KorAP: Find »[drukola/base=ciudat & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...278 279 280 ...328 >

8,186 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

aici și mă minunez singur de mine. Am abjurat într-adevăr toată acea magie, mi-am înecat singur corăbiile? Mi-am iertat dușmanii? Am predat puterea, am sublimat mirajul în spirit? Timpul își va spune cuvântul. S-a întâmplat ceva ciudat și destul de supărător. Stăteam și scriam afară, pe pajiște, așezat pe banca mea de stâncă, lângă jgheabul meu cu pietre. Cum soarele dimineții începuse să dogorească, m-am gândit să intru în casă pentru a-mi lua pălăria de pai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nevoia de a mă întoarce iar la Shakespeare. Un regizor aflat în trecere, pe nume Isaiah Mommsen, m-a distribuit în Prospero. A fost ultimul rol substanțial pe care l-am jucat. Lizzie era Ariel. Cel mai spiritual, cel mai ciudat de potrivit Ariel pe care l-am văzut vreodată. Dragostea ce mi-o purta o inspira, și în vârtejul acestei magii m-a făcut și pe mine să o iubesc. În chip bizar, am simțit atunci, și acest simțământ stăruie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
încerca să-mi amuz părinții. („N-are rost să te pitești pe sub copaci, strângându-te de unul singur în brațe.“) Poate că din cauza mătușii Estelle muzica vocală mi-a displăcut și mi-a dat întotdeauna senzații aproape înfricoșătoare. Există ceva ciudat și oribil în gurile deschise, distorsionate, ale cântăreților, mai cu seamă ale femeilor, când le vezi dinții albi și umezi, și interiorul roșu, însalivat, al gurii. În ansamblu, mătușa Estelle era pentru mine o figură simbolică, o figură modernă, aș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de curat, curat ca moartea. (Oare eu voi fi incinerat? Și cine o să organizeze incinerarea? Mai bine să nu mă gândesc la moarte.) Până acum mi-am ținut lemnele în cămară, numai că nu-i destul spațiu, și dușumeaua e ciudat de umedă. S-ar putea să transform camera interioară de jos în magazie de lemne. Lemnele aduse de mare sunt atât de frumoase, lustruite de valuri și decolorate până la un cenușiu pal, încât nu-ți vine să le pui pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
că eram “îndrăgostiți“, cuvântul acesta vag și uzat n-ar exprima nimic. Ne iubeam unul pe celălalt, trăiam fiecare în celălalt, prin celălalt, pentru celălalt. Fiecare dintre noi era celălalt. Și de ce zvâcnea în această contopire atâta suferință pură? E ciudat faptul că am scris cuvântul „suferință“ (și n-am să-l schimb), când, firește, nu putea fi decât fericire pură. (Mi s-a spus că un om legat la ochi nu poate distinge arsura fierului încins de arsura gheții.) Sau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
infirm acum, obișnuia să facă drumuri cu mașina ca reprezentant comercial, cu diverse treburi, un fel de agent, acum a ieșit la pensie. Ne-am mutat aici, locuiam în Midlands, și am venit aici, în bungalov... — Vai, Hartley, nu-i ciudat, amândoi am venit aici ca să ne reîntâlnim, fără să știm nimic? Pare mâna destinului, nu-i așa? Dar ce suferință! Hartley nu răspunse nimic, își privi ceasul. — Și... copii... aveți? — Avem un fiu. Are optsprezece ani. E plecat pentru un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
le luasem o dată cu masa de prânz, încă mă mai durea capul de-mi plesnea. O ceață maronie și niște pete negre, foarte volatile și intermitente, îmi tulburau câmpul vizual. Mă simțeam nesigur pe picioare și legat într-un chip foarte ciudat cu pământul, de parcă devenisem brusc extrem de înalt. Pe urmă a început să mi se pară că un foarte mare număr din femeile mele se găseau acolo; dar Hartley, nu. Ea era o vastă absență, o făptură în parte nematerializată, chipul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
care mă adusese tata ca să văd Cavalerul râzând, dar lumina părea puțin aburită și densă, oarecum granulată și maronie, deși afară strălucea soarele, sau poate că era de vină doar mahmureala mea. Galeria era pustie. Și atunci am observat ceva ciudat, un soi de coincidență plină de ecouri. Priveam, cu ochi cețoși, tabloul lui Tizian reprezentându-i pe Perseu și Andromeda și admiram grațiosul trup gol al fetei, a cărei postură aproape dansată, în timp ce se luptă cu lanțurile, o face să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
