694 matches
-
era un dezavantaj major pe câmpul de bătălie. StuG trebuia să se rotească cu totul pentru a ținti tancuri inamice fiindcă nu avea turela. Armata germană a folosit însă tot mai des StuG III, spre finalul războiului, ca substitut al țancurilor. StuG III a fost exportat în cantități semnificative în următoarele țări: Finlanda, Bulgaria, Ungaria, Italia, România, Spania și Turcia. Mai multe blindate de acest tip au fost capturate de către partizanii iugoslavi, fiind folosite până în anii 1950. După cel de-al
Sturmgeschütz III () [Corola-website/Science/319747_a_321076]
-
și tancurile grele KV-1. Industria germană de război nu putea aprovizionă Armata Română cu armamentul necesar combaterii noilor tancuri sovietice, fiindcă se confruntă la rândul ei cu un deficit de producție. Statul Major Român a decis construirea unei replici a țancului Ț-34, dar industria română, aflată încă în faza embrionara, nu avea resursele necesare dezvoltării acestui proiect. În urmă luptelor din anii 1941-1942, în stocurile armatei se aflau 175 de tancuri sovietice și 154 de tunuri (de câmp sau anticar
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
în Germania, cât și în România pentru acest motor de camion, întreținerea fiind simplă. Tunului sovietic F-22 de captura calibru 76,2 mm Model 1936 i-a fost îndepărtat afetul, fiind construit un nou cadru pentru montarea să pe sașiul țancului Ț-60. Suprastructura noului vehicul era construită din plăci de blindaj de la tancurile sovietice capturate. Suspensia a fost ranforsata fiindcă vehiculul era mai greu cu 3 tone. Primul prototip, construit la Atelierele Leonida, a fost gata pe 19 ianuarie 1943
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
("Samokhodnaya Ustanovka 76", în traducere: afetul autopropulsat) a fost un autotun fabricat și utilizat pe scară largă de Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bazat pe sașiul modificat al țancului ușor Ț-70, a fost fabricat în număr mare, fiind cel mai numeros vehicul blindat sovietic utilizat în război după tancul mediu Ț-34. Din cauza pierderilor materiale și umane din 1941, Armata Roșie avea nevoie urgentă de un vehicul blindat
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
fost însărcinată cu dezvoltarea tunului autopropulsat la începutul anului 1942. Din cauza timpului scurt alocat proiectării și a nevoilor urgente de pe front, noul vehicul trebuia să folosească un sașiu aflat deja în producție. Inginerii sovietici au fost nevoiti sa foloseasca sașiul țancurilor ușoare ale armatei pentru prototipuri. Primul prototip, OSU-76 ("Opytnaya Samokhodnaya Ustanovka" - afetul autopropulsat experimental), folosea sașiul țancului ușor Ț-60 și tunul ZiS-3 de calibru 76,2 mm. În urma testelor, prototipul nu s-a dovedit a fi o soluție viabilă
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
nevoilor urgente de pe front, noul vehicul trebuia să folosească un sașiu aflat deja în producție. Inginerii sovietici au fost nevoiti sa foloseasca sașiul țancurilor ușoare ale armatei pentru prototipuri. Primul prototip, OSU-76 ("Opytnaya Samokhodnaya Ustanovka" - afetul autopropulsat experimental), folosea sașiul țancului ușor Ț-60 și tunul ZiS-3 de calibru 76,2 mm. În urma testelor, prototipul nu s-a dovedit a fi o soluție viabilă, fiind instabil din cauza sașiului mult prea mic. În primăvara anului 1942, echipa condusă de generalul Grabin de la
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
soluție viabilă, fiind instabil din cauza sașiului mult prea mic. În primăvara anului 1942, echipa condusă de generalul Grabin de la Fabrica Nr. 92 din Gorki, în cooperare cu echipa din Kirov, a dezvoltat un prototip bazat pe un sașiu extins al țancului ușor Ț-70. Noul sașiu avea un galet suplimentar pentru fiecare senila. O suprastructura complet închisă proteja echipajul și tunul. Prototipul, denumit ȘU-12, a fost testat cu succes în vara anului 1942. Producția a început în luna decembrie a anului
