KorAP: Find »[drukola/base=imaginar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...277 278 279 ...289 >

7,215 matches

Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744

ca egali) sau, dimpotrivă, de împărații penitenți, ca Leon III, și de aristocrații evlavioși, ca Theodor Methochites, domnul apare redat în picioare, nu în proskynesis sau în genunchi. Reprezentarea aceasta îi conferă o anume demnitate și un alt rol în imaginarul colectiv: acela de voievod al lui Christos (modelul iconografic este dat de un mozaic bizantin din secolul X, ce îi figurează pe Constantin I și Iustinian I alături de Iisus-Pantocrator, primul oferindu-i acestuia macheta Constantinopolului, iar al doilea chiar macheta

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
a unei existențe percepute ca fiind insuficientă, limitată și, în final, incontrolabilă. Medievalitatea românească, în parcurgerea treptelor către maturitate și a etapelor de formare a unei culturi înalte, nu a ajuns - se poate spune - la varietatea artelor sau a manifestărilor imaginarului occidental; dat fiind, cred, tipul de credință canonică și sistemul de mentalități colective determinat și de viața politică și militară locală. În raport cu o spiritualitate menținută în limitele unor practici conservatoare, aflat sub influența unor culturi și credințe diferite (catolică, post-bizantină

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
dat fiind, cred, tipul de credință canonică și sistemul de mentalități colective determinat și de viața politică și militară locală. În raport cu o spiritualitate menținută în limitele unor practici conservatoare, aflat sub influența unor culturi și credințe diferite (catolică, post-bizantină, musulmană), imaginarul medieval local se configurează în cadrul ortodoxiei la joncțiunea, printre altele, dintre: verosimil (de tip mitic, legendar sau biblic) și neverosimil (fabulosul popular); istorie instituțională a puterii (simbolistica regalității) și tipologie a autocrației românești (domnitor-cruciat sau întemeietor, dar și abateri morale

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
și tipologie a autocrației românești (domnitor-cruciat sau întemeietor, dar și abateri morale sau instituționale de la regulă, plasate în registrul senzaționalului); sinteze ale istoriei locale (cronici) și cărți de învățătură (mixte în compoziție, laic-religioase); divin și monstruos. Într-o continuă metamorfoză, imaginarul "românesc" medieval dezvăluie o fantezie "bine temperată" de legea unei sensibilități și a unor mentalități stabile și cu rare tendințe către straniul pur și către mirabil; mai curând, el relevă modele și coduri eroice, figura împăratului creștinat din Alexăndria sau

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
schemele gândirii populare, chipul boierului devotat, modelul monahal (Daniil Sihastrul) și prietenul nobil și credincios din cărțile de aventuri. Scrieri traduse și filtrate de sensibilitatea cărturarului "autor", romanele cavalerești, lucrările sapiențiale sau hagiografiile au toate o finalitate pedagogică, întărind în imaginarul colectiv memoria exemplarității și a eroicului. În această lumină așez tema reconsiderării istoriei și locul ocupat de ea în discursul secolului XVIII, în care se remarcă atitudini de tipul celei a lui Dionisie Ecclesiarhul (Hronograful) și a lui Gherasim Putneanul

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
Cuvânt de îngropare vechiului Ștefan voievod ce s-a numit Mare) sau scrierile lui Vartolomeu Măzăreanu, Naum Râmniceanu, Grigore Calimachi sau Nicolae Mavrocordat; ele tind către mitizarea trecutului și a figurilor istorice, reprezentative atât pentru istoriografia cultă, cât și pentru imaginarul popular. Preluarea de către Grigore Ghica și Constantin Mavrocordat a "programelor de cârmuire" ale înaintașilor, refacerea unor construcții înălțate de domnitorii anteriori, cu mult timp în urmă, interesul pentru istoriografie al fanarioților și pentru tradiția culturală locală anunță, în jurul anului 1750

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
domnitorii anteriori, cu mult timp în urmă, interesul pentru istoriografie al fanarioților și pentru tradiția culturală locală anunță, în jurul anului 1750, o nouă etapă de instituționalizare a modelelor de putere și de moralitate creștină autohtonizată, păstrate timp de secole în imaginarul colectiv și în texte. Mărturiile păstrate, în special cele scrise, reafirmă prevalența codului eroicului și a imaginii puterii - indiferent de natura ei etnică - în constituirea noilor mitologii politice; în baza lor, secolul "românesc" următor va decanta "gândul patriei", în consonanță

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
într-o chilie sau într-un colț privilegiat al casei. Cu siguranță, acest timp românesc întâlnește, mai puțin inventiv și mai puțin sensibil decât occidentul, dar tot atât de interesat, poate cu o admirație discretă, dar rareori exprimată, chipul și sufletul feminin. Imaginarul cotidianului De la femeie este începutul păcatului și prin ea toți murim. (Ecclesiastul) Cusutu-mi-a haine de piele/ păcatul și mie,/ dezbrăcându-mă de veșmântul țesut de Dumnezeu. (Canonul Mare, II a 12) Textul și imaginea ne atestă faptul că

