7,094 matches
-
cu evadarea factice în fabulos sau în fantastic, nici cu scenariul moralizator. Într-un interviu scriitorul afirma că mărcile prozei sale ar fi „culoarea, hiperbola, ritmul, verva și fantezia, accentul patetic”, în altul propunea ca modalități de resuscitare a genului „epica densă până la suspans, umorul până la grotesc, melodramatismul până la lacrimă, fantezia până la fabulos și absurd, gingășia, tandrețea”. Principalele atribute ale cărților lui S. sunt, într-adevăr, fantezia bine temperată, dublată de umor și ironie, oralitatea obținută prin alternarea vocilor narative și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289473_a_290802]
-
Charites se asociau cu Muzele, cele nouă fiice ale lui Zeus și ale zeiței memoriei, Mnemosyne: Clio (istoria), Euterpe (poezia lirică), Thalia (comedia), Melpomene (tragedia), Terpsihore (cântecul și dansul), Erato (poezia erotică, elegia), Polymnia (poezia religioasă), Urania (astronomia), Calliope (poezia epică și elocința). Zeități romane Anna Furrina / Anna Perenna este o zeiță etruscă arhaică, adorată în festivaluri de invocare a fertilității naturii și a fecundității oamenilor, fiica lui Belus (întemeietorul mitic al Babilonului) și a Didonei (întemeietoarea mitică a Cartaginei și
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
Tiens, tu travailles? J’écris «Pigeon vole»”, „La Quinzaine littéraire”, 1989, 541; Dialog Nicolae Breban - Dumitru Tsepeneag, întrerupt de Ioan Buduca și Ioan Groșan, CNT, 1990, 3; Traian T. Coșovei, „Quinze poètes roumains”, CNT, 1990, 36-37; Eugen Simion, Organizarea textului epic, RL, 1991, 20; Adrian Marino, Aventura limbajului, JL, 1991, 15-16; Ruxandra Cesereanu, Țepeneag, onirologul, CNP, 1991, 29; Convorbiri: Eugen Simion - D. Țepeneag, CC, 1991, 6-7; Florin Manolescu, Pamfile și broasca țestoasă, LCF, 1991, 23; Nicolae Bârna, Pamfile și broasca țestoasă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
le-a introdus în cea de-a patra. Cel mixt, în fine, este acela în care poetul vorbește el însuși, și-i face să vorbească rând pe rând pe Zei și pe oameni: genul acesta de scriere se mai numește epică sau eroică, din cauza eroilor sau a oamenilor de seamă care au ceva mai mult decât umanul, ale căror aventuri le repetă: astfel Homer a ridicat în slăvi acțiunile eroului său Ahile, iar Vergiliu după el pe ale lui Enea". După cum
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ficțiuni, care să stabilească o distanță între eul intim și operă. Ideea de a regrupa diferite poeme non mimetice sub eticheta de poezie lirică apare timid în epoca clasică. De-abia începând cu Romantismul se impune tripartiția genurilor în liric, epic, dramatic pe care o adoptăm astăzi cel mai des. Criteriul de diferențiere ce le opune nu se mai situează, ca în Antichitate, la nivelul modului de enunț, ci al distanței respective introduse între eu și operă. Joyce, în Dedalus, consideră
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
opune nu se mai situează, ca în Antichitate, la nivelul modului de enunț, ci al distanței respective introduse între eu și operă. Joyce, în Dedalus, consideră, ca și Hugo, că în cele trei forme apărute succesiv în istoria umanității, liricul, epicul, dramaticul, distanța între eul artistului și scriere a crescut. El distinge: "forma lirică, în care artistul își prezintă imaginea în raport imediat cu el însuși; forma epică, în care el își prezintă imaginea intermediară între el însuși și ceilalți; forma
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și Hugo, că în cele trei forme apărute succesiv în istoria umanității, liricul, epicul, dramaticul, distanța între eul artistului și scriere a crescut. El distinge: "forma lirică, în care artistul își prezintă imaginea în raport imediat cu el însuși; forma epică, în care el își prezintă imaginea intermediară între el însuși și ceilalți; forma dramatică, în care prezintă imaginea sa în raport imediat cu ceilalți. (...) Forma lirică este cel mai simplu veșmânt verbal al unui moment de emoție, un strigăt ritmic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care odinioară îl însuflețeau pe bărbatul ce trăgea la vâsle sau rostogolea pietre către vârful unei pante. Cel care scoate acest strigăt este mai conștient de momentul emoției sale decât de el însuși pe cale de a încerca această emoție. Forma epică cea mai simplă se naște din literatura lirică atunci când artistul întârzie și insistă asupra lui însuși ca asupra centrului unui eveniment epic; forma aceasta progresează până în momentul în care centrul de gravitate emoțională se află echidistant față de artist și față de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este mai conștient de momentul emoției sale decât de el însuși pe cale de a încerca această emoție. Forma epică cea mai simplă se naște