71,024 matches
-
văzut pe taică-său în carne și oase”, recunoaște încă uluit pastorul Manders. Iată că fiul este o reîncarnare a tatălui până și în gestica lui, în felul de a-și fuma pipa - detaliu bizar, plin de rezonanțe, dacă ne amintim că, la triburile Agni din Africa, fiului îi este cu desăvârșire interzis să se atingă de pipa tatălui său1. Întors în casa căpitanului Alvig, Osvald va avea aceeași soartă ca și acesta. Personajul ibsenian dobândește astfel acea conștiință tragică prin
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Forța fantomei care bântuie lumea celor vii se regăsește în lucrarea ieșită de sub dalta sculptorului, care a devenit în Când ne vom trezi din morți o metaforă a artistului și, în consecință, metafora lui Ibsen însuși ca autor dramatic. Ne amintim că, încă din Femeia mării, Ibsen sugera, pornind de la personajul Lyngstrand, legătura deopotrivă intimă și subtilă dintre statuie și strigoi. Lyngstrand, marinarul salvat dintr-un naufragiu în urma căruia se îmbolnăvise grav, nu se mai poate întoarce pe mare. Tânărul consideră
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
trebuit să fie internată într-un spital de boli psihice, adăugând la propria-i nefericire și pe aceea a soților ei și a copiilor avuți cu aceștia. „Parcă mă văd cum am murit atunci și am coborât în mormânt, își amintește ea, dar încetul cu încetul încep să mă trezesc din morți”. Irene „murise” pentru că îi dăruise lui Rubek și sculpturii lui sufletul ei viu: „După aceea, am rămas ca golită pe dinăuntru, golită de suflet, și așa mi-am pierdut
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de mistificarea, de mizeria morală pe care fusese clădită viața lui și a celorlalte personaje) își povestește călătoria „pe celălalt tărâm”, adică pe malul celălalt al fluviului care desparte lumea celor vii de lumea celor morți, ea nu-și mai amintește decât că „acolo, lucrurile erau într-adevăr ceea ce păreau să fie”. Nu există, așadar, un adevăr al vieții și nici un adevăr al oamenilor în afara celui revelat de privirea scrutătoare și nemiloasă a morții, singura care poate descifra enigmele existenței, fie
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
precizeze, să o circumscrie cu claritate), o viziune a spectacolului ca vis al unui vis, ca reflectare a unei reflectări, ca un bizar „teatru în teatru”, în care reprezentația e dată pentru un mort, iar mortul acesta, văzând-o, își amintește de propria viață. Cum să exprimi în cuvinte forța stranie a acestor fantasmagorii privite de o umbră? În Drumul Damascului, Necunoscutul se întreabă sceptic: „Să fie oare cu putință ca nimic să nu se piardă, ca totul să reapară la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
desfășurare. Ea este sursa terorii care îl stăpânește și care se explică mai ales prin faptul că două dintre personaje, două dintre figurile de ceară seamănă cu părinții lui: doi dintre comesenii ce participă la strania cină a „fantomelor” îi amintesc figurile centrale ale propriei vieți. De unde și până unde nălucirea asta și care este natura ei? „Am adormit la masă? Am fost aici sau altundeva?”, se va întreba Necunoscutul. S-a întors dintr-o călătorie în teritoriile morții sau dintr-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
fără odihnă, și iată că, astfel, tema spectrului ce bântuie neliniștit - aflat și el, după cum se știe, în căutarea unui corp - revine aici sub un dublu aspect (nevoia de „creator”, nevoia de „interpret”) și, în același timp, inversată: să ne amintim că pătrunderea intempestivă în sala de teatru a personajelor dornice să-și găsească autorul perturbă repetițiile pentru punerea în scenă a unei piese, Jocul rolurilor; ele intră astfel în conflict cu alte personaje, fixate deja într-o formă, aceea a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Pe lângă manechine, Pirandello plasează în „camera aparițiilor” și un soi de popice ciudate, al căror vârf are înfățișarea unui chip omenesc. Înrudite cu reprezentările de odinioară ale lui Hermes și cu anticii colossos, ele par să aibă rolul de a aminti importanța pentru teatru a străvechilor pietre funerare, puterea materialității lor impunătoare, capabilă să figureze invizibilul și, totodată, să se lase pătrunsă și stăpânită de el. Cât privește manechinele, aflăm de la bun început că vor fi folosite de trupa de actori
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aparițiilor” răsună o „melodie stranie”, care „parcă ar veni dintr-o altă lume”, o melodie pe care personajele o „ascultă extaziate și înfricoșate deopotrivă”, fascinate și, totodată, îngrozite. Dar nu numai auzul e terorizat, ci și văzul: să ni-l amintim pe Battaglia, cuprins de spaimă atunci când, îndărătul peretelui care se întredeschide o clipă, o zărește pe Nebuna îmbrăcată în roșu, scăldată în lumina unui clar de lună de-a dreptul fantastic. Nu este el oare același Battaglia în gura căruia