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
II a 12) Textul și imaginea ne atestă faptul că regimul de vizibilitate publică al medievalității era dominat de gesturile de omagiere a regalității și a eroicului și de manifestările puterii voievodale, boierești sau negustorești; "aparițiile" masculine sunt transferate în imaginar sub forma modelelor și memorate în registrele descrise anterior în funcție de valoare și de performanță concretă. Sub "mâna" autoritară a stăpânului, pater familias, stau însă nu doar pravilele sau respectarea în general a moralei creștine în spațiile publice și în cele

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
valoare și de performanță concretă. Sub "mâna" autoritară a stăpânului, pater familias, stau însă nu doar pravilele sau respectarea în general a moralei creștine în spațiile publice și în cele private, ci și modul în care este reprezentată femeia în imaginarul cotidianului. În chip diferit față de vechea societate matriarhală sau de cetatea greacă sau romană (nici ea "democrată", dacă luăm în calcul faptul că femeile erau private de numeroase drepturi), dar și de puterea (instituțională și spirituală) a împărăteselor sau a

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
sau a sfintelor bizantine, societatea medievală românească impune persoanei feminine un regim foarte strict, de recluziune și de discreție, de smerenie penitentă, dictată de morala creștină − aspecte care duc la o vizibilitate publică limitată. Deși figura ei este prezentă în imaginar prin numirea și relevanța rolului ei de mamă (mai ales a domnitorului), a înrudirii simbolice cu terra mater și cu nocturnul (într-o valorificare pozitivă, dar și negativă), femeia evului mediu este nevoită să se retragă complet din fața activității sociale

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
înțelegerea mai tolerantă a medievalității răsăritene, poate fi ispășit prin abstinență (virginitate și monahism) și prin unirea creștină, însă în cel mai mare respect față de interdicțiile dogmei. Societatea românească nu renunță totuși la ideea cuplului ierarhizat, reflectată și susținută în imaginarul cult și în cel popular, prevalența omului adamic fiind motivată de imaginea unei Eve vinovate etern de înșelăciune. Trupul ei "bolnav" de păcat face ca opoziția spirit-materie să aibă relevanță majoră pentru stabilirea normativelor cotidianului, dar și pentru viața spirituală

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
există un singur portret feminin, al doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu); mai târziu, Divanul lui Cantemir propune o reflecție doar aparent modernă asupra dihotomiei trup−suflet, implicit feminin−masculin, realizând de aici, de fapt, o mutație specific medievală pentru imaginarul regalității, înspre simbolul pământului stăpânit, care preia și atributele unei mirese. "Nuntirea" care are loc prin ceremonialul înscăunării așează imaginea pământului mai presus de corelativul său uman, femeia - stigmatizată de păcat -, simplu mijloc pentru o continuitate asumată orgolios de către bărbat

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
Ce să se ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Și așe, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus și au strânsu oaste. (Neculce 11) Iată o istorisire cu un remarcabil ecou în imaginarul popular și în cel cult de mai târziu, comparabilă cu cea a mamei ciobanului din balada Miorița, care își va jeli fiul ucis din invidie, sau cu cea a Anei lui Manole, care se face remarcată prin fidelitate și dăruire

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
și doamna, părinții ei, până la Afumați, a cărora jale de despărțire nimeni nu poate povesti, iar și veselie ce s-au făcut la Iași, la Moldova ... cu anevoie este a să povesti. (Cronica anonimă despre Brâncoveanu 307) Pentru noi, astăzi, imaginarul medieval redă "prezența" feminină ca fiind produsul unei ideologii creștine misogine și injuste, pe care o respectă întreaga lume ortodoxă, precum și al unor prevederi din codurile de legi, riguros elaborate cu privire la căsătorie și la interdicțiile sexuale. Interesant este faptul că

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
sexuale. Pentru că morala de la Curte clama o mai bună cunoaștere a Bibliei (în raport cu mediile nenobilare), scrierile culte nu lasă prea des să se vadă neînțelegerile sau abaterile de la codul riguros cu privire la comportamentul sexual. Imaginea femeii nu trebuie să ajungă în imaginar altfel decât epurată, înălțătoare, de aceea ipostazele ei se înscriu în domeniul exemplarității. Cazurile anti-modelelor, dimpotrivă, ajung să țină de insolit și de senzațional, imediat sancționat. Viziunea românească, fie și în legătură cu cotidianul, impune tot prototipul biblic (Fecioara, Sfânta Ana), prelucrat

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
difuzate în toate mediile socio-culturale. Viața de curte și tema iubirii nu sunt reprezentate în spațiul românesc precum în artele occidentale (nici măcar pentru a preamări virtuțile eroului) și nici nu se acordă importanță cultului doamnei, precum în romanul cavaleresc francez. Imaginarul local a găsit totuși o formă de compensare în raport cu manifestările iubirii (atât de atent controlate) din romanele de aventuri, în care picarescul include eroticul sub forma topos-ului pasiunii (agápē) și a unei senzualități mai "relaxate" (Etiopica, în

