KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...277 278 279 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

țineau cărțile, în mâini, desfăcute evantai, timp în care tânăra mea interlocutoare se afla la bucătărie ajutându-și mătușa la preparatul unui nou rând de cafele, Ana se apropie de mine, îmi puse mâinile pe umeri și mă sărută pe obraji. „În sfârșit, singur! Aștept de atâtea ore. Te iubesc! și-ți urez, ne urăm La mulți ani!” Nimeni nu observă, nici n-ar fi putut, posedați cum erau de micile lor bucurii. Ea stătea lângă mine în rochie albă, mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
singur! Aștept de atâtea ore. Te iubesc! și-ți urez, ne urăm La mulți ani!” Nimeni nu observă, nici n-ar fi putut, posedați cum erau de micile lor bucurii. Ea stătea lângă mine în rochie albă, mă apropiai cu obrazul foarte aproape de al ei. Zâmbi; mă miram cum de ajunsese de la o asemenea distanță până aici, cum de părinții nu-i observă lipsa, chiar sora ei cu care conversează acum despre rochiile în pliuri, incomode la călcat, lipsite de gust

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
camera viitorului meu tată (poate fâstâciri ale vârstei), apoi ai plecat închizând ușa, încurcată. Știi ce-a urmat? Îți spun acum: el a rămas din nou singur, și fiindcă nu era nimeni, s-a privit în oglindă, și-a pipăit obrazul de a cărui tinerețe se fălea în sine (erai pe atunci elevă), și ca pentru un vesel final, începu să cânte părând nepăsător, „La donna è mobile”, la modă atunci. Era fericit că fusese ținta atenției tale de adolescentă. Tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
ne vom schimba vreodată?” - îi vorbii astfel, pentru că-l iubeam și-mi era milă văzându-i ca-ntr-o depărtare ce se pregătea de pe atunci, ridurile ce începuseră să-i brăzdeze fruntea și două căderi abia vizibile de-a lungul obrajilor, de-a stânga și de-a dreapta buzelor. Spusei, totuși: „Arăți ca în tinerețe!” Nu mințeam: priveam însă cu un ochi anume... Deși nu rostisem cuvintele el le auzise, precis, căci ridicându-se de pe scaun ca să deschidă aparatul de radio, aflat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
numai eu și Ana, credeam că-și va urma sora, dar ea, dimpotrivă, stătu nemișcată, mă privi din nou în ochi, mie mi-era teamă să vină cineva, dar chiar în clipa acelei temeri mă sărută, din nou, pe amândoi obrajii, era o nebunie, ținându-mi fața în mâini, eu intrasem într-o lume pe care n-am s-o revăd niciodată, iar ea plecă după ce adăugă, cu o voce dincolo de real, cuvintele: „Toată viața!” Trecură minute, nu-mi reveneam din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
atunci, pentru că am venit aici, în mijlocul acestei câmpii să ne căsătorim. Ce te uiți așa? A sosit timpul nunții noastre.” Se apropie, îmi întinse mâinile, apoi mă îmbrățișă: „Nu e nimeni aici, suntem singuri, îmi spuse, apoi mă sărută pe obraji; rămăsei înmărmurit. „ Ne vom căsători aici, în mijlocul acestei câmpii, continuă, iar copacul acesta nu e un copac cum ai crezut, ci Pomul Cunoașterii. Ai crezut că e copac pentru că nu are roade, dar spre deosebire de cel pe care-l știi din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
curând - același - aceeași propoziție, o știam pe dinafară - mă gândii deodată la domnul Pavel, la spusele lui... „E bine să nu te gândești!” - era vocea lui Keti. - „Și totuși...” am vrut să răspund, dar simții adierea mâinii ei calde pe obrazul stâng, spre care bătea începutul de viscol, apoi nu mai simții și nu mai auzii nimic. 28. După-amiază când am venit acasă - eram în camera de la față - simții pe umărul drept mâna lui Keti. Era înfrigurată, venise la căldură. - „Ți-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
cea dintâi dintre ele ai fost tu, cu ochii tăi adânci, din depărtări imemoriale, de care mă agățam cu disperare. Și-a prins mâinile după gâtul meu, îi simții respirația aproape deznădăjduită, - „Te iubesc” șoptii. - „Știu” răspunse, apoi îmi acoperi obrajii sărutându-mă. În sfârșit, îndrăznii, cu teama pe care o ai de a nu rupe o dantelărie subțire ca pânza de păianjen și o întrebai abia șoptit, o mai întrebasem cândva: „Unde ai dispărut atunci, în iunie 1941? De fapt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
boală, că te aflai în casa în care m-am născut și am trăit până la moarte. Asupra ta și a mamei am închis ochii acestei vieți. Eu te-am adus! Zâmbi ca-n grădina publică de altădată, și-mi sărută obrajii, după care prezența ei se topi. Rămăsei singur, luai o carte cu vederi din Italia, un fel de album, cu gândul că răsfoind-o să-mi consum într-un fel nedumerirea de timp: Roma: Aleea Vestalelor, Coloseumul, Biserica Saint Pietro