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
trupurile lor, s-a strecurat înăuntrul lor și i-a lăsat mai mult morți decât vii. Ilse însăși îi mărturisește lui Cotrone: „Mi se pare că visez sau că trăiesc o a doua viață, o viață de după moarte...” și își amintește de „marea pe care am traversat-o împreună cu ceilalți”. Femeia se simte cu totul desprinsă de fosta ei existență, de vechiul eu: „Pe atunci mă numeam Ilse Paulsen”. Acum are sentimentul că aparține și ea lumii fantomelor și a acelor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ivesc, în sfârșit, spectatorii așteptați - Uriașii munților. Un pâlc de călăreți bizari intră în scenă făcând un zgomot asurzitor, în acordurile unei muzici „aproape sălbatice”. Strigăte răsună de pretutindeni, vacarmul ia proporții apocaliptice. În fața lor, în fața acestor făpturi telurice care amintesc de primele generații mitologice, „ai zice”, observă Cromo, „că asiști la năvala unei hoarde barbare”. Cum am putea să nu apropiem tabloul final din Uriașii munților de scena defilării Îngerului călare, urmat de alaiul sufletelor din Purgatoriu? Uriașii sunt, desigur
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-le să caute și să găsească soluțiile scenice capabile să materializeze imateriala lume a spiritului. Așezând teatrul la răspântia dintre real și ocult, dintre uman și supranatural, Shakespeare, consideră Craig, afirmă un lucru esențial despre arta teatrului. Prezența spectrelor ne amintește veritabila ei miză: aceea a „confruntării cu revelația invizibilului”. Într-adevăr, continuă Craig, „simpla apariție a fantomelor interzice orice reprezentare realistă”. Urmaș al lui Maeterlinck în această privință, Craig își exprimă astfel dorința de a bara drumul tentației realiste manifestate
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
forme invizibile, de Puteri, de Forțe, de Posibilități”. Cum să răspunzi acestei provocări, cum să înfrunți invizibilul și reprezentarea lui concretă, materială - iată orizontul pe care fantoma shakespeariană îl fixează ca aspirație fundamentală a teatrului, ca trăsătură definitorie a acestuia, amintindu-ne astfel acea dimensiune pierdută a unei arte teatrale primordiale la care trebuie să ne întoarcem (Craig revendică imperativ revenirea la vocația inițială a teatrului), o artă teatrală legată de sacru și ale cărei forme vizibile nu sunt decât o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
interstițiului, a umanului și, totodată, a non-umanului) - și templul din Extremul Orient - aici pentru că „joacă într-o piesă mai puțin tragică, așezată dinaintea tămâiei care fumegă, cu mâinile împreunate și cu o expresie calmă, de o desăvârșită seninătate”, nu ne amintește ea oare de statuia lui Herodot din „Actorul și supramarioneta”, acel Herodot ce-și ține durerea în palme? Marile virtuți ale marionetei/statuie sacră sunt tăcerea și supunerea. Ea așteaptă în tăcere „ca stăpânul să-i facă semn că poate
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și să deschidă realul către tărâmul de dincolo de realitate, un teatru pe care îl numește magic sau metafizic 1. Într-un text de la începutul anilor ’20, intitulat „Excursie psihică”2, Artaud vede esența magiei în biruința asupra morții. Magia, ne amintește el, constă în incantație. Or, spune Artaud, la origine - în Egipt, bunăoară -, incantația era destinată să „rețină sufletul la granița vieții”. Într-adevăr, egiptenii „cunoșteau cuvintele și forțele care puteau opri sufletul în drumul lui spre moarte. Extraordinara fascinație exercitată
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sau la geologia internă a individului, la lumea sa interioară, văzută ca teritoriu al „lucrurilor îngropate în străfundurile ființei”, care ar putea oricând ieși la lumină și pentru care teatrul ar fi un spațiu al materializării. Să faci teatru, ne amintește Artaud într-un text din perioada experimentală a Teatrului Alfred Jarry 1, „nu înseamnă să montezi piese, ci să ajungi, printr-un soi de proiecție materială, reală, la tot ceea ce s-a sedimentat în spirit de-a lungul timpului, la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pietrelor vii Ca și Craig, Artaud plasează statuarul în centrul discursului său, un statuar în care piatra se contopește cu umbra, la fel ca în colossos-ul lui Vernant sau ca în statuile lui Michel Serres. El pare chiar să-și amintească de faptul că, înainte de a fi o reprezentare mimetică, statuia a fost aniconică, simplă piatră înălțată pe un mormânt și „totodată” înfiptă în pământul lui. Așa se explică de ce în Siria din Heliogabal, bunăoară, teritoriu al unei culturi adevărate, al
