7,971 matches
-
numele. "O să ajung bătrână ca soacră-mea și lumea tot așa o să mă strige", își spuse și gândi ce îngrozitor e să ajungă la vârsta ei și să nu aibă ce-și aminti. Începu să se-mbrace. Răceala nopții îi alunecă pe spate trezind-o de-a binelea. Vântul o striga, tembel, absorbind-o ca-ntr-o vrajă. Se temea numai să nu se trezească bătrâna.. Sau să nu fie chiar trează. Miji ochii atentă în întunericul bătut de lucirea metalică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
sufletul ei părea că se desprinde din carne, din trup, și fuge din nou ca o cerboaică adăpostindu-se în singurătatea pădurii. Se apuca de-o treabă și rămânea cu ochii în gol, uitând ce face. Un gol fierbinte îi alunecă prin coapsei. Să fi vrut, ar fi avut unde, și tot n-ar fi putut pleca nicăieri. Unde să plece? Lumea era pustie fără bărbați. Vântul întărâtat al verii, zburlit de arșiță, neștiutor de umbră și de tihnă, fierbea ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
care se-ntoarce mereu... O umbră se ivi în ușă. Umbra se clătină și se lungi pe podele. Cum stătea chircită la pământ, aplecată, cu picioarele sub ea, bătrâna ridică fața. Rămase cu cârpa udă în mână, simțind cum îi alunecă printre degete picurii uleioși, grei, cu miros pătrunzător. Soarele lumina din spate o ființă aeriană, trecând prin rochia ei subțire ca printr-o sită, conturându-i picioarele și tot trupul. Clipind mărunt, orbită de trupul mlădios ca o lumină, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
întinse brațele s-o prindă, dar ea se feri, zvâcnind umărul, cu-o expresie de mirare încremenită pe chip și, fără să se uite la nimeni ca și cum s-ar fi strecurat printre bușteni, printr-un teren mlăștinos, atentă să nu alunece și să se strivească de buturugile ieșite în cale -, se rezemă de tejghea să-și tragă răsuflarea și așeză farfuria aburindă lângă teancul de ziare din fața Invalidului. Poftă bună! Mulțumesc! spuse Invalidul, adulmecând mirosurile de mărar și ouă topite-n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
alb al doamnelor și domnișoarelor de la Crucea Roșie, care-l primiră cu țipete și triluri vesele. Să v-ajute Dumnezeu, maică! mulțumi bătrâna și se aplecă întunecată și mândră în fața prefectului. Își potrivi părul cărunt sub broboada neagră care-i alunecase, săltă traista grea acum, umflată, pe umăr și se-ntoarse spre noră, cercetând-o întrebător: Mai rămâi?! Cum să rămân! Bătrâna oftă și tăbârci traista, cu capul în pământ, uscată, mărunțică și totuși puternică, răspândind un aer de stabilitate, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
cât se ocupă doctorul de rănit. În somnul ei pătrunse o vagă zguduire ca un cutremur îndepărtat, foșnirea vântului, mângâietoarea voce a bărbatului pe umărul căruia adormise și care-i feri fața cu grijă să nu se trezească, dezlipindu-se și alunecând de lângă ea, și-abia când totul se isprăvi și trebuiră să urce rănitul pe bancheta din spate, o trezi dezmierdător, cuprinzând-o în brațe ca pe-un copil. În văzul bătrânei. Asta știa. Știa și-avea să rămână neșters: starea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
îi temperă el tirada, și glasul lui părea să spună cu totul altceva. Ei, bine, trebuie să-ți spun... voiam să-ți spun din capul locului, dar m-a inhibat bătrâna, prietenul meu, mai exact spus, fostul meu prieten, a alunecat pe un povârniș fără întoarcere. Fanatismul dintotdeauna împotriva bolșevismului l-a sudat atât de puternic de idealul lui Hitler, încât acum nu se mai poate desprinde. La Antonescu e onoarea de militar care-l ține în orbita lor, la Tom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
Umărul lui tresări, și parcă începu să plutească. Tot trupul se crispă, și, ciulindu-și urechea să audă comanda și puștile descărcându-se dintr-o dată, auzi vocea mamei: Scoală-te, Miluță! Trezește-te! Nu pot! șopti, și, mișcându-se greoi, alunecă pe marginea mesei metalice. A venit Tom. "Hei, băiețaș!" auzi vocea lui Tom, și încercă să se ridice. Lampa era aprinsă. Lângă el stăteau Cerboaica și maică-sa, în picioare. Tom, pe un scaun, îl privea, și el se frecă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