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
foarte vesel, se afla la bordul uneia dintre acestea, râdea, vorbea tare, dar din cauza veseliei generale nu se auzea ce anume conversa cu un domn și o doamnă, ambii la moda începutului de veac. Era vară, soarele bătea canicular, dar obrajii celor doi erau ocrotiți de pălării fine de paie „Made in England 1920”. Râdeau zgomotos, uitându-și, se pare, de rangul lor social, vizibil printr-o anume distincție de neimitat de către cei care nu aparțineau cu adevărat acestei elite sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Pavel. 22. Când mă întorsei în cameră, Keti se ivi lângă mine în bluza și fusta ei de elevă din primăvara anului 1941. „Bine-ai venit, Keti, bine-ai venit „. Fui vesel. Ea mă îmbrățișă și-mi sărută cu aprindere obrajii, eu îi sărutai umerii în bătaia luminii de iunie: eram, pentru o clipă, în 1941, imediat după aceea din nou în camera aceasta, acum la început de septembrie 1955, dar timpii nu contează. Ea mă îmbrățișă încă o dată, camera cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Numai că ea, mânată de nemărturisite îngrijorări, întârzie cel puțin de două ori pe zi în fața oglinzii ovale, apoi în fața unei oglinzi mici, rotunde, cu două fețe, pe una din acestea imaginea îi apare mărită până la deslușirea porilor; își îngrijește obrajii, fruntea, micile, din ce în ce mai stăruitoarele striațiuni din prelungirea ochilor, ca un evantai spre tâmple, se apără cum poate de valurile acestui timp care bate pentru ea (și pentru femeile, și ele în vârstă, cu care se compară, ale acelor sindrofii), din ce în ce mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze în fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața în mâinile ei albe și mă sărută pe obraji, pe frunte. Eu nu făcui nici o mișcare, uluit de ea și de amurgul zilei de mai care intra în cameră, imperial, până atunci așa ceva... Mă gândii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la câteva sute de metri de aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem până atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, îmi luă iar fața în mâini și-mi sărută din nou fruntea și obrajii. Apoi: Cel mai important e că vă iubesc, spuse. Iată, nu mă sfiesc să v-o mărturisesc. Vă uitați la mine mirat. Și încet, încet ca-ntr-o catifelare, fără să ne dăm seama, făcurăm doi pași până în dreptul canapelei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
tine nu pot deveni ceea ce nu sunt. Cât de rău îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, îi simții obrazul ca o adiere când caldă, când rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! îl auzii vorbind deodată, lângă mine. Era așa cum îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași târât în beznă.” - „Cum aș putea?” întrebai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
ea? Când și unde a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu însuți, să nu faci rău nimănui, păstrându-ți calea morală”. - „Dar praful lumii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
dai seama, nici el nu știe că suntem cuprinși în ele, deși, aparent, tu aparții, încă, acestei lumi. Spune-mi!” - „Ce?” Nu-mi dădu nici un răspuns, se apropie doar și mă sărută prelung, că-i simții, stăruitoare, căldura buzelor pe obraji. - „Nimeni n-ar crede taina unei asemenea realități”. „Asta pentru că tainele acestei lumi, dacă le-am închipui în cercuri concentrice, noi ne aflăm abia la primul sau al doilea cerc al cunoașterii, și nu le vom epuiza niciodată, pentru că cercurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
deloc!, e acum în puterea vârstei, și parcă nu trecuse nici o zi peste el! Nu se poate.” Gândea așa pentru că nu știa că unii oameni nu se schimbă niciodată. Apropiindu-mă, îi sărutai mâna, aș fi vrut să-i sărut obrajii, s-o îmbrățișez, doar ne cunoșteam de douăzeci de ani. Numai „ne cunoșteam?” Ea lăsă jos micul ei geamantan, și ghicind parcă încurcătura în care mă aflam, rezolvă încâlceala de ani luându-mă după gât și sărutându-mă de câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
că nimeni nu putea s-o vadă, veni în somn și încercând să-mi explice deznădejdea singurătății în care, nu peste mult timp, avea să se afle când și fiica - asemeni surorii altădată - va pleca definitiv la București - îmi mângâie obrazul, fruntea, se uita la mine cu ochii mari deschiși, o tristețe fără seamăn. Vor trece ani și-mi voi aduce aminte de tine, cel din prima parte a tinereții tale, când locuiai la noi, - pe atunci îți spuneam „dumneavoastră”. Ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
adâncuri. Dar ea, observându-mi clipa, mă privi nedumerită cu ochii deschiși mari, rotunzi, cum nu-i văzusem până atunci, ca-ntr-un miracol, în care mă pierdui a doua oară. Își trecu mâinile prin părul meu, mângâindu-mi fruntea, obrajii. Șoptea: - Te iubesc! Te iubesc! Eu nu mai știam ce să spun, căci dumnezeirea clipei îmi buimăcise mintea, și în timp ce ridicându-se în picioare începu cu adevărat să-și lepede puținele haine de pe ea lăsându-le să cadă pe moalele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839

