7,958 matches
-
a i se permite să locuiască printre ei pentru o perioadă de doi ani, Young își reordonează prioritățile în viață și decide să se convertească la Islam. Debra Gorski remarcă în articolul ,Who are the Bedouin?’’ că Young numește membrii tribului ,prietenii mei’’ și că de multe ori își descrie observațiile la persoana a doua, plural ,noi’’: "The Hadendowa were the Rashaayda’s traditional enemies. If we met one of them, we would not even greet them with as-salaamu ’aleykum (as
Tradiții de nuntă la arabi () [Corola-website/Science/328961_a_330290]
-
Hadendowa. They were also ’ujmaan (non-Arabic speakers), whereas we were Arabs and spoke good Arabic." Young observă că beduinii Rashaayda sunt un grup de nomazi care fac totul împreună. Migrează și se stabilesc într-un loc împreună, se căsătoresc în cadrul tribului și al grupurilor legate prin relații de familie. Aceste căsătorii endogame întăresc legăturile și împiedică înstrăinarea averii. Fiind oameni ai deșertului, nu au încredere în străini și există multe pericole care le pot amenința unitatea familiei. Din acest motiv, Young
Tradiții de nuntă la arabi () [Corola-website/Science/328961_a_330290]
-
întăresc legăturile și împiedică înstrăinarea averii. Fiind oameni ai deșertului, nu au încredere în străini și există multe pericole care le pot amenința unitatea familiei. Din acest motiv, Young se atașează de beduinii Rashaayda și ajunge să se identifice cu tribul. Această perioadă în care a locuit cu beduinii Rashaayda a reprezentat pentru Young și un prilej să observe îmbrăcămintea femeilor. Aceste aspecte sunt descrise în articolul ,The Body Tamed: tying and tattooing among the Rashaayda Bedouin’’, inclus în volumul "Many
Tradiții de nuntă la arabi () [Corola-website/Science/328961_a_330290]
-
animalele rămân la el. Tinerele sunt căsătorite înca din adolescență, în jurul vârstei de 15 ani, pentru a nu fi tentate să rămână însărcinate. În astfel de cazuri, fetele sunt ucise, la fel și tinerii dacă sunt prinși și nu aparțin tribului. Studiul lui William Young nu oferă informații cu privire la ceremonialul religios, ci se concentrează pe tradițiile respectate. Așadar, o nuntă Rashaayda durează cel puțin două zile, timp în care membrii tribului se strâng la campamentul familiei miresei pentru a sărbători. Cu
Tradiții de nuntă la arabi () [Corola-website/Science/328961_a_330290]
-
la fel și tinerii dacă sunt prinși și nu aparțin tribului. Studiul lui William Young nu oferă informații cu privire la ceremonialul religios, ci se concentrează pe tradițiile respectate. Așadar, o nuntă Rashaayda durează cel puțin două zile, timp în care membrii tribului se strâng la campamentul familiei miresei pentru a sărbători. Cu acestă ocazie, au loc o serie de competiții între tineri sau tinere, pentru a-și dovedi măiestria, câștiga prestigiu și impresiona sexul opus. În prima zi, bărbații se întrec în
Tradiții de nuntă la arabi () [Corola-website/Science/328961_a_330290]
-
de dominație a puterilor străine pentru partea de nord a Marocului. Cele mai importante așezări feniciene din Maroc au fost Chellah, Lixus și Mogador, ultima datând din secolul al VI-lea î.e.n. Cartagina a dezvoltat de timpuriu relații comerciale cu triburile berbere din interior și le plătea acestora un tribut anual pentru a asigura cooperarea lor în exploatarea materiilor prime. Prin secolul 5 î.Hr., Cartagina ș-a extins hegemonia în mare parte din Africa de Nord. Începând secolul al II-lea î.e.n. iau
Istoria Marocului () [Corola-website/Science/328975_a_330304]
-
