2,594 matches
-
Dumnezeu, punctul de vedere fiind cel al ascezei monastice. Această concepție asigură unitatea operei, care nu se poate înscrie nici într-o tradiție exegetică bazată pe litera textului (de tip antiohian) și nici într-una bazată pe alegorie (de tip alexandrin). Am semnalat faptul că acest Comentariu poate să aparțină foarte bine autorului care a scris și Peristeria. Unele fragmente atribuite lui Nilus se găsesc și în catenarii consacrate Ecclesiastului, Ieșirii și Cărților Regilor. Din corpusul lui Nilus mai face parte
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
scriitorului. Potrivit proiectului inițial, Sozomen ar fi vrut să scrie o istorie a Bisericii de la începuturi, adică de la Urcarea la Cer a Domnului, pînă la Constantin. Apoi a renunțat, deoarece pentru primele secole existau deja operele lui Clement (probabil nu Alexandrinul, ci autorul Pseudo-clementinelor), Hegesip, Iulius Africanul și Eusebiu. Abandonînd acest proiect, el a vrut să pună înaintea istoriei sale „contemporane” un rezumat introductiv; acesta era format din două cărți, dar nu s-a păstrat. Istoria bisericească ajunsă pînă la noi
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pe exegeții creștini, pentru că nu permiteau o interpretare morală, Olimpiodor susține că acestea nu conțin reflecțiile lui Solomon, ci ale personajului care îl simbolizează pe cel ce iubește această lume. Interpretarea operei, ca de obicei, este de tip alegoric și alexandrin. înaintea acestui comentariu, Olimpiodor ar fi scris un altul, la Cartea lui Ezdra, care s-a pierdut. Mai pot fi menționate: un Comentariu la Ieremia, care cuprinde și cartea lui Baruh și Plîngerile, păstrat în cea mai mare parte și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
monoteistă, iudaică sau creștină, cuvântul are un sens negativ: <ϑ∴2γ≅Η este cel „care se opune lui Dumnezeu” sau Legii sale. La Philon, întâlnim cele două sensuri ale adjectivului. Sensul pozitiv apare, de exemplu, în Poster. 37, în care alexandrinul vorbește de spiritul (<≅¬Η) care „ține loc de Dumnezeu”, <ϑ∴2γ≅Η. În schimb, în capitolul 123 al aceluiași tratat, termenul este întrebuințat cu sensul peiorativ, „care se opune lui Dumnezeu”. El desemnează de mai multe ori Egiptul sau pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ioanic ereticului Cerint. Din cauza revendicării ei de către montaniști, Apocalipsa a fost exclusă din canonul Bisericii din Asia Mică. Lectura sa publică a fost în cele din urmă acceptată cu condiția, se pare, ca ea să fie interpretată alegoric, după modelul alexandrin. Din aceste motive, Irineu consideră necesar să își ia toate precauțiile înainte de a introduce textul în trama argumentării sale. În consecință, nu întâmplător între citatele de la Daniel și cele din Apocalipsă se află cuvintele lui Pavel și mai ales ale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primele trei. Textul - o amplă respingere (elenchos) a tuturor ereziilor - a fost publicat în 1851, sub titlul Philosophoumena și, lucru deosebit de interesant, i‑a fost atribuit, într‑o primă fază, lui Origen; prima carte circula deja, separat, sub numele teologului alexandrin. Cu toate acestea, cele câteva date biografice furnizate de autorul tratatului Elenchos (I, proemion, 6; IX, 12, 21; X, 30, 1) infirmă validitatea acestei ipoteze. Autorul se recomandă drept creștin trăitor la Roma în vremea papilor Zefirin și Calist, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu ar fi fost de origine romană, nu ar fi avut niciodată o poziție antipapală și nu și‑ar fi sfârșit zilele în Sardinia, în vremea persecuției lui Maximin Tracul. Dimpotrivă, el ar fi fost un preot de origine egipteană, alexandrină probabil, și ar fi mers la Roma, pe timpul pontificatului lui Zefirin, aderând aici la schisma novațiană. Erudiția sa poartă, negreșit, amprenta culturii alexandrine a epocii. Teza a fost respinsă de marea majoritate a specialiștilor. La 27 februarie 1975, Margherita Guarducci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Sardinia, în vremea persecuției lui Maximin Tracul. Dimpotrivă, el ar fi fost un preot de origine egipteană, alexandrină probabil, și ar fi mers la Roma, pe timpul pontificatului lui Zefirin, aderând aici la schisma novațiană. Erudiția sa poartă, negreșit, amprenta culturii alexandrine a epocii. Teza a fost respinsă de marea majoritate a specialiștilor. La 27 februarie 1975, Margherita Guarducci prezintă la Academia Romana di Archeologia o comunicare despre statuia descoperită în 1551, arătând că aceasta nu reprezintă un bărbat, ci o femeie care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