mare mi-a fost uimirea când m-am trezit față în față cu "El hombre" cu "omul". I-am fost prezentat, eu și soția, s-a înclinat, s-a uitat la soție, i-a zâmbit și a sărutat-o pe obraz! Scena a fost ulterior "picant" comentată de colegii de la alte ambasade, care ne-au felicitat, avansând în glumă ideea unei "fructuoase colaborări între Pinochet și România socialistă". Aveam nevoie de astfel de momente de destindere, încordarea zilnică, non-stop, solicitându-ne

[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

foarte trudită, apoi duse băutura la gură. —Bielșug să deie Domnul și sănătate! — Dă, Doamne! zise crâșmarul. Străinul bău jumătate de pahar, apoi se opri. Crâșmarul întrebă: —Dincotro?... Dar necunoscutul n-avu când răspunde, ochii se lărgiră deodată, se aprinseră, obrajii i se făcură pământii; scăpă paharul din mână, gemu: — Nu mă lăsa... șovăi și căzu ca un mal pe spate, cu brațele întinse în lături. Zâmbetul larg al crâșmarului se șterse brusc și gura se strânse pungă, pe când ochii lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
omul? Doar e suflet de creștin și el. De bună-samă! mormăi popa, gustând din ulcică. Gospodarii ridicară încet, pe brațe, pe necunoscut și-l purtară în odaia de alături; îl așezară pe un pat; aprinseră o lampă. Lumina împrăștiată descoperi obrazul pământiu și dureros al călătorului. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. Sătenii se sfătuiau încet; în lumina slabă, figurile lor liniștite, sub căciulile de oaie, se zugrăveau puternic. Necunoscutul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Teodoreanu, polițaiul. Trăia numai cu cucoana Adela, erau singuri, fără copii, și amândoi mărturiseau că sunt foarte fericiți. Dumnealui era scurt și gros, chel, cu un nas mare pornit în jos, cătră barba și mustățile cărunte; dumneaei era uscată, cu obrajii supți și cu un nas lung, care privea spre cer. Cucoana Adela avea o pisică roșă, Floricica; cuconul Vasile, un copoi mare, Osman; și când Osman lua la goană lătrând pe Floricica, care fugea de-și scotea ochii, scuipând, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a pestriță!“, până intră în odaia scundă, afumată, cu zâmbetu-i frățesc, Marin pușcașul sosi, cu băiatul ca un mânz după el. Uite-l, ăsta-i! zise mândru Sandu, și întinse mâna spre om. Pușcașul, scund, lat tare în spete, cu obrazul uscat, înnegrit de o barbă rară, zbârlită, mă privea fără să clipească, fără să zâmbească, cu doi ochi rotunzi, verzi. Cu dreapta ținea de strat pușca atârnată pe umăr, și mâna neagră, mare, cu degetele lungi, osoase, noduroase, mi se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]