că nu poți trăi. Mă întreb mereu când caut mese libere pentru a scrie sau desena, când voi ajunge să fac ordine, în fiecare zi, ca
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
CÂNTĂREȚI LA RAMPĂ Consemnez în cele ce urmează un interesant experiment artistic. Totdeauna am fost sensibil la orice manifestare culturală de valoare, indiferent cine a fost cel care a organizat-o. Iată, de pildă, asistând miercuri, 11 noiembrie 2002, în holul Operei, la o reușită manifestare publică a învățăceilor secției de canto de la Academia de Arte George Enescu, am rămas plăcut impresionat de performanțele artistice. Într-un cadru total neconvențional, am urmărit o manifestare inedită! Un grup de studenți, printre care
PANORAMIC ARTISTIC (consemnări de regizor) by MIHAI ZABORILĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91815_a_93193]