71,024 matches
-
a lui Macbeth; amândouă nu sunt decât niște imagini golite de substanță, niște plăsmuiri ale spaimei. Apropierea merită reținută, scena pumnalului putând fi astfel analizată ca o scenă „a fantomei”, adică generatoare a „efectului de fantomă”, în sensul unei experiențe amintind-o pe aceea a întâlnirii cu o fantomă. În monologul său de la începutul actului al doilea, Macbeth își descrie propria „viziune”: „I see”; e vorba, prin urmare, despre o percepție vizuală reală, al cărei obiect rămâne însă nedefinit. „Is this
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al lui Henric al V-lea, Salisbury este și el o figură eroică. Îl inițiase pe Henric în arta războiului, iar Talbot îl numește „oglinda” tuturor războinicilor, atunci când, lângă trupul viteazului căzut în luptă, are impresia că mortul îl somează: „Amintește-ți să mă răzbuni, nu-i ierta pe francezi!”. Remember... Prin gura lui Talbot, Salisbury vorbește precum fantoma bătrânului Hamlet, iar Talbot, aidoma tânărului prinț al Danemarcei, își ține făgăduiala să-l răzbune: în actul al doilea, el se îngrijește
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al V-lea aspiră la o îndoită purificare, la o îndoită pocăință. Iar când poruncește ca mormântul lui Richard al II-lea să fie strămutat cu mare ceremonie, lacrimile pe care le varsă sunt de sinceră căință. Ne-am putea aminti aici de Richard al II-lea și de capcana pe care i-o întinsese Bolingbroke, viitorul Henric al IV-lea, prefăcându-se mai întâi că îl iartă pe surghiunitul Richard și condamnându-l mai apoi la abdicare și la pieire
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
forța efectivă a aparițiilor care spun adevărul. În Macbeth, trupul neînsuflețit al lui Duncan nu e adus în scenă, nu apare nici spectrul regelui, și totuși nu este aceasta piesa prin excelență în care sângele vărsat naște fantome? Macbeth își amintește de vremurile când un mort nu devenea o fantomă, chiar dacă moartea lui violentă fusese săvârșită de o mână criminală. Moartea era pe atunci doar un simplu sfârșit. Acum însă e timpul fantomelor: Pe-atunci un om cu creierii zdrobiți Murea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
însuși dacă să se arate sau să rămână nevăzut. Deși, așa cum am mai spus, Oberon e liber să acționeze și la lumina zilei, puterea lui rămâne totuși cea pe care i-o dă noaptea, o noapte de vară ce-și amintește de cea a spectrelor, a arătărilor. Oberon, magicianul în stare să plăsmuiască năluciri, vedenii, este și cel ce poate să le destrame. El dirijează toate aceste jocuri ale aparițiilor și ale disparițiilor; cu alte cuvinte, toate aceste jocuri ale teatrului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
împletirea temei întâmplărilor magice cu tema fundamentală a teatrului ca artă. I-am mai putea pomeni, desigur, și pe Cerimon din Pericle și mai ales pe Paulina din Poveste de iarnă. Toate aceste epiloguri par scrise tocmai pentru a ne aminti cu obstinație raporturile dintre teatru și mobilizarea forțelor nevăzute. Ca și Oberon din Visul..., Prospero din Furtuna are puterea de a convoca aceste forțe cu ajutorul unor duhuri de care se slujește. Inițial, Prospero nu fusese un locuitor al insulei pe
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
jocul aparentelor morți și al abisurilor larg căscate, clipa când orice manifestare spectrală devine cu putință. Furtunii i se datorează toate nălucirile bizare, toate vedeniile, închipuirile, stările de vrajă. Marea scenă dintre Prospero și Ariel de la începutul actului al cincilea amintește, așa cum am văzut, ambiguitatea acestor forțe capabile de farmece („art to enchant”), dar care se află totodată într-o strânsă legătură cu moartea: grație lor, Prospero poate să întunece soarele, să dezlănțuie vijelia ce smulge arborii din rădăcină, să învolbureze
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de ispitirile aparenței, cel a cărui artă poate fi definită ca un veritabil iluzionism al asemănării. Iar în contextul creștin propriu lui Shakespeare, această „uzurpare” a formei nu are cum să nu fie pusă în relație cu demoniacul 1. Ne amintim că tema formei „uzurpate” este introdusă în Hamlet de apariția spectrului. La un prim nivel, termenul ne trimite la dezbaterea din epocă referitoare la strigoi și la una dintre interpretările date fenomenului: mortul care se întoarce este formă uzurpată de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
