7,039 matches
-
creștea și tendința de secretizare a informației și dorința de a ascunde bunăstarea (Furnham și Okamura, 1999). De la informații extinse de tip bancar, a fost posibilă o clasificare a oamenilor în: fericirea banilor (foarte/moderat fericit cu situația financiară), neutru, nefericirea banilor (nefericit/foarte nefericit cu situația financiară). Cei din categoria „fericirea banilor” își gestionează banii, în loc să lase banii să-i conducă, atunci când își doresc să cumpere ceva care este foarte scump ori economisesc pentru el ori uită de acel produs
Atitudinea faţă de bani by GABRIELLA LOSONCZY () [Corola-publishinghouse/Science/365_a_564]
-
unui popor format din copii, femei și bărbați, sclavi și oameni liberi amestecați, retorică pe care o apreciem prea puțin, pentru că o considerăm drept o lingușeală", declară Socrate. Periculoasă, tragedia introduce mila. Spectatorul simte simpatie față de eroii tragici care, în nefericirea lor, sunt victimele acestei "hubris" pe care Platon nu încetează să o denunțe, căci ea este contrară rațiunii. El își pierde atunci orice luciditate a judecății. Pe o asemenea constatare își va fonda Brecht teoria asupra distanțării. Emoția tragică, după
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
școala viciului. Ia aminte și judecă. Când cei mai buni dintre noi aud din Homer sau din vreun alt poet tragic cum îl imită pe eroul întristat, cum se debitează o lungă tiradă de gemete sau când i se cântă nefericirea lovindu-se în piept, știi că simțim plăcere, că acceptăm să-l urmărim cu simpatie și că admirăm serios talentul poetului care ne face să simțim astfel cele mai vii emoții. Știu acest lucru, și oare cum l-aș putea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la jansenism, vor avea, referitor la acest subiect, un punct de vedere identic. Sfântul Augustin (354-430), cartaginez ca și Tertulian, se întreabă cu privire la caracterul paradoxal al plăcerii pe care-l creează spectacolul tragediei. Cum poate simți omul plăcere la vederea nefericirii? În Cartea III a Confesiunilor sale, el vede în asta, ca și Platon, o plăcere nesănătoasă, cu tentă de masochism, o complezență secretă a sufletului de a se menține în viciu. Teatrul mă vrăjea, cu spectacolele sale pline de imaginile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și noi ca toată lumea să simțim bucurie. Oare pentru că, mizeria neplăcând nimănui, ci mizericordia, numai din cauza ei, să ne placă suferința?" (pp. 62-63) "Dar mie, în mizeria mea, îmi plăcea să sufăr, și căutam subiecte de suferință, în timp ce în legătură cu o nefericire străină, prefăcută, mimată, jocul actorului îmi plăcea cu atât mai mult și mă prindea cu atât mai tare, cu cât îmi storcea lacrimi. Ce-i de mirare în asta? Mielușea nefericită, rătăcită de turmă și nerăbdătoare să fiu păzită, o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
regreta primul. În Premier Discours (Primul Discurs) al său, din 1660, întrebându-se asupra interpretării ce-ar trebui făcută asupra regulilor hotărâte de Aristotel și reluate de Horațiu, el scrie: "Trebuie să știm deci care sunt aceste reguli; dar spre nefericirea noastră, Aristotel și, după el, Horațiu au scris despre ele destul de obscur pentru a fi nevoie de interpreți, iar cei care au binevoit să le facă cunoscute până acum nu le-au explicat adesea decât în calitate de gramaticieni sau filosofi. Cum
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
alta; dar pentru limita impusă de însăși natura lucrului, atât timp cât ansamblul rămâne clar, în ordinea întinderii, cel mai lung este întotdeauna și cel mai frumos; pentru a fixa în mod grosier o limită, să spunem că întinderea care permite transformarea nefericirii în fericire sau a fericirii în nefericire printr-o serie de evenimente înlănțuite în funcție de verosimil sau de necesar furnizează o delimitare satisfăcătoare a lungimii" (cap. 7). Aristotel este foarte conștient de faptul că durata acțiunii dramatice este în mod necesar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
natura lucrului, atât timp cât ansamblul rămâne clar, în ordinea întinderii, cel mai lung este întotdeauna și cel mai frumos; pentru a fixa în mod grosier o limită, să spunem că întinderea care permite transformarea nefericirii în fericire sau a fericirii în nefericire printr-o serie de evenimente înlănțuite în funcție de verosimil sau de necesar furnizează o delimitare satisfăcătoare a lungimii" (cap. 7). Aristotel este foarte conștient de faptul că durata acțiunii dramatice este în mod necesar limitată de condițiile reprezentației. Desfășurarea concursurilor la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