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
secolele XV-XVI, se poate vorbi despre o cvasi-absență a literaturii laice dedicate trăirilor umane, despre un drept limitat de a imagina și de a crea în jurul temei erotice; în schimb, un unic și penitent chip, cel feminin, este prins în imaginarul dominat de modelele masculine, mobilizate politic și militar, fidele în credința creștină, orientate doar către menținerea puterii. Hagiografiile, catehismele, scrierile lui Antim Ivireanul, precum culegerile de legi, mențin și ele, cum altfel?, acuzațiile generice aduse naturii păcătoase a femeii. Întreaga

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
ipostaza de Vestală la cea de vrăjitoare, de la născătoarea de prunci la femeia diavolului, de la mama care își apără de boală fiii și îi educă, la demonomagie și răpiri de către demoni, distanța nu pare a fi prea mare pentru un imaginar obsedat, în definitiv, de puterea de seducție a femininului. Diferența dintre sfântă − ipostază dragă bisericii − și femeia răspunzătoare de viața casnică este dată de faptul că, în timp ce prima își reprimă sensibilitatea, pentru a sluji, impersonal, unei singure iubiri - dragostea întru

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
sale umane (surprinse de romanele populare importate din alte culturi). Atât această în-trupare, cât și ipostaza sfințeniei se regăsesc într-o lume controlată de dogma care, în fond, apropie magia de sacrificiul creștin, folosind aceeași măsură, a suferinței fizice. În imaginarul colectiv, în siajul discursului clerical, femeia este așezată mai aproape de diavol decât de bărbat, care se sustrage pe cât posibil de sub incidența păcatului adamic. Aparițiile supranaturale sunt de factură diferită, conform tipologiei trasate de Todorov, în funcție de prezența divinității. Între fabulosul popular

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
aproape de diavol decât de bărbat, care se sustrage pe cât posibil de sub incidența păcatului adamic. Aparițiile supranaturale sunt de factură diferită, conform tipologiei trasate de Todorov, în funcție de prezența divinității. Între fabulosul popular, mirabilul creștin al hagiografiilor, miraculosul apocaliptic și fantasticul Alexăndriei, imaginarul puterii nu percepe mari diferențe de substanță, el concentrându-se pe afirmarea masculinității și pe miturile corespondente. Tipologia feminină este tratată mult mai fantezist, dat fiind că, în imaginar, ea își găsește locul mai curând în "lumile" damnate, acolo unde

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
fabulosul popular, mirabilul creștin al hagiografiilor, miraculosul apocaliptic și fantasticul Alexăndriei, imaginarul puterii nu percepe mari diferențe de substanță, el concentrându-se pe afirmarea masculinității și pe miturile corespondente. Tipologia feminină este tratată mult mai fantezist, dat fiind că, în imaginar, ea își găsește locul mai curând în "lumile" damnate, acolo unde au loc metamorfozele spectaculoase. În O samă de cuvinte sau în Istoria ieroglifică, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie sau în Viața și petreacerea svinților, imaginarul

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
imaginar, ea își găsește locul mai curând în "lumile" damnate, acolo unde au loc metamorfozele spectaculoase. În O samă de cuvinte sau în Istoria ieroglifică, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie sau în Viața și petreacerea svinților, imaginarul masculinității este linear, dominator, glorios și de aceea mântuit. La confluența dintre feluritele lumi ale fantasticului, în tonuri estompate, feminitatea abia dacă este reprezentată; ea își consumă drama, aproape fără chip și voce, prin roluri care o fac vag vizibilă

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
mai târziu, va atenua din îndârjirea superioară a bărbatului medieval și va da viață unor chipuri feminine noi, diferite de cele medievale, descrise în tonuri mai îngăduitoare sau mai ironice, atente totuși la această existență mută, timp de secole, în imaginarul istoriografic. Între cuplul adamic și Fecioară, între păcat și sfințenie, între cotidian și dogmă, dar mai mereu în interiorul casnic, femeia din evul mediu românesc ne apare în scrierile culte supusă, tăcută și redusă la tiparul desăvârșit în comun de biserică

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
dincolo de regalitate și de cotidian Situate în spațiul culturii la granița dintre scris și oralitate, cărțile populare dezvoltă pe structuri narative de basm o tematică mitico-religioasă și un tip de fantastic adaptat la scenarii cu aparență realist-istorică. Prin integrarea lor, imaginarul românesc face dovada unei opțiuni atât pentru "suprarealitatea" de sorginte orientală, cât și pentru cea a romanelor cavalerești occidentale. Istorii sau nuclee narative care au circulat în timp și în diverse culturi, texte cu funcții magice sporite de emergența miraculosului

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]