maestră a evocării și convocării fantomelor. Aplică, în acest scop, o tactică extrem de abilă: încă din prima scenă, în dialogul cu Leontes, atacă tema morților întorși printre cei vii, tema imposibilelor/posibilelor fantome. Un exemplu ar putea fi fantoma Perditei: amintindu-i lui Leontes de prezicerea potrivit căreia nu va avea un moștenitor câtă vreme nu va fi găsit copilul abandonat, ea socotește eventuala reapariție a acestuia ca pe un lucru de neconceput pentru mintea omenească, la fel de inacceptabil ca gândul că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dac-aș fi, Ți-aș porunci ca, ochii ei privindu-i, Să-mi spui ce searbădă lucire-a lor Te-a-ndemnat să o alegi; apoi, C-un țipăt ce ți-ar despica auzul, Nu aș rosti decât aceste vorbe: „Să-ți amintești de-ai mei!”1 „Remember mine...” („Amintește-ți...”), aceleași vorbe rostite de fantoma din Hamlet. Amintire a unei priviri, a unei fascinații; pentru o clipă, privirea îndrăgostită a femeii moarte pare a înlocui privirea femeii altădată vii, iar această amețitoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ochii ei privindu-i, Să-mi spui ce searbădă lucire-a lor Te-a-ndemnat să o alegi; apoi, C-un țipăt ce ți-ar despica auzul, Nu aș rosti decât aceste vorbe: „Să-ți amintești de-ai mei!”1 „Remember mine...” („Amintește-ți...”), aceleași vorbe rostite de fantoma din Hamlet. Amintire a unei priviri, a unei fascinații; pentru o clipă, privirea îndrăgostită a femeii moarte pare a înlocui privirea femeii altădată vii, iar această amețitoare confuzie îi dă Hermionei, prin mijlocirea Paulinei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Efectul asemănării este atât de șocant, încât el se calchiază, ca să zicem așa, pe efectul apariției unei fantome. Perdita, împietrită, înțepenește în fața acestei apariții tot atât de tulburătoare ca un spectru. În ciuda tăcerii sale, Leontes are impresia că statuia îl mustră, îi amintește de vechile lui păcate, aidoma unei fantome răzbunătoare ce acuză. Forța ei este atât de copleșitoare, încât Paulina, temându-se ca imaginația privitorilor să nu se înfierbânte din cale-afară, vrea să o ascundă din nou sub draperie, „ca nu cumva
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sac plin de mirodenii și un pergament scris de Pericle, unde acesta se ruga ca femeia moartă, odraslă și soție de rege, să fie îngropată după datini, dacă va fi găsită vreodată. Urmează atunci o scenă a cărei ambiguitate ne amintește întru totul de scenele finale din Poveste de iarnă: uimit de frăgezimea, de prospețimea tenului moartei (așa cum cei ce priviseră statuia Hermionei fuseseră uimiți de naturalețea ei), Cerimon evocă, printr-o referire la Egipt, posibilitatea „reaprinderii focului vieții” într-un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unui strigoi. O asemănare perfectă cu atât mai derutantă, cu cât tânărul crezut mort are acum înfățișarea unei femei ce seamănă ca două picături de apă cu „răposatul Fidele, cel rumen în obrăjori și atât de blând”, după cum și-l amintește Arviragus. Moartea presupusă, dar falsă, asemănarea și travestirea își dau aici mâna pentru obținerea unui „efect de fantomă”, la a cărui ambiguitate contribuie, în mare măsură, „metamorfoza” produsă: dublul este feminin. Falsa moarte e prezentă de-a lungul întregii piese
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
însuși un simulacru al morții: în scena furtului brățării de către Iachimo din actul al doilea, el este chiar în mod explicit comparat cu moartea: Iachimo îl vede ca pe o imitație desăvârșită a acesteia, iar trupul adormit al Imogenei îi amintește de sculpturile funerare culcate pe morminte. În actul al patrulea, presupusa moarte a Imogenei, travestită în paj, e un prilej de evocare a „frumoasei morți”: când Lucius și ofițerii romani o vor descoperi, se vor întreba dacă pajul e mort
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
locul absentului. În camera goală a copilului ei, disperarea mamei va umple vidul chemându-i fantoma, dublul: Durerea ține locul celui dus, Se culcă-n patul lui, mă ia de mână, Îi poartă ochii dragi, ’i-ngână vorba. Mi-l amintește-n tot ce-avea frumos, Cu forma lui îi umple haina goală; Am deci cuvinte să-mi iubesc durerea 1. Falsa moarte înseamnă aici absență, și în această absență se insinuează pe nesimțite fantoma absentului și presimțirea adevăratei sale morți
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lasă Să te arunci în neagra morții plasă 1. Răspunsul lui Pericle la provocarea lui Antiochus și atracția lui irezistibilă pentru tânăra fată trădează o fascinație a morții, curajul de a nu ocoli confruntarea cu Gorgo. Moartea de care îi amintește regele pare o oglindă ce-i răsfrânge propria imagine, cu care, acceptând să moară, e gata să se contopească. Mai târziu, într-un dialog cu Helicanus, Pericle va identifica aventura plecării lui în căutarea frumuseții cu o luptă împotriva chipului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