are meritul de a face o excelentă sinteză a „cazului Origen”. Imensa bibliografie secundară care acoperă practic toate aspectele operei lui Origen ne‑a determinat să examinăm numai pasajele care figurează în antologia lui Fausto Sbaffoni în capitolul consacrat maestrului alexandrin, în contextul lor imediat și, acolo unde aceasta se impune, în contextul mai larg al gândirii origeniste. Dar, înainte de a trece la analiza propriu‑zisă, am dori să facem o scurtă încadrare a lui Origen în contextul istoriei literaturii creștine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
propriu‑zisă, am dori să facem o scurtă încadrare a lui Origen în contextul istoriei literaturii creștine primare, subliniind câteva puncte utile demersului nostru. În primul rând, se impune reliefată apartenența lui Origen la ceea ce numim în mod obișnuit „tradiția alexandrină”, prin opoziție cu „tradiția asiatică”. Aceasta din urmă, reprezentată de Iustin, Irineu și, în mare măsură, chiar de Hipolit, este caracterizată, potrivit spuselor lui Manilo Simonetti, de o anumită dimensiune populară, susținută de un materialism foarte accentuat (care conduce la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fără a exclude tipologia). Interpretarea literală a capitolelor 20 și 21 din Apocalipsă se află, de exemplu, la originea concepției milenariste, atât de evidentă în cazul lui Iustin sau al lui Irineu, foarte discretă la Hipolit. La polul opus, „tradiția alexandrină”, elitistă și spiritualistă, este rezultatul întâlnirii dintre creștinism și filozofia greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să privim cele două tradiții ca radical opuse sau ca excluzându‑se reciproc. După ce prezintă ansamblul trăsăturilor distinctive ale fiecăreia, Simonetti se grăbește să adauge nuanțele care se impun: „În legătură cu aceasta trebuie să spunem că a opune cultura asiatică celei alexandrine, opunând materialismul celei dintâi alegorismului celeilalte, ar fi un lucru mult prea simplist. Platonismul secolelor al II‑lea și al III‑lea d.Cr. este într‑un fel sau altul marcat de stoicism, în opera lui Origen fiind evidente elemente de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
într‑un fel sau altul marcat de stoicism, în opera lui Origen fiind evidente elemente de origine stoică; opoziția trebuie însă interpretată cu mai multă prudență, îndeosebi din perspectivă asiatică. Într‑adevăr, cultura asiatică nu prezintă aceeași omogenitate ca cea alexandrină: antropologiei materialiste a lui Irineu, de exemplu, i se opune, prin Iustin, o tendință evidentă spre platonism, deși filozoful n‑a știut niciodată cât de relativ era platonismul său”. Dincolo de aceste diferențe de conținut există, de asemenea, o diferență semnificativă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele ce urmează vom nuanța afirmația cercetătorului italian arătând că poziția exegetului alexandrin nu poate fi redusă la acest „alegorism” dus la extrem, dogmatic și caricatural, de care va fi acuzat de‑a lungul timpului, ci este caracterizată de o extremă deschidere și de o reală „politropie”, redefinindu‑se în funcție de contextul ales și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a fost păstrat, în fragmente, în greacă, și integral, într‑o traducere latină din secolul al V‑lea. Această traducere a fost editată de Klostermann sub titlul de Commentariorum in Matthaeum series. Fragmentul care suscită interpretarea cu totul originală a alexandrinului face parte din „mica Apocalipsă” a lui Matei. Este vorba de versetele 4‑5 din capitolul 24: „Și răspunzând Isus le‑a zis: «Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Cristos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
situează în viitor, iar ultimul în prezent. Această lectură intertextuală i‑a sugerat exegetului o nouă pistă. În opinia lui Origen, Ioan aduce o lămurire textului lui Matei, în sensul că elimină posibilitatea unei interpretări literale a pasajului. Căci, afirmă alexandrinul, în epoca Apostolilor, nu au existat decât doi falși mesia: Dositei al Samariei și Simon Magul, cel din urmă menționat de FA (8,9 sq.). Drept urmare, expresia „mulți anticriști” din fragmentul ioanic nu are nici un temei istoric. Ea trimite la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teoretic, interpretarea pe care o dă figurii Anticristului. În același timp, el oferă o explicație plauzibilă dublului caracter al personajului: singular și colectiv. Matei vorbește de un singur Anticrist, în timp ce Ioan se referă la o multitudine de anticriști. În ochii alexandrinului, contradicția, aparentă, se limpezește în distincția gen‑specie. Considerat ca gen, Anticristul este unic; ca specie, el este multiplu: tamquam si dicamus: mendacium generaliter unum est, secundum differentias autem falsorum dogmatum inveniuntur multa esse mendacia. El revine la exemplul ereticilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Anticrist”, fără a se mulțumi doar cu datele oferite de tradiție, date care îi sunt