7,838 matches
-
să ai grijă de el!“, atât i-a spus, și-și căută de treabă... parcă învinovățindu-se de ceva... „Măi, da‟ ci blăniță frumoasă ai, măi...!“, se miră bătrânul Toma, om care văzuse multe în viața lui de pădurar și vânător, netezindu-l ușor pe spinarea sură-cenușie. Puiul de fiară, de-o săptămână, cel mult două, ca drept răspuns la mângâierile bătrânului, scoase un scâncet subțirel, arătându-și agresiv colțișorii ca acele și limba roșie. „-Măi, măi da‟ rău mai ești
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
toată fața i se lumină. - Anuca, fata bunicului, fată!, zicea el, oftând din toată ființa... Cât de mult își iubea bătrânul Toma, nepoata... cât de mult! În ultima vreme, o ia tot mai des cu dânsu.. s-o învețe meșteșugu‟ vânătorii. Pi cât‟îi di gingașă, pe-atâta‟i di băiețoasă! murmură bătrânul. Și râse în barbă, netezindu-și-o, mândru de vlăstarul neamului său. Acum se simte slab și, ar fi vrut să-l roage pe Anton s-o lase
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
jos...obrazul său păstra taina unei hotărâri luate de mai înainte, dar, când și-a înălțat privirea, râsul dispăruse după creastă. „Cine știe, dacă‟mi va mai ieși vreodată în cale, și, când?! își zise el oftând, cu regretul marelui vânător. „Totuși, l-am văzut pe „mărețul codrilor“, „vânătorul rege“! își zise el resemnat, dar și satisfăcut, știind cât îi de scump la vedere râsul. Se înnoptase, parcă după dispariția râsului, nimic nu părea să-i mai trezească interesul. Dar, iată
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
de mai înainte, dar, când și-a înălțat privirea, râsul dispăruse după creastă. „Cine știe, dacă‟mi va mai ieși vreodată în cale, și, când?! își zise el oftând, cu regretul marelui vânător. „Totuși, l-am văzut pe „mărețul codrilor“, „vânătorul rege“! își zise el resemnat, dar și satisfăcut, știind cât îi de scump la vedere râsul. Se înnoptase, parcă după dispariția râsului, nimic nu părea să-i mai trezească interesul. Dar, iată minunea... Sus pe coamă, un cap de animal
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
tufișuri și înlemnește în apropierea unor urzici care se mișcau... doar, ciotul de coadă tresare agitat, în răstimpuri. Din nou se târăște mai aproape, apoi un salt și aterizează în încâlcitura de vrejuri. Dar, iepurele zvâcnește și scapă... Parcă rușinat, „vânătorul rege“ se strecoară mai departe... se cațără pe un copac răsturnat și se întinde de-a lungul lui, și curând ai fi zis că a adormit cu adevărat. ...Noaptea își toarce caierul mai departe... Bufnița se aude șuierând. p Deodată
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
un văl de ceață palid. E trecut de miezul nopții și doar un iepure s-a mișcat. Așa, așteptând, ceva îl îndemnă, să se uite spre dreapta, sus... Simți o încordare în el, o anume așteptare, acel sentiment sigur al vânătorului că nu mai e sigur chiar dacă simțurile lui încă nu au perceput nicio vietate. Acea presimțire pe care numai omul legat de natură, care și-a petrecut mare parte din viață în singurătate, o mai posedă. Deodată, o umbră mare
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
pe care îl cunoștea. Lupii îl cunoșteau pe Anton, și, între ei se stabilise, parcă, o înțelegere tacită-complice... un fel de pact de neagresiune. Prea des i-au luat urmele... îl cunoaște, făra îndoială; lupii disting cu multă precizie pe vânător de cioban, ori de pădurar, ca protector.. „ - M-a așteptat, fără frică..“, își zise Anton. Oare, l-a determinat pe lup, la așteptarea asta... amintirea, că îi pregătea mereu, el, locul nadei, ajutându-l să treacă iarna mai ușor!.. Poate
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
crească în ciuda iernii, să crească mereu pentru a dăinui... Urme de lupi taie în curmeziș coama dealului Mârzac. Anton așteaptă să-i vadă cum vin prin pădure, fără zgomot, cu pași lungi alunecători, suri, cenușii, puternici și fără frică, spre vânătorul care îi așteaptă cu inima palpitând! ..Și, cum se aprinde brusc și învăpăiat în ochii lor toată sălbăticia și ferocitatea... O râpă sfâșiată se cască în față... Anton scrutează valea pe pe pantele povârnite, pleșuve. - Ah, o urmă!... exclamă surprins
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