Necunoscuții, îmbrăcați în costumele lor impecabile, îl ridicară cu grijă, și-l așezară pe scăunelul de lângă pian. Ultima monedă a fost abia aruncată. Foxtrotul își continuă cadența. Doi din cei noi veniți se căznesc să-l așeze pe patron care alunecă mereu. Domnul cu mitraliera și-a potrivit distanța. Nu are nici o importanță faptul că domnul Goodman e gata să alunece din nou. Primele gloanțe țiuie și izbesc în pian. Strunele pocnesc într-un zumzet strident. Sticla zăngănește. Într-un colț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
fost abia aruncată. Foxtrotul își continuă cadența. Doi din cei noi veniți se căznesc să-l așeze pe patron care alunecă mereu. Domnul cu mitraliera și-a potrivit distanța. Nu are nici o importanță faptul că domnul Goodman e gata să alunece din nou. Primele gloanțe țiuie și izbesc în pian. Strunele pocnesc într-un zumzet strident. Sticla zăngănește. Într-un colț stau perechile aflate la petrecere. Nu a fost nevoie de nici o comandă ca să se comporte cum trebuie. S-au așezat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
Vino aproape, să mă simți. Cerboaica se rezemă cu toată greutatea trupului de el aruncându-și brațele pe umerii lui puternici, și-abia atunci se regăsiră însetați, strivindu-și piepturile și gurile. Își lepădă șuba din spate, lăsând să-i alunece la picioare, și tot așa făcu cu tot ce-avea pe ea, sufocându-se, până rămase într-o cămașă moale de in. Se uită pe geam afară. Cerbul dispăruse. Se uită la bărbatul de lângă ea și-și lepădă și cămașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
mai dansezi, că ai dansat deja prea mult! Vii cu mine și ai să urci muntele ăsta până sus (dar muntele era așa de abrupt și alunecos, ca o claie de paie). N-am să pot urca, pentru că am să alunec, am replicat eu. Ba ai să poți, pentru că eu voi fi alături de tine, mi-a spus tata. și am putut. Când m-am întors în poarta cimitirului, dispăruseră toți, cu mese și muzică , cu tot. Era liniște și bine. Într-
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
mai tânăr decât tine. Să-l îndrumi cu băgare de seamă, cu blândețe și să-i dai numai atât cât poate el duce (înțelege) la o anumită dată; dar să-l prinzi tare de subsuori dacă vezi că vrea să alunece sau este trântit. Nu-l lăsa pe cel drag să cadă, dar nu-l lăsa nici pe cel necunoscut. Ajută-i pe toți, chiar și numai o vorbă sau un gest pot face minuni. Nu-ți trebuie pentru asta nici
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Către fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. Îl vede azi, îl vede mâni Astfel dorința-i gata. El iar privind de săptămâni Îi cade dragă fata. Cobori în jos Luceafăr blând Alunecând pe-o rază Coboară-n casă și în gând și viața-mi luminează. Relația om-lume spirituală este palpabil descrisă de eternul Eminescu. Cunoașteți, sper, poemul „Luceafărul”. Fiecare dintre noi (sau majoritatea) cheamă „Luceafărul”, cheamă Lumina să coboare și în el
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
kilometri, către tine.” Sau: „Țipătul neputinței. Al revoltei împotriva tuturor lucrurilor care au stat în calea noastră, atâta timp.” Și: „M-am stăpânit cu greu, cu toate că, în interior, strigătul acela captiv îmi săgeta trupul, cu forța unui nebun. Privirea îmi aluneca peste alte și alte fotografii, tu vorbeai, eu te auzeam ca prin vis.” De două ori imperială, Claudia Mitră (există o dinastie iulio-CLAUDIANĂ romană, iar MITRA este un simbol al puterii religioase), își domină cu dezinvoltură discursul, datorând totul și
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
mine... totul era un țipăt. Țipătul neputinței. Al revoltei împotriva tuturor lucrurilor care au stat în calea noastră, atâta timp. M-am stăpânit cu greu, cu toate că, în interior, strigătul acela captiv îmi săgeta trupul, cu forța unui nebun. Privirea îmi aluneca peste alte și alte fotografii, tu vorbeai, eu te auzeam ca prin vis. Amintirile tale, iubiri, speranțe, singurătăți. Mai ales singurătăți. Crâmpeie din viața ta. Așa cum a fost. Atunci, n-am putut să-ți spun ce simțeam, aș fi tulburat
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
majoritatea dintre noi trecem prin astfel de stări, în viață. Motivele? Nu contează. Unii ar numi-o fugă de responsabilitate. Prostii! Nici pe departe. Dar câți ar recunoaște că o astfel de „evadare”, imaginară de cele mai multe ori, ne împiedică să alunecăm în tenebrele interioare... Pe care le negăm cu îndârjire, dar cărora le putem cădea pradă, oricând? De cine aș fugi eu? Cred că de ...mine, de acea frântură din „Eul” pe care nu-l cunosc sau îl cunosc prea puțin
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
