8,062 matches
-
Într-o celulă acolo. Acolo‚ În celulă, era un inginer specializat În cazane industriale... Nenorocit tipul, Dumitrescu Îl chema... Era de luni de zile În anchetă și cred că a și murit, că săracu’ era pământiu și avea aici la pantofi tălpile desfăcute așa, arcuite de bătături de rangă la picioare. Și-a zis: „Domne, te așteaptă zile grele”. „Cum domne? Dar eu n-am nici o vină.” Ăsta mi-a spus: „Domnule, uite, nu am nici un dinte În gură. E nenorocire
Confesiuni din noaptea credinței. In: Experiențe carcerale în România by Lucia Hossu Longin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
Bă, să nu mă-njuri!”. Căpitan el, căpitan io. Domne, au venit Încă vreo trei-patru ofițeri, am aflat numele lor la urmă: locotenentul-major Dan, locotenentul-major Mircea și locotenentul Burlacu. Au venit ăștia, mi-au luat cravata de la gât, șireturile de la pantofi, mi-a pus cătușele la mâini și m-au coborât pe nește scări... Dar când v-au trecut În rezervă și v-au arestat ce motiv au invocat? Ăăă..., păi, numai din anchetă am aflat pentru ce m-a arestat
Confesiuni din noaptea credinței. In: Experiențe carcerale în România by Lucia Hossu Longin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
ziua? Nu aveam voie să stăm pe pat... Nu aveam voie decât să ne plimbăm prin cameră, atâta. Da’ noi căutam să Învățăm ceva. Învățam germana, engleza, matematică. Scoteam bocancul, și aveam niște bețe, și puneam săpun pe talpă la pantof, cu apă și cu praf... și scriam pe el. Și când apăreau ăștia la ușă, ștergeam repede. Aveam profesori... Erau oameni deștepți În celulă. Era unul Gheorghe Tomescu, inginer, Învățam mult de la el... Descrieți-mi o zi de sărbătoare, de
Confesiuni din noaptea credinței. In: Experiențe carcerale în România by Lucia Hossu Longin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
Pomul verde 257, la Jignița 258. Apoi un altul la Dacia, altul la Hârdău etc. Balul de la Hârdău era numit astfel fiindcă măsculițele, mai cu seamă servitoarele, veneau desculțe, își spălau picioarele în hârdău, își puneau ciorapii și ghetele sau pantofii pe care îi aduceau în mână și apoi intrau în bal. Motivul e lesne de înțeles: antreprenorul nu tolera ca măștile să intre în sală cu încălțămintea murdară de noroi sau de zăpadă. Balul acesta atât de inferior, frecventat de
Bucureştii de altădată Volumul I 1871-1877 by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1327_a_2710]
-
pe sine. Au început pregătirile pentru aducerea mamei acasă. S-au numărat mai întîi ștergarele, apoi celelalte lucruri trebuitoare. Spre seară, împreună cu Lucica, am cumpărat mamei o broboadă frumoasă „cum nu cred că a mai purtat în viața ei”, lumînări, pantofi, prosoape pentru preoți. Casa ni-i mereu plină de lume, vecinele, îndeosebi Gința, dîndu-ne sfaturi, repetîndu-ne de ce mai e nevoie pentru slujbă și pentru praznic, principala lor grijă. Ieri, mama a măturat ograda, a adus apă de la fîntînă, a făcut
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
colaborărilor reciproce la ziar și revistă, coleg de redacție. Imediat ce am venit în Bacău m-a invitat la el. Locuia cu părinții într-un bloc de lîngă Parcul Trandafirilor. Roni a fost întotdeauna un tînăr îngrijit (cămăși curate, pantaloni călcați, pantofi - nr. 38 - lustruiți), însă cînd i-am trecut pragul, involuntar, s-au trezit în mine toate prejudecățile față de evrei dobîndite pe cale livrescă. Mama lui mi-a oferit o omletă în care, pentru a o face picantă, presărase puțin piper negru
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
unul din ciorapi chiar în față, la degete. A încercat s-o ascundă încrucișînd tălpile, dar pînă la urmă tot s-a văzut. Nevastă-sa, să leșine, nu alta. „Pentru mine - a continuat el - nu era chiar o surpriză, pentru că pantofii și ciorapii îi poartă mai întîi fecioru-meu, iar când îi lasă el, îi iau eu”. După ce i-a ospătat, gazda le-a pus în față, fiecăruia, cîte un pachet de Kent. Au încercat să refuze. „Doar nu cumva credeți că
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
grafice lasă mult de dorit. Citești în ziar că a apărut o carte care te interesează, te duci glonț la librărie, ca să constați că s-a epuizat încă de câteva zile. Am un prieten care nu găsea acum câtva timp pantofi pe măsura lui. Atunci, el a schimbat tactica: când vânzătorul l-a întrebat ce număr poartă, i-a spus alt număr. Regret, a răspuns vânzătorul, dar nu avem decât numărul 41. Bine, a spus amicul meu, spre uimirea vânzătorului, dă-