-i urmărit, ascunzându-se. Pădurarul începu să-și piardă răbdarea așteptând... Dar, iată-l că țâșnește. O zvâcnire minunat de ușoară, de sprintenă, o alunecare atât de mlădioasă, cum nu mai văzuse niciodată în toată viața lui de pădurar și vânător. Nu sare, nu aleargă... pare că nici nu atinge zăpada, pare că plutește pe deasupra învelișului moale... Deodată, îl vede în întregime, foarte clar, nu-i distinge însă mișcările... Zvelt și subțire, și, turnat ca din bronz, zboară departe. Cât l-
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
lui Mihai cu seniorii, când contesa de atunci întorcându se cu calul, îi aruncase mănușa și un inel; altul, momentul punctului culminant și, în sfârșit, altul, cel al deznodământului când Mihai este castelan de Hust. Iată-l-îmi spun-tânăr întâmpinând grupul de vânători străini, aroganți mai apoi, om matur, echilibrat, energic, cu răbdare de regizor. Într-una din scene, cea unde e însoțit de Henri, castelanul poate să facă referiri la trecutul său. De asemenea, nesomnul de acuma și neliniștile anterioare vânătorii ascund
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
ploaia de întrebări și nonconformismul din tinerețea protagonistului. Așadar, acuma prindeau în mintea mea, un tot mai viu contur doi Mihai, două timpuri distincte și două contese, cu un singur conte și un singur secretar, pe nume Henri. În rest, vânătorii, slugile lor și hăitașii mi se păreau aceiași: actori și ei în marele spectacol al lumii. Mai era ceva ce mă fascina de-a dreptul: reacțiile diferite, ale personajelor, la sunetul cornului, ca un semn nevăzut al Destinului. Pentru că sunetul
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
dar asta nu înseamnă că nu poate cădea la orice oră. Depinde cine-i va da mat. De asta depinde. Îmi apare contele de Bethlen în fața ochilor fie dominând masa în sala mare a castelului de la Hut, în ziua sorocită vânătorii, cu râsul său puternic, fie strigând la glumele proaste și bătând pasul apăsat, de unul singur, după ce fusese refuzat la dans de Doamna de Bethlen. Cum?-Întreb mecanic. D-ta întrebi cum? Îmi place să cred că am în fața ochilor
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
așa fel, ca să poată depăși chiar și rigorile scenei. De altfel, cei din cuplul Bethlen nu se așteaptă ca Ursul, venit din spate, pe parcursul vânătorii, să-i scalpeze fără veste și să-i ajute să treacă urgent, până să reacționeze vânătorii ceilalți, în lumea umbrelor. Căutați pe cineva căruia de mic îi fusese tăiată limba și așa, înțelegându se cu bestia, va face numai ceea ce i se spune. Adu-ți aminte că instrumentele trebuie să tacă și că totul trebuie făcut
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
printre nobilii puternicului popor Kel-Talgimus, „Poporul Vălului“, neîmblânziții imohag, pe care ceilalți muritori îi cunosc sub numele de tuaregi. Nu se afla nimic la miazăzi, la răsărit, la miazănoapte sau la apus; nimic care să pună hotar influenței lui Gacel Vânătorul, ce se îndepărtase încetul cu încetul de centrele locuite, pentru a se statornici în cea mai retrasă margine a deșerturilor, acolo unde se putea simți pe deplin singur cu animalele sale sălbatice, fugarele addax ce se ascundeau în câmpie zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
în acel abis orizontal din care ar fi fost surprinzător ca cineva, nu contează cine, să scape cu viață. Gacel reușise. De două ori. Dar tuaregi ca el nu erau mulți, și de aceea „Poporul Vălului“ îl respecta pe Gacel Vânătorul, inmouchar singuratic ce stăpânea pământuri pe care nimeni altcineva nu râvnise vreodată să le stăpânească. Apărură în fața jaimei sale într-o dimineață. Bătrânul era în pragul morții, iar tânărul care îl purtase în spate ultimele două zile abia izbuti să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
înalt cu jaique albastru și turbanul în dezordine. îl recunoscuse pe Mubarrak-ben-Sad, imohag ce făcea parte din „Poporul Lăncii“, unul dintre cei mai pricepuți și conștiincioși căutători de urme din deșert, aproape la fel de vestit în zonă ca însuși Gacel Sayah, Vânătorul. — Metulem, metulem, îl salută. — Aselam aleikum, răspunse Mubarrak. Căutăm doi bărbați... Doi străini... — Sunt oaspeții mei - răspunse liniștit; și sunt bolnavi. Ofițerul ce părea a comanda trupa înaintă câțiva pași. Stelele de pe mânecă îi străluciră când făcu gestul de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