e construită întreaga acțiune apare limpede formulată în vorbele lui Tezeu: în palatul ducal, în așteptarea sărbătoririi nunții sale cu Hipolita, regina Amazoanelor, Tezeu îndeamnă la veselie și la voie bună, la alungarea tristeții, dar nu uită totuși să-i amintească viitoarei soții că îi câștigase dragostea cu spada, războindu-se pentru ea. Hipolita fusese „victima” unei duble răpiri, tandre și violente totodată, și, aidoma Desdemonei în fața lui Othello, se lăsase vrăjită nu numai de iubire, ci și de aura fascinantă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
numele de ky:gen -, beția e poate starea cea mai nimerită pentru a furniza o versiune comică a ravagiilor iluziei. În această perspectivă, lungul și ciudatul prolog din Îmblânzirea scorpiei, piesă contemporană cu Comedia erorilor, își dezvăluie adevărata semnificație. Ne amintim că acest prolog ne introduce într-un spațiu insolit: un han aflat într-un câmp pustiu, în plină sălbăticie. În timp ce, în cârciuma hanului, Sly, bețivanul, adoarme pe podea, își fac apariția, întorcându-se de la vânătoare, un lord și suita sa
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a unui ritual destinat să perpetueze amintirea durerii și a lamentațiilor frumosului tânăr. Desigur, scena evocată de pictor este aceea a șederii lui Adonis pe malul unui râu, privit pe furiș de Venus, ascunsă printre trestii. Și totuși Shakespeare își amintește de textul poetului latin, ceea ce introduce în tablou presentimentul evenimentului dramatic ce avea să urmeze. Adonis e ca și prins în capcană. Iar împreună cu Io, surprinsă și sedusă de cel mai puternic zeu al Olimpului, și mai ales cu Dafne
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în fond, o parodie a înfruntării sălbăticiei și sălbăticiunilor? Iar Petruchio n-ar putea reprezenta și el figura parodică a eroului războinic? Până și tragediile, inclusiv cele cu fantome, vor fi tratate uneori de Shakespeare din perspectiva derizoriului. Să ne amintim de pitorescul portar din Macbeth, care, abia trezit din beție, aude bătăile repetate în poarta castelului, chiar în momentul asasinării regelui Duncan. Ecoul neliniștitoarelor lovituri - atât de tulburătoare pentru Macbeth și despre a căror putere de a semăna groaza și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
crezuse mort. Un amestec de fascinație, uluire, stupoare, frică îngrozitoare - aceasta este starea regelui (ce se căiește acum) în fața „miracolului” la care asistă, când valurile par să vorbească cu vocea lui Prospero, iar vântul să-i rostească numele, care-i amintește lui Alonso de complicitatea lui cu uzurpatorul Antonio, vinovată de presupusa - pentru el - moarte a lui Prospero. Remember, cuvântul fantomei bătrânului Hamlet, răsună și aici, pronunțat de un glas acuzator; tot ca în Hamlet, Alonso și însoțitorii lui își trag
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
trag săbiile din teacă, săbiile lor neputincioase în prezența acestei voci fără trup, a acestei halucinații fără substanță. Nu lipsește nici criza de nebunie în care împricinații se avântă în urmărirea fantomelor pentru a se război cu ele. Să ne amintim că Prospero însuși, vorbind despre forța magiei sale, evoca puterea de a provoca o stare delirantă, puterea de a „distrage”, în sensul forte al termenului distract: a-i lua cuiva mințile, a-l face să înnebunească. Gonzalo îl întreabă pe
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
spectacolul. O imaginație ce trebuie să fie dispusă oricând să întâmpine fantomele. Ce alt personaj ar fi putut afirma cu mai multă tărie această idee decât poetul Gower, el însuși o fantomă, care, la începutul fiecărui act al piesei, le amintește spectatorilor cât de necesar e sprijinul imaginației lor, activată de energiile unei încrederi totale în ceea ce văd? Căci: ...Cer îngăduință De faptele ce-or lua ființă; Pot timpul doar să-l mișc aproape De pasul rimei mele șchioape. Dar n-aș
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
neputință să-l urmeze în moarte pe Eyolf: „Locul celor ce trăiesc e aici, pe pământ”, iar cuplul va renunța definitiv la dubla fascinație a adâncurilor mării și a semețelor piscuri, pentru a nu mai părăsi spațiul terestru (să ne amintim că și „Femeia mării” alege să rămână pentru totdeauna o ființă pământeană), unde dialogul cu morții, chiar dacă nu e decât o posibilitate secretă, ascunsă, implică totuși și incertitudinea unui „cine știe, poate că...”. „Totul e bine” atunci când sunt date uitării
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]