aminteam că îi plăceau la nebunie lui James când era copil. Ca băiat, eu nu avusem sensibilități în legătură cu mâncarea, dar James fusese întotdeauna mofturos și excentric. Bineînțeles, era vegetarian, dar încă din copilărie, când luase asemenea hotărâre, pe atunci foarte ciudat\, absolut din proprie inițiativă. Acum deschise o fereastră (încăperea era foarte îmbâcsită de mirosul de „șoareci“) pentru a da drumul unei muște pe care o prinsese, foarte grijuliu, cu ajutorul unui păhărel și a unei foi de hârtie, ținute, cred, la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nu știu. — Trebuie să fie îngrozitor. — Da, fără îndoială. Dar hai să dăm uitării trăsnăile mele. Care-s planurile tale, ce mai e nou în armată? — Armata... ah... am părăsit armata. — Ai părăsit armata? Eram poate stupid de surprins și ciudat de speriat, de parcă armata fusese aceea care-l ținuse pe James la loc sigur, sau întemnițat în siguranță, sau inofensiv ocupat, sau așa ceva. Simțeam întotdeauna, cred, că viața militară făcea, în chip fericit, imposibilă orice coliziune sau competiție între noi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
brânză, trebuie lăsate în forma inițială.) Eu beam ceai, iar Rosina coniac, după cum îmi ceruse. Pâcla era acum atât de opacă, încât aveai senzația că ferestrele sunt acoperite de draperii, și fusesem nevoit să aprind două lumânări, care se dovedeau ciudat de neputincioase să răspândească ceva din palida lor lumină în crepusculul cafeniu, sumbru, din încăpere. „O lumină excitantă“, o numise Rosina. Hotărâsem să-i istorisesc o versiune a poveștii lui Hartley, pentru că, în dispoziția mea actuală, colcăind de teribilul meu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
egoistă de ea era atât de intensă, încât nu concepeam că nu e pe deplin satisfăcută. Și reflectând asupra acestei nevoi, mi-am dat seama în ce măsură, de-a lungul acelor ani, Hartley mă apărase împotriva lui James. Mi se părea ciudat acum că, practic, nici unul din ei nu știa de existența celuilalt. Lui Hartley abia de-i pomenisem despre James, iar lui James nu-i vorbisem niciodată despre Hartley. Ea n-avea să știe nicicând cu câtă vigoare mă apărase dragostea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
l-ai crescut, iar tu semeni cu mine, pentru că ani la rând ne-am tot privit unul pe celălalt. Se spune că cei care se iubesc ajung până la urmă să semene unul cu celălalt. — Da? Poate că ai dreptate. Era ciudat, aproape straniu. Ideea aceasta părea s-o fi impresionat pe Hartley mai mult decât tot ce-i spusesem până atunci, deși încercasem doar să-i fiu, o clipă, pe plac. — Și apoi, Hartley, trebuie să existe dovezi obiective asupra nașterii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a apucat un acces de furie și-a zis că trebuie să vindem imediat casa și să plecăm cât mai repede, și, desigur, credea, sau pretindea că ar crede, că ai venit aici special pentru mine. Într-adevăr, era foarte ciudat... — Și chiar vinde casa? — Nu știu, a spus că trebuie să se vadă cu agentul imobiliar, poate că a și făcut-o, nu l-am întrebat. Dar în seara asta am venit aici, pentru că am vrut să-ți povestesc despre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-le strâmbe în farfurioarele de ceai, am alergat afară, în întunecimea albăstrie, în pustietatea încremenită a falezei stâncoase. La început, cu ochii plini încă de flăcările lumânărilor, nu am putut desluși nimic, și mi-a trecut deodată prin minte gândul ciudat că, în timp ce stătusem de vorbă cu Hartley, uitasem cu totul de mare, uitasem că se află acolo, și acum mă simțeam buimac și neajutorat, pomenindu-mă, pe jumătate orbit, printre stâncile amenințătoare. Nu era nici urmă de Hartley, probabil că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mi-ar fi displăcut total.) Alteori îmi ținea companie, tăcut ca un câine, și se uita la mine, rotindu-și pupilele în felul lui derutant. Câteodată, stăteam puțin de vorbă. În lumina lămpii, ajungea, din când în când, să semene ciudat cu Wilfred Dunning, o asemănare creată desigur de strădania inconștientă a lui Gilbert de a-și însuși ticurile faciale ale eroului său. Și totuși, pentru nervii mei vulnerabili, părea mult mai mult ceva ce se apropia de o vedenie. Dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