realizează fenomenul de identificare. Cele două afecte sunt îndreptate, unul în afara eului, spectatorul simțind milă pentru erou, celălalt către eu, în măsura în care spectatorul se teme pentru el însuși. "Mila este adresată omului care nu a meritat o asemenea nenorocire, spaima față de nefericirea semenului". (cap. 13) Această introducere în joc a milei și a fricii creează catharsisul. Termenul grecesc, compus din prepoziția cata (în vederea) și din verbul airo (a lua, a ridica, a exalta), îmbracă trei accepții. Conform primului sens, medical, înseamnă "purgație
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ignorarea identității persoanei pe care o are în față la cunoaștere. Este, spune Aristotel, "o trecere de la ignoranță la cunoaștere, aducând cu sine o trecere fie de la ură la prietenie, fie de la prietenie la ură la personajele destinate fericirii sau nefericirii". Astfel se face că Electra, în piesa lui Sofocle cu același nume, îl recunoaște pe Oreste, pe care la început l-a luat drept străin. Aristotel repertoriază cinci feluri de recunoaștere. Primul, care are loc datorită unor semne distinctive, nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
evenimente verosimile", ca în Oedip Rege a lui Sofocle. Aristotel preferă aceste două ultime forme de recunoaștere, profund motivate. Calitatea tragică a răsturnării de situație care lovește personajul depinde de doi parametri, sensul răsturnării (după cum eroul trece de la fericire la nefericire, sau invers) și calificarea morală a protagonistului (plin de virtuți sau plin de răutate). Aristotel, în calitate de perfect logician, are în vedere patru configurații. Cel drept poate trece de la fericire la nefericire, cel rău de la nefericire la fericire. El elimină de la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
parametri, sensul răsturnării (după cum eroul trece de la fericire la nefericire, sau invers) și calificarea morală a protagonistului (plin de virtuți sau plin de răutate). Aristotel, în calitate de perfect logician, are în vedere patru configurații. Cel drept poate trece de la fericire la nefericire, cel rău de la nefericire la fericire. El elimină de la bun început aceste două posibilități care nu ar putea provoca mila și teama. Nu are în vedere nici soluția după care cel rău trece de la fericire la nefericire. Chiar dacă satisface sensul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
eroul trece de la fericire la nefericire, sau invers) și calificarea morală a protagonistului (plin de virtuți sau plin de răutate). Aristotel, în calitate de perfect logician, are în vedere patru configurații. Cel drept poate trece de la fericire la nefericire, cel rău de la nefericire la fericire. El elimină de la bun început aceste două posibilități care nu ar putea provoca mila și teama. Nu are în vedere nici soluția după care cel rău trece de la fericire la nefericire. Chiar dacă satisface sensul omenescului, nici ea nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de la fericire la nefericire, cel rău de la nefericire la fericire. El elimină de la bun început aceste două posibilități care nu ar putea provoca mila și teama. Nu are în vedere nici soluția după care cel rău trece de la fericire la nefericire. Chiar dacă satisface sensul omenescului, nici ea nu trezește cele două emoții ale tragicului. Aristotel ignoră voit cea de-a patra posibilitate, cea a omului de bine care trece de la nefericire la fericire. Fără îndoială o consideră lipsită de potențialități tragice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nici soluția după care cel rău trece de la fericire la nefericire. Chiar dacă satisface sensul omenescului, nici ea nu trezește cele două emoții ale tragicului. Aristotel ignoră voit cea de-a patra posibilitate, cea a omului de bine care trece de la nefericire la fericire. Fără îndoială o consideră lipsită de potențialități tragice. Odată respinse aceste cazuri extreme, el are în vedere formula "intermediară" a omului care, "fără a atinge perfecțiunea în ordinul virtuții și al dreptății, datorează, nu viciului și nici răutății
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în măsură să se identifice cu el. În ceea ce-l privește pe al doilea, nu ar trezi decât repulsie. Eroul trebuie să fie suficient de "supus greșelii" pentru "a ne semăna", suficient de bun pentru a ne face milă prin nefericirea lui nemeritată. Acesta este, conform lui Aristotel, criteriul "celei mai frumoase tragedii". Acesta este și motivul pentru care Euripide "se dovedește cel mai tragic dintre poeți". Noțiunea aceasta de greșeală tragică, ce îl nefericește pe eroul acceptabil, dacă ne plasăm
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