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și cel din Siria lui Heliogabal -, acest păgânism pentru care pietrele sunt vii e marcat de ideea puterilor magice ale artei, aceeași artă pe care Artaud o opunea, în prefața la Teatrul și dublul său, celei occidentale. Pentru mexicani, ne amintește Artaud, așa-numita mana, adică reprezentarea forțelor supranaturale ascunse în fiecare formă, stă la baza concepției potrivit căreia orice efigie închide în ea puteri nevăzute, în vreme ce arta occidentală nu-i oferă conștiinței spectatorului decât priveliștea unor pietre moarte, incapabile să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de Artaud. Actori conștienți totuși, ca și dansatorii ritualurilor indienilor tarahumara, de posibilul lor eșec, chiar dacă parțial, în stabilirea legăturilor cu puterile nevăzute. Ciguri coboară în timpul dansului, dar, uneori, forțele invizibilului nu pătrund pe de-a-ntregul în trupuri (să ne amintim că, evocând dansul celor doi oficianți ai Ritului lui Ciguri, Artaud vorbește despre un dublu imaterial care nu atinge corpurile, rămânând oarecum suspendat în afara lor). E semn că adevărata cultură - aceea pentru care zeii și morții se pot întrupa, într-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în scenă a Clasei moarte. În același text2, el avansează două definiții ale ficțiunii dramatice: definiția raționalistă - ficțiunea ca „sistem inventat” - și definiția de tip „eminamente mistic” - drama ca ficțiune a lumii morților, de altfel, singura care îl interesează. Își amintește cu acest prilej și că, în 1944, în însemnările sale din epoca teatrului clandestin referitoare la piesa lui Wyspianski, scrisese: „Ulise trebuie să se întoarcă negreșit”, pentru ca treizeci de ani mai târziu să adauge: „Sensul acestei fraze mă angajează până
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ar fi fost atinse de aripa nevăzută a cuiva sau a ceva venit de altundeva, dintr-o altă lume, ceva ce dădea senzația unui amestec de hidoșenie și de frumusețe.” În cele din urmă, înfiorarea resimțită în fața reîncarnării teatrale îi amintește regizorului de o alta mai veche: „În timpul războiului, pe peronul unei gări, așteptam cu aceeași înfiorare întoarcerea lui Ulise din Troia...” Modernul Ulise, soldat întors de pe front, dar și fantomă venită din teritoriile morții. Camera memoriei: precaritatea amintirilor, grandoarea unei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
decât jalnicii posesori ai „câtorva crâmpeie de amintiri tragice și deznădăjduite”. Așa arată personajele ce ne vor înfățișa un fel de a doua ediție a lumii nouă, spectatorilor dintr-o epocă anterioară „acelei nopți” atât de sinistre... („noaptea aceea”, ne amintește Kantor, este expresia folosită de Platon atunci când vorbește despre dispariția Atlantidei). Deloc întâmplător, prologul din Oh, blândă noapte - ultimul spectacol încheiat al regizorului polonez - ne plasează de la bun început în casa „de după noaptea aceea”, unde toți locatarii zac morți, victime
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
definește în mod esențial prin această interogație exasperată adresată materiei inerte, caracteristicii sale de a fi de neconceput pentru noi, materia care - tocmai datorită acestei lipse de sens, din punctul nostru de vedere - devine figura unei alterități enigmatice, incomprehensibile? Am amintit mai sus că Marc Augé făcea din necesitatea de a gândi materia inanimată motivația principală a fabricării „zeului-obiect”, văzut ca dublu al unui mort ori al unui zeu. La rândul său, în Lecțiile de la Milano, Kantor consideră încercarea de a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cuburilor negre ale sculptorului contemporan Tony Smith. Căci, ca și creațiile acestuia, corpurile-obiecte sau obiectele-corpuri ale lui Kantor sunt nu numai semne ale vidului, ale absenței, ci și depozitarele unei energii ascunse ce trezește stranii reminiscențe. Relicve tăcute și misterioase amintind de ceva vag și extrem de îndepărtat, ele jalonează „aventura pe tărâmul materiei și al fantomelor” a regizorului, aidoma unor pietre comemorative înălțate pe drumul unui artist care nu a fost numai om de teatru, ci și plastician. Experiențele reunite ale
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Clasa moartă, text contemporan cu o creație în care manechinul devine răspunsul definitiv dat îndelungatelor căutări întreprinse de regizor într-un spațiu unde corpul și obiectul, viul și inanimatul se apropiaseră tot mai mult unul de celălalt. Căci, după cum ne amintește el însuși în același text-manifest, Kantor apelase și până atunci la manechine, de pildă, în montarea pieselor lui Witkiewicz Găinușa de baltă și Cizmarii; manechinele interveneau acolo doar ca element complementar actorului, pentru ca în Balladyna lui Slowacki ele „să constituie
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]