îi erau ușor arși de soare, iar părul moale, luminos, îi încadra conturul osos al feței. Maioul oribil i se uscase, dar purta tot cămașa vărgată, deschisă la gât. — Mi-ați spus că-i vedeți “întâmplător“. Asta mi se pare ciudat. Ani de zile ați fost pentru ei „sperietoarea“, dracul în persoană, îmi aduc aminte de privirea ei deznădăjduită ori de câte ori se pomenea numele dumneavoastră. E posibil să vă fi iertat? În regulă, n-ați făcut nimic rău, dar înțelegeți ce vreau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
avut parte de o moarte eroică pe front, și... înainte ca Hartley să-mi fi răspuns, am ajuns până acolo, încât mi-am și compus în gând explicația pe care i-aș fi dat-o lui Clement. Găsești că sunt ciudat de liniștită. E ca un soi de pace. Uneori simt că nu mai am mult de mers. — Ce vrei să spui? — Uneori aș vrea ca el să... — Să ce? Te-a amenințat? — Nu, nu... altceva am vrut să spun. Atunci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
întindă lângă mine, și am strâns-o în brațe, privind-o stângaci în ochi. — Hartley, mă iubești, nu-i așa, nu-i așa? — O... da... dar ce importanță are lucrul ăsta? — Suntem apropiați, ne cunoaștem unul pe celălalt. — Da, e ciudat, într-un anumit fel te cunosc și nu am pe nimeni mai apropiat decât tine. Se datorează, cred, faptului că eram foarte tineri, și mai târziu nu poți cunoaște oamenii, sau eu n-am putut. — Mă cunoști. Și eu te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
era teamă. Știam că dacă o să mă respingeți... adică dacă o să gândiți despre mine că sunt un profitor mincinos, care vrea să vă tapeze de bani și că... mă rog, aveați tot dreptul să gândiți astfel, totul e atât de ciudat... atunci pentru mine ar fi fost o lovitură zdrobitoare. Nu văd cum mi-aș mai fi putut reveni, m-aș fi simțit dezonorat și strivit, și lucrul ăsta m-ar fi marcat pe viață. Erau prea multe chestiuni în joc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mea dimensiunile istoriei unei întregi drame mentale, cu vaste desfășurări, transformări, înfruntări, surprize, progrese, reveniri, crize. Obiectiv, a fost o perioadă care s-a întins doar pe vreo cinci, șase zile. Dar a conținut într-adevăr istorie, dramă, prefaceri. E ciudat că, imediat după prima zi, am încetat să mă mai frământ din pricina lui Ben. Nu l-am dat uitării și, bineînțeles, îl așteptam. Noaptea, zăvoram ușile cu mare grijă. Mi-a trăsnit prin minte că s-ar putea să încerce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în jur, gata să strig de panică. Și atunci am văzut-o... se afla în colțul camerei. Mi-am spus că, în mod ciudat, uitasem cât era de înaltă. Pe urmă mi-am spus că se urcase pe ceva, ce ciudat, probabil că se urcase pe scaun sau pe masă. Pe urmă am văzut că atârna de consola pentru lampă îngropată în zid. Se spânzurase. M-am deșteptat. Străfulgerarea de gând care îmi curmase visul m-a făcut să-mi dau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ca să-mi facă o vizită, zi când circulația e atât de aglomerată? — Te ocupi cu ceva? l-am întrebat. Vreau să spun, ai o altă slujbă sau ceva de felul ăsta? — Nu, sunt un gentleman care huzurește. Mi se părea ciudat. Și deodată mi-a săgetat prin minte ideea că, probabil, în realitate, James nu părăsise armata. Se dăduse la fund. Îl pregăteau, se vede, pentru cine știe ce importantă misiune secretă, care s-ar îi putut să implice reîntoarcerea în Tibet. De ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în viteză pe drum. James își flutură mâna spre mine, apoi dispăru după colț. Oare o să se mai întoarcă? Nu-mi venea a crede. Am pornit cu pași rari pe dig, am intrat în casă, și am închis ușa. Ce ciudat că uitasem total ce-i povestisem. Probabil că fusesem beat. Ei bine, mâine era ziua destinului. Mâine voi porni la acțiune, îmi spuneam: „O s-o iau pe Hartley la Londra. Casa asta este, într-un fel, blestemată“. Am stat un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
preferabil decât să mai sper. James se făcu din nou văzut, sărind peste stânci. Inima îmi bătea violent, trist. — E în ordine, a spus să o aducem, dar a cerut s-o aducem mâine, nu în seara asta. — Asta-i ciudat. De ce nu în seara asta? Poate că are cursul de lemnărie. — Se preface că nu-i pasă. E insulta cea mai la îndemână. Vrea să ne facă să înțelegem că vom veni când îi convine lui. Cu atât mai bine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]