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
tunului autopropulsat ȘU-76. Alți producători au fost Fabrică Nr. 38 din Kirov și Fabrică Nr. 40 din Mîtișci. La sfârșitul războiului, producția în masă a fost oprită. Autotunul ȘU-76i era complet diferit de ȘU-76. Acest vehicul avea la bază sașiul țancurilor capturate Panzer III sau StuG III, fiind înarmat cu un tun ZiS-5 76,2 mm montat într-o suprastructura nouă, de tip cazemata. Aproximativ 1200 de autotunuri ȘU-76i au fost transformate la Fabrica Nr. 38. ȘU-76 a fost proiectat pentru
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
a fi folosit ca vânător de tancuri, ca un tun de asalt ușor și că artilerie autopropulsata. Totuși, tunul ZiS-3 de 76,2 mm era deja depășit când ȘU-76 a ajuns pe front. Tunul nu putea perfora blindajul frontal al țancurilor medii germane. În cazul confruntărilor cu tancurile grele, echipajele erau instruite să țintească senilele sau țeavă tunului. ȘU-76 putea fi folosit la nevoie și că artilerie autopropulsata, având un câmp de tragere vertical care îi permitea o bătaie maximă de
SU-76 () [Corola-website/Science/321066_a_322395]
-
predispus la avarii mecanice. Spațiul interior mai mare și greutatea redusă a construcției vehiculului permitea montarea unui tun de calibru greu și a unui blindaj mai gros. În majoritatea cazurilor, silueta tunurilor de asalt era mai joasă decât cea a țancurilor. Tunurile de asalt au fost folosite cu preponderenta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către forțele armate ale Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice. La începutul războiului, armata germană a început să construiască tunuri de asalt improvizate prin fixarea
Tun de asalt () [Corola-website/Science/320534_a_321863]
-
preponderenta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către forțele armate ale Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice. La începutul războiului, armata germană a început să construiască tunuri de asalt improvizate prin fixarea tunurilor pe sașiul camioanelor sau pe sașiul țancurilor depășite, prin îndepărtarea turelei. Mai tarziu, atât germanii cât și sovieticii au proiectat tunuri de asalt blindate complet, construite special pentru sprijinul infanteriei. Armata Roșie a folosit inițial tancul greu KV-2 pentru a distruge fortificațiile inamice, o variantă a țancului
Tun de asalt () [Corola-website/Science/320534_a_321863]
-
țancurilor depășite, prin îndepărtarea turelei. Mai tarziu, atât germanii cât și sovieticii au proiectat tunuri de asalt blindate complet, construite special pentru sprijinul infanteriei. Armata Roșie a folosit inițial tancul greu KV-2 pentru a distruge fortificațiile inamice, o variantă a țancului Kliment Voroșilov care avea un obuzier de 152 mm montat într-o turela supradimensionata. Această soluție nu s-a dovedit a fi de succes, fiind înlocuită cu o serie de tunuri de asalt mai performante: ȘU-76, ȘU-76i, ȘU-122, ȘU-152, ISU-122
Tun de asalt () [Corola-website/Science/320534_a_321863]
-
tunurile de asalt aparțineau de artilerie, echipajele fiind instruite ca atare. Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au adoptat o soluție diferită. Pentru a sprijini infanteria, aceste tari foloseau tancuri dotate cu obuziere în loc de tunul normal, precum varianta M4(105) a țancului Sherman înarmata cu un obuzier de 105 mm sau variantele țancurilor Centaur și Churchill înarmate cu un obuzier de 95 mm. Spre sfârșitul războiului, fiindcă blindatele germane erau rare, armata americană a folosit vânătorii de tancuri în sprijinul infanteriei. După