și Gacel știa din experiență că acel frig trădător reușea să se strecoare în oasele călătorului inconștient, îl îmbolnăvea și făcea apoi ca articulațiile corpului să-i rămână ca anchilozate și dureroase, refuzând să răspundă prompt la comenzile creierului. Trei vânători fuseseră găsiți înghețați pe pământurile pietroase de la poalele munților Huaila, și Gacel încă își mai amintea cadavrele lor, înghesuite unul într-altul, unite prin moarte în acea iarnă friguroasă, când tuberculoza i-l luase și pe micuțul lui Bisrha. Păreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
lăncii sau spadei. A adormit dorind-o pe Laila, și, când s-a trezit, trupul pietros al femeii pe care o strângea în vis s-a transformat în nisip moale ce i se prelingea printre degete. Plângea vântul la ceasul vânătorului. Privi stelele, care îi spuseră cât mai lipsea ca lumina să le șteargă de pe firmament, strigă noaptea și îi răspunse mugetul stins al mehari-ului ce mesteca scaieții umezi. îi puse șaua, porni din nou la drum și pe la jumătatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
ochi de apă al unui râușor, ce mai păstra încă în măruntaiele sale resturi de umezeală. Sfioase tamarisce și o jumătate de duzină de sălcii pitice se înălțau ici și colo, și își dădu seama bucuros că instinctul lui de vânător îl ajutase încă o dată, pentru că în fund, mestecând iarbă ori dormind sub soarele de după-amiază o familie de animale frumoase cu coarne lungi și piele roșcată, părea că îl invită să tragă. Scoase pușca, încărcând-o cu un singur cartuș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
a întors capul spre Mecca și i-a tăiat beregata cu o mișcare rapidă a pumnalului său încovoiat. Sângele țâșni în clocot, stropindu-l pe sandale și pe jaique, la poale, dar Gacel nu observă, satisfăcut că iscusința sa de vânător fusese, încă o dată, deosebită și că atinsese animalul în locul exact. Căderea nopții îl surprinse pe când mai mânca, și nu se iviseră încă primele stele când adormise, apărat de vânt de un tufiș și încălzit de spuza focului. îl trezi râsul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
destule pentru mai bine de o săptămână, dacă înaintau în același ritm. Un animal ca acela putea pierde liniștit peste o sută de kilograme în greutate înainte de-a începe să se resimtă. în ceea ce îl privea, obișnuit cu lungile vânători, fuga aceea nu era decât o plimbare, asemănătoare cu atâtea altele în căutarea urmei animalului rănit sau a unei frumoase turme fugare. Se simțea bine acolo, singur în deșert, pentru că asta era viața care-i plăcea cu adevărat și, cu toate că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
apuca să-și desprindă labele de pe pământ. Blana acelui ghepard era unul din motivele lui de mândrie, trezea admirația tuturor celor care îi vizitau jaima, și felul cum îl omorâse făcuse să se răspândească pe acele meleaguri porecla lui, de Vânătorul. Cei patru oameni porniră la drum în același timp, fiecare din alt punct cardinal, cu ordinul expres de a cădea asupra targuí-ului la miezul nopții, de a-l ucide dacă nu exista altă soluție și de a face cale întoarsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
se poate urca. — Eu pot. Munții Huaila sunt ca ăștia. Mai rău, poate! Mă duc acolo la vânătoare de mufloni. O dată am omorât cinci. Am avut carne pentru un an, iar fiii mei dorm și-acum pe blănurile lor. — Gacel Vânătorul! exclamă locotenentul, zâmbind ușor. Te simți mândru că ești cine ești și că ești targuí, nu-i așa? — Dacă n-ar fi așa, m-aș schimba. Tu nu te simți mândru că ești cine ești? Clătină din cap. Nu prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
care, probabil, îl învățase încă din pântecele mamei sale, dar acum se afla aici, într-un anumit loc din Tikdabra, târând după el un om care începea să se transforme într-o umbră, și nutrea convingerea că el, Gacel Sayah, Vânătorul, imohag din neamul Kel-Talgimus, ar fi putut învinge Tikdabra cu ajutorul celor patru cămile. Ar fi fost primul care ar fi izbutit asta și faima lui s-ar fi întins dintr-o parte într-alta a deșertului, iar numele său ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
în creștere, și lumina zilei îl găsi înconjurat de ele, o mulțime de oameni și animale împrăștiate în jurul său, cît se vedea cu ochii în depărtare, și în acel moment, Gacel Sayah, inmouchar din stirpea Kel-Talgimus, supranumit de ai săi Vânătorul, își dădu seama că era prima ființă umană care întâlnea rămășițele „Marii Caravane“. Fâșii de pânză acopereau pe alocuri corpurile călăuzelor și ale conducătorilor caravanei, mulți dintre ei își strângeau la piept armele și gerbele goale, iar cămilele aveau peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]