moment, a inițiat o serie de cuceriri în Africa de Nord. Ostilitatea berberă - Devenită un imperiu la sfârșitul primului secol e.n., lumea romană se confruntă cu o creștere a contestării autorității sale. În Africa de Nord, un șef berber numit Tacfarinas instigă la revoltă triburile berbere de la Vest la Est, din regatul maurilor până în Numidia. Pentru romani, acestă revoltă este o anticipare tristă a ceea ce îi va aștepta după anexarea Mauritaniei. Deoarece, Tacfarinas și oamenii săi, chiar dacă nu au câștigat victorii decisive, au rămas o
Istoria Marocului () [Corola-website/Science/328975_a_330304]
-
pentru soarta islamului. Prin colaborarea "muhăğirūnilor" cu "'anșării" s-au pus bazele statului teocratic islamic.. Totuși, nu întreaga populație din Medina adoptase islamul. Mai erau destule căpetenii care îl priveau cu neîncredere pe Muḥammad. Mai existau, de asemenea, și trei triburi evreiești. Cu toate acestea, prin înțelegerea dintre profetul musulman și locuitorii din Yathrib, a luat ființă o nouă comunitate ("umma"), deosebită de societatea păgână din vecinătate. Relațiile din cadrul acestei "umma" transcendeau legăturile tribale, iar în cadrul unui conflict exterior, "umma" acționa
Umma () [Corola-website/Science/328994_a_330323]
-
toate acestea, prin înțelegerea dintre profetul musulman și locuitorii din Yathrib, a luat ființă o nouă comunitate ("umma"), deosebită de societatea păgână din vecinătate. Relațiile din cadrul acestei "umma" transcendeau legăturile tribale, iar în cadrul unui conflict exterior, "umma" acționa asemenea unui trib unit. Rolul lui Muḥammad era acela de arbitru al disputelor din cadrul comunității. Puterea profetului nu era absolută, ea era recunoscută mai ales în problemele religioase. Cu alte cuvinte, Medina începea să fie considerată tot mai mult drept un nou sanctuar
Umma () [Corola-website/Science/328994_a_330323]
-
a precizat nu numai detaliile practicării cotidiene a credinței, ci și ciclul anual al sărbătorilor. Medina a fost și un centru al statului islamic, un centru din care au pornit absolut toate expedițiile militare. La Medina veneau și șefii de triburi, șeicii și diplomații Arabiei tribale ca să încheie pace și să-și negocieze vasalitățile. La Medina profetul a stabilit cum trebuie administrat și condus statul islamic, cum trebuie să funcționeze justiția și ce taxe trebuie percepute. În doar zece ani petrecuți
Umma () [Corola-website/Science/328994_a_330323]
-
Al-Ḫilăfa al-ʾumawiyya") a urmat primului califat din istorie, numit Califatul Rashidun condus de cei patru califi Rashidun sau "ortodocși". Dinastia omeiadă a domnit între anii 661 și 749/750, dezvoltând o monarhie ereditară și absoutistă. Dinastia Omeiadă face parte din tribul "Quraysh" ce a dominat Mecca înaintea islamului și din care face parte însuși Profetul Muhammad (Mohamed). Au fost numiți în acest mod după un strămoș de-al lor, Umayya, fiu al lui "Abd Shams" și frate, dar în aceași timp
Califatul Omeiad () [Corola-website/Science/329011_a_330340]
-
și ideile, uneori heterodoxe, profesate de partizanii lor, adepți ai șiismului. Califatul nu a avut niciodată o armată mare, bine organizată și cu instrucție sistematică. Gărzile califale erau aproape singurele trupe regulate, formînd nucleul în jurul căruia gravitau comandanții locali, în funcție de tribul sau provincia din care proveneau recruții. Armata regulată "(gund)" sau "(murtaziqa)", era plătită de stat. Voluntarii, proveniți mai ales din beduini, primeau retribuție când se aflau în serviciul militar. Armata regulată era alcătuită din infanterie "(harbiya)", dotată cu lănci, săbii
Organizarea militară și politică abbasidă () [Corola-website/Science/329016_a_330345]
-