Tun de asalt () [Corola-website/Science/320534_a_321863]
-
Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au adoptat o soluție diferită. Pentru a sprijini infanteria, aceste tari foloseau tancuri dotate cu obuziere în loc de tunul normal, precum varianta M4(105) a țancului Sherman înarmata cu un obuzier de 105 mm sau variantele țancurilor Centaur și Churchill înarmate cu un obuzier de 95 mm. Spre sfârșitul războiului, fiindcă blindatele germane erau rare, armata americană a folosit vânătorii de tancuri în sprijinul infanteriei. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, au existat puține vehicule
Tun de asalt () [Corola-website/Science/320534_a_321863]
-
cu Angmar. Argeleb I din Arthedain a fortificat granița cu Rhudaur de-a lungul Dealurilor Vremii, dar a fost ucis în lupta cu Angmar și Rhudaur. Regele-vrăjitor a invadat apoi Cardolan. Regele Arveleg I din Arthedain a fost ucis apărând Țancul Vremii, dar palantír-ul a fost salvat și dus în Fornost. Ultimul Prinț al Cardolanului a fost omorât, și Dúnedainii rămași din Rhudaur au fost omorâți și ei, sau alungați. Mai târziu, Marea Ciumă a distrus și restul de Dúnedaini din
Regele-vrăjitor din Angmar () [Corola-website/Science/317468_a_318797]
-
a fost un vânător de tancuri proiectat și folosit de Uniunea Sovietică spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. O îmbunătățire a modelului ȘU-85, autotunul folosea 72% dintre componentele țancului Ț-34, fiind însă înarmat cu puternicul tun D-10S de calibrul 100 mm folosit mai târziu de tancurile din seria Ț-54/55. Din cauza armamentului puternic, ȘU-100 a avut o perioadă de exploatare îndelungată, în unele țări fiind în dotare
SU-100 () [Corola-website/Science/322584_a_323913]
-
decembrie a anului 1944 însă, toate problemele legate de fabricație au fost rezolvate, iar producția autotunului ȘU-85 a fost sistată în favoarea succesorului ȘU-100. Vânătorul de tancuri ȘU-100 era similar, dar nu identic, cu modelul ȘU-85. Autotunul folosea 72% dintre componentele țancului Ț-34, 7,5% dintre componentele autotunului ȘU-85, 4% dintre componentele autotunului ȘU-122 și doar 16,5% dintre componente erau noi. Spre deosebire de ȘU-85, modelul ȘU-100 avea un blindaj frontal mărit de la 45 la 75 de milimetri, o cupola de observație
SU-100 () [Corola-website/Science/322584_a_323913]
-
ȘU-100 a fost Bătălia Berlinului. După război, autotunurile ȘU-100 au fost folosite de Armată Roșie în timpul Revoluției ungare din 1956 și în timpul invadării Cehoslovaciei din 1968. Vânătorii de tancuri ȘU-100 au fost modernizați la începutul anilor 1960, în mod similar țancurilor Ț-34/85. Autotunurile au fost în rezervă armatei sovietice până la începutul anilor 1980. Un contingent de autotunuri ȘU-100 a fost folosit și la începutul conflictului din Afganistan, între anii 1979-1980. Autotunurile ȘU-100 au fost folosite și în Criză Suezului
SU-100 () [Corola-website/Science/322584_a_323913]
-
celelalte operații rezultă că munca calificată, bine plătită este restrânsă doar parțial la operațiile de procesare prin cianurare în tancuri, respectiv electroliza cu acid clorhidric și operația de topire în lingouri. Numărul personalului este dependent de capacitatea de prelucrare a țancurilor cu cianură care stabilește ritmul de lucru al exploatării și implicit volumul producției. Analiza procesului de extracție rezultă că prin exploatarea la suprafață este posibilă mecanizarea tuturor operațiilor, având pondere mare cheltuielile materiale în detrimentul cheltuielilor salariale care sunt mici, adică
Roșia Montană Gold Corporation () [Corola-website/Science/322132_a_323461]