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
din nas la fiecare sumă cheltuită, deoarece numai ea știe ce economii a trebuit să facem și cu ce sacrificii. Doi intelectuali să îndrăznească să-și cumpere limuzină! Au trebuit eforturi mari, inimaginabile, privațiuni, haine purtate până la limita de uzură, pantofi pingeliți, cusuți și răscusuți, cămăși cârpite etc. Nu am primit autorizație de circulație provizorie decât pentru trei zile, timp în care am parcurs aproape cinci sute de kilometri până la prima revizie. Am înscris mașina la miliție, am primit numărul 16-B
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
trai în urmă cu 37 de ani, adică în 1945, când țara era bântuită de secetă și de urmările războiului. Poate mi se va spune că exagerez. Nu, deloc, pentru că pe atunci aveam cartele la principalele produse alimentare, chiar la pantofi, în cantități mai mari decât astăzi, pe care le găseam și pentru care nu făceam nici atâtea cozi. Ca să vă convingeți, tov. președinte, că socialismul dă societatea înapoi ca racul, am să vă servesc un exemplu foarte edificator. Priviți și
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
mele, aproape toate casele din țară erau învăluite în mirosul aluatului de cozonac, al mirodeniilor, cel puțin, iar prin alte locuri, de rumenitul porcului abia sacrificat. Paștele venea și el cu miros de primăvară, de gunoaie arse în fața porților, cu pantofi noi, și ei miroseau a piele și a nou și ne mândream cu luciul bombeurilor, până ne ciocneam de prima piatră ieșită în cale, cu alchimia ce ni se părea atât de savantă, a vopsitului ouălor, în fine, cu mirosul
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
am presimțit că avea dreptate. Colindase toată Europa și avea destule criterii de comparație. Dacă nu am fi fost prieteni, nu mi-ar fi spus-o. Când, după o lună, am căutat în 14 magazine din București o pereche de pantofi maro de 210 lei și în cinci universale un trenci, fără să găsesc decât cu mânecile prea scurte refuzate la export, m-am convins că prietena mea avea dreptate. Iar după două luni, când am ajuns aici, făcând din nou
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
un bun prieten al amândurora spre casa Îndoliată. Bucureștiul părea ruinat În frig și Întuneric, la mulți metri sub pământ. Sorin, Întins pe pat, mai era cu noi. Costum gri, cravata de catifea lată, violet, cum Îi plăcea. În picioare, pantofi maro, cu botul bont, copilăresc, strânși În șireturi albe. Palid. Supt. Parcă ațipise, parcă ne auzea. Vorbim despre el. Din bucătărie se aud vocile femeilor care se sfătuiesc asupra rețetei de colivă. Ca În cărțile lui... În volumul ultim de
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Știam despre ce palmă și despre ce exil vechi și nou și perpetuu și despre ce amară sărbătoare a descătușării vorbește poeta: „Singurătatea celor patru scânduri/ din palma plesnită peste obraz,/ lacrima de dimineață/ asmuțită Împotriva părăsirii de sine/ și pantoful clovnului din creier,/ - astfel Își Începea fiecare sărbătoare/ prietenul meu Mynheer”. În depărtarea și proximitatea poeziei: rătăcirea reluată, deșertul dintotdeauna al celui izgonit, noul cort pe care pribeagul și-l adjudecase: „iar și-a Înălțat cortul În propria piele,/ iar
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
și nici nu era nevoie, trebuia doar să ascult, aveam ce. - Știi ce se va Întâmpla cu milionul Împrumutat de la ăștia? Îl vom plăti, nu-ți fă griji. Îl vom restitui fără nici o dificultate. Le vom duce o pereche de pantofi stricați, asta va fi plata. Am făcut ochii mari, mă și oprisem din mers, paralizat de stenica perspectivă. - Nu vezi Încotro se Îndreaptă sistemul? Totul e distrus, faliment absolut. Când va fi să ne plătim datoria, o pereche de pantofi
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
pantofi stricați, asta va fi plata. Am făcut ochii mari, mă și oprisem din mers, paralizat de stenica perspectivă. - Nu vezi Încotro se Îndreaptă sistemul? Totul e distrus, faliment absolut. Când va fi să ne plătim datoria, o pereche de pantofi uzați va costa exact milionul pe care l-am adunat noi, nenorociții, din Împrumuturile noastre de scriitori. Viziune fabuloasă, În stilul acelui realism magic latinoamerican cu care scrisul lui Bănulescu a fost comparat uneori. Nu-mi trecea prin minte atunci