din literatura lirică atunci când artistul întârzie și insistă asupra lui însuși ca asupra centrului unui eveniment epic; forma aceasta progresează până în momentul în care centrul de gravitate emoțională se află echidistant față de artist și față de ceilalți. Începând din acel moment, povestirea încetează de a mai fi personală. (...) Se atinge forma dramatică atunci când vitalitatea, care cursese și se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și Dumnezeul creației, rămâne în interior, sau în spate, sau dincolo, sau deasupra operei sale, invizibil, dispărut dincolo de existență, indiferent, pe cale de a-și curăți unghiile." (Gallimard/Folio, 1974, pp. 311-313) În timp ce forma lirică este expresia directă a eului, forma epică introduce o distanță între eu și operă, cea a narațiunii. În genul dramatic distanța este maximă. Artistul nu se exprimă decât prin discursul personajelor sale, el însuși mediatizat de vocea actorului. Această dublă mediatizare a discursului caracterizează teatrul. 1.3
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Hesiod, ca și pe autorii de tragedii care le sunt urmași, răspunzători pentru aberațiile pe care le ascunde religia greacă. "Iată ce cred eu despre asta, spusei. Zeitatea trebuie reprezentată totdeauna așa cum este ea, oricare ar fi genul de poezie, epică, lirică sau tragică, în care este pusă în scenă. Or nu este Zeul numai și numai bun, și nu respectând această idee trebuie vorbit despre el?" (379a-b) De acum înainte, am reluat eu, sunt imposibil de admis, în privința autorității lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
et récit (Timp și povestire), (t.1, Le Seuil, 1983), inventarea intrigii, fie ea romanescă sau dramatică, permite reconfigurarea experienței temporale. Operă de sinteză, ea reunește elemente eterogene, scopuri, cauze, întâmplări care prezidează la alegerea acțiunii și le unește. Poetul epic are mult mai multă libertate decât autorul dramatic. Întinderea epopeei îi permite să integreze, sub forma unor episoade, elemente ale povestirii relativ autonome, care constituie istorisiri în istorisire. Teatrul nu-i lasă autorului dramatic aceeași latitudine. Arta sa constă în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de exemplu, s-ar fi făcut din Oedip de Sofocle o epopee tot atât de lungă ca Iliada). În plus, în epopei reprezentația are mai puțină unitate (dovada este că din orice operă reprezentativă se scot mai multe tragedii, astfel încât dacă poeții epici tratează o istorisire unică, fie, prin scurtimea reprezentației, ea va părea să se termine brusc, fie, prin conformarea sa la dimensiunile cerute de metru, ea va părea dezlânată) vorbesc, de exemplu de cazul în care ea este constituită din mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care are protectori puternici la curte, domnește în saloanele pariziene, la Madeleine de Scudéry în special. El se face cunoscut în mod strălucit chiar din 1623, prin Prefața sa la Adone al lui Marino. Dornic de a-și publica poemul epic la Paris, Marino îi cere să i-l prefațeze, căci îi este teamă să se expună criticilor docților. Chapelain profită de ocazie pentru a expune, în această prefață, propria-i teorie literară despre mimesis, esențială, vom vedea, în elaborarea doctrinei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
posibil. Nu am nimic de spus în această privință (despre dicție), în afară de faptul că limbajul trebuie să fie limpede, figurile plasate la locul cuvenit și diversificate, iar versificația fără efort și înălțată deasupra prozei, dar nu până la umflarea din poemul epic, pentru că cei puși de poet să vorbească nu sunt poeți.12" De aceea, Corneille îi pune în gardă pe autorii dramatici împotriva abuzului de sentințe care, încărcând inutil dialogurile, fac acțiunea să lâncezească. Nu că aș vrea să condamn în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
decât egalitatea de lungime a actelor. "Dacă un poet a meditat atent asupra subiectului său și și-a împărțit bine acțiunea, niciunul din actele sale nu va fi lăsat fără a primi un titlu; și la fel cum în poemul epic se spune coborârea în infern, jocurile funebre, numărul oștenilor din armată, apariția umbrei; s-ar numi, în genul dramatic, actul bănuielilor, actul furiilor, cel al recunoștinței sau al sacrificiului. Sunt mirat că Anticii nu și-au dat seama de asta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ei, un tablou larg al vieții, în locul unui tablou restrâns al catastrofei unei intrigi; în compoziția sa, caractere, nu roluri, scene pașnice fără dramă, amestecate cu scene comice și tragice; în execuția ei, un stil familiar, comic, tragic, și uneori epic?" Mai târziu, în 1864, Hugo va scrie al său William Shakespeare, prima analiză foarte aprofundată a operei marelui dramaturg elisabetan, ca prefață la traducerea pieselor pe care le publică fiul său François-Victor. 