vorbele și faptele unor oameni, să sape în mine răni adânci, făcându-mă să simt ce n-aș fi vrut niciodată să trăiesc: dispreț, ură, dorință de răzbunare. De ce? De ce ai uitat de mine? Boabe de rouă încep să-i alunece din ochii ei mari, albaștri. Tresar ca vinovată și brusc, îmi dau seama că are dreptate: ne cunoaștem de o viață. O viață ce va număra, în curând, treizeci și nouă de toamne. Chipul ei a rămas însă de copil
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
nu, nu crede în Moș Crăciun. N-o să piardă nimic, nu vine nimeni, n-o să piardă nimic, n-o să... Poc! Ce-a fost asta? Un zgomot scurt, plin, l-a smuls din visare. Când s-a făcut dimineață? Pătura a alunecat pe podea. Se apleacă să o ridice. Lângă fotoliu, o ...gutuie. Mare, parfumată, galbenă ca soarele în miez de vară.. Sorbindu-i aroma, o duce la buze, ca într-un sărut și cu bucuria pe chip, o așază pe pervaz
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
să mă mai poarte. Poate umbrele noastre s-au intersectat insesizabil în amurg. Dar nu te-am zărit. Te-am privit însă, în absență, în ochi și am avut senzația că te-am atins pentru o clipă: Răsăritul meu. Timpul alunecă peste noi ca un râu liniștit, furând câte puțin din existențele noastre, deseori paralele. Zâmbesc: Răsăritului meu, viselor, pașilor noștri suprapuși pe alei în Orașul Gri. Fericirea nu încape într-o definiție. Nu poate fi înghesuită în câteva cuvinte. E
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
lecturii, apare evidentă funcția ludică. "Poiesis este o funcție ludică"3. Zeflemeaua, tonul glumeț, expresiile populare sau de argou ("că-mi plâng și pietrele de milă"; "am tras mereu la fit") se constituie într-un joc inteligent al minții, care alunecă, insidios dar sigur, spre concluzii grave: Apoi, Poezie, Să nu te mai întorci înapoi, Nu facem o nobilă pereche noi doi; Alianța noastră e sfărâmată Și aș vrea, poezie, să nu te mai văd niciodată. Sentința finală se sustrage ludus-ului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
exact să fie vreodată posibil, a fi lujerul care se ignoră și umbra lui în continuă mișcare, în agitată prefacere, în dialog mut și pervertitor, iată o poveste care se vrea amuzantă, pentru a nu deveni ridicolă prin candoare, și alunecă în tragic. Sau invers. Parcă de teamă să nu se facă de râs, prosternarea poetului câștigă o funcție euristică. Prin gesturi tot mai largi, el transgresează limitele fizice. Spațiul și timpul se confundă: Și drumeții, îngenunchiații genunchi, șoptiră: ajunge. ... Bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
în prăpastie, scara. Pe ultimele trepte conștiința reveni. Biata de ea, se întorcea plăpândă, plină de pulbere, desculță, așa cum îi stă bine călătorului: "Iartă-mă, spuse. Vreau să te slujesc, să te sustrag tu-nelului acesta groaznic și complicat în care aluneci. (Liniștiți și neliniștiți) Oglinda este, deci, un spațiu al pluralității, fereastra este o concentrare sublimată, un tărâm (nesperat și incredibil) al singularului. Oglinda înseamnă metaforism baroc, pierdere în imagini, disoluție ireversibilă. Spațiul exteriorității este spațiul pustiului tanatic. Fereastra, dimpotrivă, este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
răcnit, Eminescu a fost răstignit. (Revizorul nostru) Și ne mântuiește de cel rău, În numele Tatălui, al Fiului, Al Neamului tău. (Ipotești) Mai puțin realizată este poezia Ecourile, care se alcătuiește prin dezvoltarea retorică a versului "Eminescu se credea Eminescu", dar alunecă în prețiozitate, emfază: O patimă grozavă, o patimă neînduplecată, mai tare ca oțelul și cremenea. Mania grandorii, comparată cu patima lui este nimic, o nimic toată: Eminescu se credea Eminescu. Dorul eminescian îl învață pe Emil Botta să interiorizeze spațiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sensibil tot ce e spiritual. Cele două împreună redau determinarea artei." Dar personificarea, în poezia Școlarului Durerii, este un truc de limbaj, o ironie. Și ironia, știm bine, gândește un lucru și spune altul, deci este o figură alegorică. Personificarea alunecă în alegorie. Ironia personificării este uneori atât de crâncenă, încât devine reversul incisiv al melancoliei: Astăzi nu vă acord audiență, desperare, desamăgire, legiuni crâncene ale morții. Treceți pe-aici altădată, niciodată și depuneți galante carta de vizită. (Vacanță) Personificarea este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]