Est”) în 1921 de către Harry Thuku (1895-1970), care a dat un sentiment de naționalism pentru mulți kikuyu și a pledat pentru nesupunere civilă. Activitatea politică între cele două războaie a avut un caracter local, cu o manifestare mai energică în triburile luo, unde tineri cu vederi progresiste devin lideri. Prin anii 1930 guvernul a început să intervină impunând controale mai stricte asupra activităților comerciale ale africanilor, o supraveghere mai strictă în învățământ, precum și asupra migrațiilor tribale pe anumite terenuri. Tineri comunicatori
Colonia și protectoratul Kenyei () [Corola-website/Science/325321_a_326650]
-
a reprezentat o [[Marcă (teritoriu)|marcă] la frontiera estică a [[Francia răsăriteană|Franciei răsăritene]] care a existat între [[Secolul al IX-lea|secolele al IX-lea]] și [[Secolul al XI-lea|al XI-lea]]. Ea includea câteva ținuturi mărginite de tribul [[slavi|slave]] ale [[sorbi]]lor. pare să fi inclus și partea estică a [[Thuringia|Thuringiei]]. Marca sorabă a fost consemnată uneori sub numele de "Marca thuringiană". Termenul de "Marca sorabă" apare în doar patru rânduri în "[[Annales Fuldenses]]" și sunt
Marca sorabă () [Corola-website/Science/325358_a_326687]
-
Odo I. În vreme ce termenul de "Ostmark" s-a menținut în uz vreme de secole, Marca Luzaciană a apărut ca unitate administrativă separată din 965, alături de alte mărci, precum Meissen, Merseburg și Zeitz. Divizarea dintre Luzacia Inferioară și pământurile adiacente ale triburilor milcienilor din jurul orașelor Bautzen și Görlitz (mai târziu, Luzacia Superioară), pe atunci parte din Marca de Meissen, a avut loc în același secol. În 1002, mărcile de Luzacia și de Meissen au fost cucerite de către regele Boleslau I al Poloniei
Marca de Luzacia () [Corola-website/Science/325363_a_326692]
-
Saxonia în 1423. a fost uneori numită ca Marca Thuringiei. Totuși, acest din urmă termen era folosit pentru a desemna partea răsăriteană a Mărcii de Meissen, anume teritoriul de la răsărit de râul Elba până la râul Saale, un teritoriu locuit de triburile slavilor. Ulterior, "Marca Thuringiei" a fost numită ca "Marca sorabă". În 928 sau 929, în timpul campaniei împotriva slavilor Glomacze, regele german Henric I "Păsărarul" a construit un castel pe o colină ce străjuia Elba. Viitorul Albrechtsburg a fost atunci numit
Marca de Meissen () [Corola-website/Science/325377_a_326706]
-
Mărcii de Zeitz. Din 982, teritoriul Mărcii de Meissen s-a extins, ajungând în est până la râul Neisse, iar în sud în direcția Erzgebirge. În 983, prinzând vestea înfrângerii împăratului Otto al II-lea în bătălia de la Stilo, slavii din tribul veleților aflați la frontiera Saxoniei s-au răsculat. Episcopiile de Havelberg și Brandenburg au fost distruse, iar Marca de Zeitz devastată. Markgraful Rikdag și-a unit forțele cu cele ale markgrafilor de Luzacia și Marca Nordului, ca și cu ale
Marca de Meissen () [Corola-website/Science/325377_a_326706]
-
în 991 și 995 i s-a alăturat tânărului Otto în campaniile împotriva slavilor. El a extins în mod considerabil puterea moștenita de la tatăl său, inclusiv în raport cu coroană regală, față de care tatăl său fusese un simplu reprezentant al regelui față de trib, pe când Bernard a devenit reprezentant al tribului față de rege . Bernard a murit în 1011 și a fost înmormântat în Biserică Sfanțului Mihail din Lüneburg. În 990, Bernard s-a căsătorit cu Hildegarda (d. 1011), fiica a contelui Henric I "cel
Bernard I de Saxonia () [Corola-website/Science/325382_a_326711]
-
alăturat tânărului Otto în campaniile împotriva slavilor. El a extins în mod considerabil puterea moștenita de la tatăl său, inclusiv în raport cu coroană regală, față de care tatăl său fusese un simplu reprezentant al regelui față de trib, pe când Bernard a devenit reprezentant al tribului față de rege . Bernard a murit în 1011 și a fost înmormântat în Biserică Sfanțului Mihail din Lüneburg. În 990, Bernard s-a căsătorit cu Hildegarda (d. 1011), fiica a contelui Henric I "cel Viteaz" de Stade (d. 976). Cu aceasta