5.2. Modernitatea și libertatea artei Romanticii sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sau poemului liric, el devine, în teatru, unde nu este decât un "cache-sottise"86, un josnic artificiu. El scrie, sub formă de notă: "Gândul și sentimentul" trebuie să fie înainte de toate enunțate clar în genul dramatic, opus în asta poemului epic. The table is full, exclamă Macbeth tremurând de groază când vede umbra acelui Banco, a cărui asasinare a ordonat-o acum o oră, luând la masa regală locul ce-i este rezervat lui, regelui Macbeth. Care vers, ce cuvânt poate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dialog; ascunzându-se mereu în spatele personajului; preocupat înainte de toate să fie la locul lui, iar când i s-ar întâmpla să fie frumos, nu ar fi frumos oarecum decât din întâmplare, în afara voinței lui și fără s-o știe; liric, epic, dramatic, după cum este cazul; putând să parcurgă întreaga gamă poetică, să meargă de sus în jos, de la ideile cele mai elevate până la cele mai vulgare, de la cele mai bufone până la cele mai grave, de la cele mai exterioare la cele mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este literatura timpurilor moderne. După modelul lui Vico, ce distinge trei etape în istoria umanității, evul divin, evul eroic și evul uman, Hugo, în Prefața la Cromwell, diferențiază trei mari perioade succesive cărora le corespund trei moduri în literatură: liric, epic și dramatic. În "vremurile primitive", omul, care duce o viață pastorală, cântă, în uimirea lui plină de încântare, frumusețile creației. Este epoca poeziei lirice, care își atinge punctul de perfecțiune cu Biblia. Vin apoi "vremurile antice", când se nasc, odată cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
omul, care duce o viață pastorală, cântă, în uimirea lui plină de încântare, frumusețile creației. Este epoca poeziei lirice, care își atinge punctul de perfecțiune cu Biblia. Vin apoi "vremurile antice", când se nasc, odată cu sedentarizarea și apariția cetăților, războaiele. "Epică", poezia îl naște atunci pe Homer. În fine, odată cu creștinismul, când omul se descoperă dublu, trup și suflet intim amestecate, încep timpurile moderne. Apar atunci atât spiritul de examinare, cât și sentimentul de melancolie, necunoscute anticilor. Dramatică, poezia modernă, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cunoașterea destinelor umane trebuie să fi fost perfect treze și dezvoltate; ceea ce nu este posibil decât în perioadele moderne sau tardive ale dezvoltării vieții unui popor. De altfel, primele mari fapte vitejești sau evenimente naționale sunt de natură mai mult epică decât dramatică. Sunt, în marea lor majoritate, expediții colective și îndepărtate, ca războiul din Troia, sau cruciadele, migrații ale popoarelor, sau apărarea solului național împotriva invaziilor străine, ca războaiele împotriva perșilor. De-abia mai târziu apar eroii izolați și independenți
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atât de idealistă nu poate fi decât mincinoasă. Zola subliniază de asemenea incoerențele și aproximările grăbite din Prefața la Cromwell. Tabloul făcut de Hugo asupra celor trei vârste ale umanității și despre cele trei etape literare care le corespund, lirică, epică, dramatică, îi apare puțin probant. Definiția grotescului nu-l satisface deloc. Fără a fi spiritualiști, nu putem admite, după părerea lui, opoziția pe care o stabilește Hugo între grotesc și sublim, și pe care o ia ca atare, prefăcându-se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și poate tot pe atât un oarecare declin al elementului rațional al doctrinei marxiste m-au incitat și pe mine să pun accentul mai mult pe aspectul rațional." Pentru producerea acestei "distanțări" care va dezaliena spectatorul, Brecht proslăvește un "teatru epic". Caracteristica esențială a teatrului epic, scrie el în Drumul spre un teatru contemporan, este, poate, să se adreseze mai puțin afectivității spectatorului, cât rațiunii sale. Spectatorul nu trebuie să trăiască ceea ce trăiesc personajele, ci să le reconsidere. Ar fi totuși
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un oarecare declin al elementului rațional al doctrinei marxiste m-au incitat și pe mine să pun accentul mai mult pe aspectul rațional." Pentru producerea acestei "distanțări" care va dezaliena spectatorul, Brecht proslăvește un "teatru epic". Caracteristica esențială a teatrului epic, scrie el în Drumul spre un teatru contemporan, este, poate, să se adreseze mai puțin afectivității spectatorului, cât rațiunii sale. Spectatorul nu trebuie să trăiască ceea ce trăiesc personajele, ci să le reconsidere. Ar fi totuși fals să afirmăm că sentimentul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]