actor, refuzând ca din cântece să fie făcute niște pasaje interpolate. Acordându-i sarcina de a modera pasiunile eroului, el îl consideră drept garantul moralei. Îl mai concepe, de asemenea, ca pe un mod de a accentua pateticul, în măsura în care compătimește nefericirile eroului. "Corul trebuie să aibă rolul unui actor și funcția sa personală. Să nu cânte în antracte nimic care să nu-i fie util subiectului sau să nu-i fie adaptat pe măsură. Lui îi revine misiunea de a lua
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en forme de discours poétique), plasată la începutul lui Silvanire, le diferențiază mai ales după subiectul lor și după condiția personajelor, tragedia reprezentând nefericirea celor Mari, comedia, viața cotidiană a oamenilor ce aparțin umanității de mijloc. În timp ce deznodământul celei dintâi este funest, al celei de-a doua este vesel. De aceea efectul produs asupra publicului este de natură foarte diferită, una scufundându-l în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vesel. Astfel încât începutul tragediei este totdeauna vesel, iar sfârșitul ei este mereu trist; exact inversul comediei, al cărei început este intenționat destul de trist, pentru că este ambiguu, însă sfârșitul ei este, negreșit, frumos și vesel; una provoacă dezgust de viață, din cauza nefericirilor de care este plină; iar cealaltă ne convinge, dimpotrivă, să o iubim." Ca și în Antichitate, tragedia este considerată în epoca clasică, de docți cel puțin, ca fiind genul major, din cauza nobleței subiectelor și personajelor sale. "De aceea chiar și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
noștri ne duce cu gândul la teama de ceva asemănător pentru noi; teama aceasta, la dorința de a o evita, și această dorință, la purificarea, moderarea, rectificarea și chiar dezrădăcinarea din noi a pasiunii care scufundă sub ochii noștri în nefericire persoanele pe care le plângem, prin acest raționament obișnuit, dar normal și neîndoielnic, că pentru a evita efectul trebuie îndepărtată cauza." (Discurs despre Tragedie) Corneille face de altfel din zugrăvirea viciilor și virtuților "a doua utilitate a poemului dramatic". Cât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scena teatrului, așa cum am mai spus-o, unii și-au imaginat că termenul de tragic nu poate însemna decât o aventură funestă și sângeroasă; și că un poem dramatic nu putea fi numit tragedie când deznodământul nu conținea moartea sau nefericirea personajelor principale: însă este o greșeală, fiind în mod sigur evident că acest termen nu înseamnă nimic altceva decât un lucru măreț, serios, grav și potrivit cu acțiunile și întorsăturile de seamă ale sorții prinților; iar o piesă de teatru poartă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
necesitatea de a crea această distanță între personajul tragic și spectator prin rangul social. El este convins că nenorocirile omului obișnuit ne-ar impresiona mai mult decât acelea care li se întâmplă regilor sau zeilor. Scédase, sărman țăran lovit de nefericiri înfiorătoare în piesa lui Alexandre Hardy din 1624, este demn, după părerea lui, de a fi erou de tragedie 55. Dacă îl exclude de pe scena tragică, asta se întâmplă numai în numele bunei cuviințe, pentru că nu poate admite reprezentarea scenelor de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
despre Tragedie) Eroul său își trăiește într-un mod dureros obligația de a comite un act de violență împotriva unei ființe dragi. Rodrigo, în cursul strofei pe care o înșiruie în cuprinsul stanțelor, se miră singur de natura excepțională a nefericirii sale. "O Dieu, l'étrange peine! En cet affront mon père est l'offensé, Et l'offenseur le père de Chimène !"56 (Le Cid, I.7) Corneille citează trei tragedii care are motive să fie deosebit de mândru, Cidul, Horațiu și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
căsătorie entuziasmul pe care aceste trei piese l-au suscitat publicului. "Horațiu și Curiațiu nu ar fi deloc de plâns, dacă nu ar fi prieteni și cumnați, nici Rodrigo dacă ar fi urmărit de altcineva decât de iubita lui, iar nefericirea lui Antiohus ar impresiona mult mai puțin, dacă altcineva decât mama sa i-ar cere sângele iubitei sale sau dacă altcineva decât iubita lui i l-ar cere pe cel al mamei sale, sau dacă după moartea fratelui său, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai mare. Cel virtuos a devenit fratricid! Și Racine reia definiția aristotelică a eroului tragic. El scrie, în Prefața la Andromaca, în 1667: "Aristotel, departe de a ne cere eroi perfecți, vrea dimpotrivă ca personajele tragice, adică cele a căror nefericire constituie catastrofa din tragedie, să nu fie nici complet bune, nici complet rele. El nu vrea ca ele să fie foarte bune, pentru că pedepsirea unui om de bine ar stârni mai mult indignarea decât mila spectatorului; nici ca ele să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]