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Îl va adeveri chiar realitatea cotidiană, În nici un deceniu. O imagine care m-a vizitat, adesea, de departe, după 1989, cu regretul că nu o pot rediscuta cu profetul de la București... Bănulescu s-ar fi amuzat, presupun, constatând că, acum, pantofii mei americani au valoare crescută pe piața dâmbovițeană. Acest amănunt nu Îl prevăzuse sau poate se ferise să mi-l Împărtășească. Aura acelei zile de vară bucureșteană a intrat, Între timp, În tărâmul imaginar. Ficțiune a trecutului, fabula unei biografii
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
în pădurea ce străjuiește o latură a fortului. Am ascuns geamantanele într-o tufă și m-am întors înapoi printre copaci, până la marginea pădurii, fără să fiu văzută. Ceva îmi spunea că poate fi adus Căpitanul. Așadar mi-am scos pantofii și mam cățărat într-un arbore frunzos, de unde, fără să fiu văzută, aveam în fața ochilor panorama întregului fort... Să fi stat acolo jumătate de oră, încercând să descifrez atitudinea absurdă a autorităților închisorii, când observ că în fața ei s-a
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Mi-am întrerupt mișcarea degetelor din buzunare și mi-am concentrat atenția asupra a ceea ce se întâmpla afară. Dincolo de ușile liftului era un coridor și pe coridor stătea o femeie. O tânără durdulie îmbrăcată într-un costum roz și cu pantofi roz cu toc. Costumul avea o croială superbă și era dintr-un material puțin lucios. Îi venea foarte bine. Tânăra m-a privit de parcă dorea să-mi confirme prezența ei acolo și apoi mi-a făcut un semn cu capul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de Escher, cu iluzii optice sofisticate. Dar oricât mergeam, peisajul din jurul nostru rămânea neschimbat. Pardoseala din marmură, pereții de culoarea oului, numerele încăperilor așezate alandala, ușile de lemn cu mânere din oțel inoxidabil. Nu se zărea nici măcar o fereastră. Tocurile pantofilor ei țăcăneau pe pardoseală într-un ritm monoton, acompaniați de tălpile de cauciuc ale tenișilor mei. După sunetul pe care-l scoteau, păreau a fi pe ducă, fapt care mă cam îngrijora. Cum era prima oară în viața mea când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nu arăta prea bine acolo, dar nu aveam alt loc la dispoziție. Ernest Hemingway l-ar fi așezat probabil pe șemineu, alături de un cap de elan. Dar eu nu aveam șemineu în cameră. Nici măcar dulap pentru haine sau cutie pentru pantofi. N-aveam unde să-l pun decât pe televizor, mai cu seamă că era craniul unui animal necunoscut. În cutie nu mai rămăseseră decât ziare mototolite și un obiect lung și subțire, înfășurat și el într-un ziar. L-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
patruzeci de ani sau puțin peste. Dacă ar fi fost un pic mai înalt - măcar încă vreo douăzeci de centimetri - ar fi putut deveni actor TV. Bărbatul cel solid a intrat în bucătărie fără să se sinchisească să-și scoată pantofii. A tras scaunul din fața mea. Pitic a apărut și el imediat și s-a așezat pe scaun. Matahală și-a rezemat fundul de marginea chiuvetei și și-a încrucișat brațele. Erau mai mari decât niște coapse normale. Privirile și le-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai zi o dată! M-a străfulgerat cu privirea din cap până-n picioare. — Glumeam și eu. Am avut impresia că voia să facă ceva și nu era decis. Până la urmă a aruncat țigara pe jos și a stins-o cu talpa pantofului. M-am gândit că era spre binele meu să nu mai comentez nimic. — Trebuie să te relaxezi, îmi zise Pitic. Nu se poate să stai așa încordat. În condițiile astea nu putem discuta deschis. Hai, relaxează-te! Pot să-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
treizeci de minute, și-au și apărut trei indivizi. Unul dintre ei era tinerelul care servea drept agent de legătură și care venea întotdeauna să ridice datele. Purta costum, cămașă albă, cravată. Ca un funcționar de bancă. Ceilalți doi aveau pantofi cu talpă de cauciuc și arătau de parcă erau angajații unei firme de transport. Oricum nu arătau a ceea ce voiau să pară. Dar era clar că nu țineau să bată la ochi. Au privit de jur împrejur cu multă atenție. Tensiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
vreo zece kilograme mai mult decât mine. La ora aceea din noapte nu era deschis nici un magazin de îmbrăcăminte. Din fericire, i-a venit totuși haina militară kaki pe care o purtasem pe vremuri. Problema cea mai mare era cu pantofii ei cu toc. Mi-a spus că avea teniși și cizme de cauciuc la birou. — Teniși roz și cizme roz, sublinie ea. — Îți place culoarea roz? — Îi place bunicului. Zice că-mi vine foarte bine. — Așa și e, îți vine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]