Bernard I de Saxonia () [Corola-website/Science/325382_a_326711]
-
fiul markgrafului Thietmar, tutore al regelui Germaniei Henric I "Păsărarul". În continuare, Gero a fost numit de către regele Otto I "cel Mare" pentru a-i succeda fratelui său, Siegfried în pozițiile de conte și markgraf în districtul de la frontiera cu triburile venzilor de pe valea inferioară a râului Saale, în 937. Această numire a întâmpinat opoziția lui Thankmar, fratele vitreg al regelui și văr al lui Siegfried, care s-a răsculat în 938 împotriva regelui Otto, alături de Eberhard de Franconia și de
Gero () [Corola-website/Science/325381_a_326710]
-
armate germane și moartea unui markgraf. Pentru a se răzbuna, Gero a invitat un număr de 30 de căpetenii slave la un banchet, unde a aranjat ca toți să fie uciși, unul singur dintre aceștia reușind să scape. În continuare, tribul stodoranilor s-a revoltat din nou împotriva stăpânirii germane de dincolo de Elba, însă Gero a reușit să reprime rpscoala înainte de venirea regelui Otto I în Magdeburg la finele aceluiași an. Pe urmă, el l-a mituit pe Tugumir, un principe
Gero () [Corola-website/Science/325381_a_326710]
-
tribut și să recunoască suveranitatea germană în timpul plecării regelui Otto I în Italia (962-963). Potrivit cronicarului Widukind de Corvey, Luzacia a fost supusă cu acea ocazie "până la ultimul grad de servitudine." Pe seama lui Gero este pusă și supunerea definitivă a triburilor slave ale liuticilor și milcienilor, ca și extinderea dominației germane asupra întregului teritoriu dintre Elbe și Bober. În aceste teritorii, populația slavă a fost redusă la servitute, iar "popoarele plătitoare de tribut" s-au transformat în "țărani plătitori de cens
Gero () [Corola-website/Science/325381_a_326710]
-
Simplu" din Francia occidentală pentru recuperarea Lorenei cu orașul imperial Aachen au reprezentat eșecuri, iar arhiepiscopul Ratbod de Trier a devenit cancelar al Franciei apusene în 913. Mai mult decât atât, teritoriul lui Conrad a fost expus neîncetatelor raiduri ale triburilor maghiarilor, intensificate după bătălia de la Pressburg din 907, fapt ce a condus la declinul clar al autorității sale. Tentativa sa de a mobiliza episcopatul din Francia răsăriteană condus de Unni de Bremen pentru a adera la cauza sa în 916
Conrad I al Germaniei () [Corola-website/Science/325403_a_326732]
-
cu soția sa, Ota, membră a dinastiei Conradinilor. El s-a născut în Altötting, Bavaria, succedând tatălui său ca rege atunci când acesta a murit, în 899, pe când Ludovic avea doar șase ani. Pe parcursul domniei sale, țara a fost devastată de raidurile triburilor maghiare. Ludovic a fost încoronat la Forchheim în 4 februarie 900. Este vorba de cea mai timpurie încoronare regală din Germania medievală despre care există consemnări. Ludovic avea o constituție fizică slabă, fiind adeseori bolnav, fapt care, alături de vârsta sa
Ludovic Copilul () [Corola-website/Science/325402_a_326731]
-
principat slav independent, pe măsura creșterii amenințarii avarilor, s-a supus ducelui Odilo de Bavaria, el însuși vasal al francilor. Prin aceasta, frontiera Bavariei s-a extins, iar fiul lui Odilo, Tassilo al III-lea de Bavaria, a început creștinarea triburilor slave de dincolo de râul Enns. În 788, Carol cel Mare a integrat cu totul teritoriul Carintiei (Carantaniei) în statul franc, care a devenit parte a Ducatului de Friuli, alături de Marca de Istria. În acest nou context, activitatea misionară a crescut
Marca de Carintia () [Corola-website/Science/325426_a_326755]