cunoscute și de care se folosește chiar, atunci când este nevoie. În cazul Com. Mt. însă, el construiește un edificiu speculativ, în care întregul Weltanschauung al alexandrinului se reflectă în maniera cea mai completă, ca într‑o structură fractală. Am spus unicitate și multiplicitate. Nu trebuie să pierdem totuși din vedere disimetria sistemului. Cristos este uerum et unum uerbum vestit de‑a lungul timpului printr‑o multitudine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Biserică și din afara ei. Rezumat și concluzie Viziunea pe care o are Origen despre Anticrist este cu totul diferită de cea a predecesorilor săi, Irineu, Tertulian, Ciprian sau Hipolit. În cazul său, este vorba de o viziune spiritualistă, proprie tradiției alexandrine, care abandonează provizoriu cadrul eshatologic și plasează figura adversarului lui Cristos într‑un context „metafizic”. Așa cum adevăratul Cristos continuă să se întrupeze în Evanghelie (totalitatea Scripturilor) după învierea sa, tot astfel dușmanul său se instalează, încă de pe acum, în „templul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
revelația ioanică se datorează pasiunii sale pentru Scriptură; el este conștient de faptul că exegeza, dacă nu ajunge să egaleze, prelungește darul profetic. Prin aceasta, se dovedește discipol fidel al lui Origen, ale cărui scrieri le studiase în bibliotecile Palestinei. Alexandrinul însuși se gândea la un Comentariu la Apocalipsă, dar proiectul nu a fost niciodată realizat. Să adăugăm că, până în secolul al III‑lea, ultima carte a Noului Testament prezentase interes în calitate de sursă de testimonia pentru susținerea diferitelor poziții teologice. Victorin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Daniel. Principiul metodologic al supremației textului ebraic (celebrul ebraica ueritas), este dublat în cazul lui Ieronim de o serie de principii hermeneutice, pe care le vom prezenta succint. În această privință, cel puțin teoretic, autorul Vulgatei se prevalează de tradiția alexandrină, care distinge trei sensuri posibile în orice pasaj scripturistic: un sens literal sau istoric, un sens moral și un sens alegoric sau anagogic. În Epistola 120, adresată unei văduve pe nume Hebydia, în 407, Ieronim expune această teorie, pornind de la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și șlefuite de geniul său politropic. În ceea ce privește viziunea asupra Anticristului, Augustin reușește tocmai această sinteză între patriotismul local, propriu teologiei africane anterioare lui, și un anumit spirit cosmopolit (fără nici o conotație peiorativă) personificat, la un moment dat, excepțional de tradiția alexandrină. El îi pune deci față în față pe Tertulian și pe Origen, încercând să găsească numitorul comun și păstrând de la fiecare elementele capabile să se adapteze propriei sale viziuni. O dată cu Augustin, figura Anticristului se universalizează, devenind simbolul unui principiu moral
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
demersului său, el ne oferă cel mai bun rezumat al cercetării pe care aproape am încheiat‑o. În al doilea rând, Theodoret practică o metodă exegetică mixtă, reușind să împace, pentru prima dată în istoria creștinismului vechi, principiile hermeneuticii școlii alexandrine cu cele ale școlii antiohiene. Aceasta înseamnă că tipul său de interpretare evită atât alegorismul prolix și excesiv, cât și literalismul brut și arid. Discursul său anticristologic, deși marcat, după cum vom vedea, de anumite prejudecăți ideologice (antiiudaism, antipăgânism, antieretic), face
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
după Hipolit. Este suficient totuși să comparăm metodele exegetice ale celor doi teologi pentru a admite evidența, anume că trebuie să fi existat măcar câteva decenii distanță între comentariile, destul de rudimentare, în cazul lui Hipolit, și cele extrem de rafinate ale alexandrinului. Aceeași datare (200 și 203) există la Norelli, în introducerea la Antichrist. Am folosit ediția lui Norelli, Ippolito, L’Anticristo, Florența, 1987, care cuprinde o intr., trad. italiană și un amplu comentariu. Traducerea acestor pasaje ne aparține. . „Osservazioni sulla struttura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Simonetti, „Il millenarismo in Oriente da Origene a Metodio”, în Corona Gratiarum. Miscellanea patristica, historica et liturgica. Elogio Dekkers, Bruges, 1975, vol. I, pp. 37‑58. . Art. cit., pp. 40‑41. . Este de la sine înțeles că termenii „asiatic” și „alexandrin” trebuie înțeleși în sensul strict cultural și nu geografic. Un autor ca Tertulian, de pildă, deși african, din punct de vedere geografic, este „asiatic” din punct de vedere cultural. . Sbaffoni, Testi..., vol. II, p. 64. . În legătură cu aceasta, vezi A. Monaci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]