4,016 matches
-
nu-i așa? Iar tu ești, desigur, sora lui. Te cheamă Frediana, mi se pare. Ea nu răspunse; continua să-l fixeze atentă și bănuitoare, în vreme ce un huruit surd răsună printre nori, iar primele picături leneșe se opriră pe frunzele arbuștilor din jur. încruntat, Balamber gândea febril. Se întoarse spre tânăr, observând: — Te ostenești degeaba; n-o să reușească. Nu-i adevărat! îi răspunse ea repede, lipindu-se și mai tare de fratele ei și strângându-i cu căldură mâna inertă. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
era acum atât de puternică, încât îi cotropea mintea cu totul. Căută instinctiv să ajungă la apă. Parcă era un torent prin apropiere... După alți câțiva pași, la fel de nesiguri, își recăpătă echilibrul; ținându-și brațul opărit, își făcu loc printre arbuști, regăsind cărarea abruptă pe care urcase până la Rutger. înnebunit de durere, se năpusti spre apă, împiedicându-se și ridicându-se în mai multe rânduri. Ajunse la mal aproape în patru labe, se bălăci câțiva pași și căzu în genunchi pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
întrebă Gualfard. Balamber făcu un semn cu capul înapoi. — E mort, anunță simplu. Imediat, Gualfard plecă de lângă el. Urmat de Geremar și de un alt războinic, din câțiva pinteni, urcă iute cărarea ce ducea la luminiș și se pierdu printre arbuști. Ceilalți burgunzi, rămași pe prundiș, comentau între ei cu exclamații de uimire, experiența hunului și nu puteau să-și dezlipească ochii de la el. Khaba arătă spre bandaj: — Ce ai pățit acolo? Am mâna opărită. Balamber se aplecă să-și dezlege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
repezi la vale, urmat imediat de oamenii săi. De această dată, Balamber nu mai zăbovi; strigă în urechile calului și îl lansă, la rândul său, în galop, ajungându-i repede din urmă pe războinicii burgunzi. Sosiră la un pâlc de arbuști., iar Geremar, nepăsător față de tufele ce zgâriau picioarele cailor, se aruncă pur și simplu în desiș. înconjurând fiecare în felul său punctele unde era vegetația cea mai deasă, războinicii, unul după altul, ieșiră la lumină, pentru a se găsi în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de lanțuri de munți, și, după o altă coborâre scurtă, se opriră pe un pisc stâncos ce se ridica vertical deasupra apelor sale azurii. Din punctul acela, o cărare întortocheată cobora printre stânci mari de granit, brazi și pâlcuri de arbuști către malul lacului, unde se întindea o rariște largă, în care se putea zări o cocioabă făcută din trunchiuri de lemn. Un cal alb, în care Balamber îl recunoscu imediat pe Rutilan, păștea liniștit în apropierea stufărișului ce îmbrăca malul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
va mai revedea niciodată, îl bătu pe umăr cu afecțiune: — Adio, Vitalius, mult noroc! — Și ție, Prefectule! Acestea fiind spuse, soldatul întoarse spatele și dispăru printre copaci, căutându-și calul. Pe drum, se apropie de un combatant ilir postat între arbuști și se aplecă să-i spună câteva cuvinte, apoi amândoi se ridicară și se îndreptară spre luminișul unde se găseau caii. Sebastianus nu se mai gândea de acum la ei. își îndreptase din nou atenția către ceea ce în scurtă vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
hunul, urmat de alți cavaleri, se ducea mai departe, dincolo de linia primilor copaci. Se ridică imediat după trecerea lor și nu-i trebui decât o ocheadă ca să constate că oamenii lui fuseseră împrăștiați; mulți fuseseră doborâți, alții se târau printre arbuști, gemând răniți. Printre aceștia îl descoperi pe Mataurus, care, rămas fără scut, stătea îngenuncheat în iarbă, cu fața încordată, apăsându-și pântecele cu mâinile. O vânătoare pe viață și pe moarte se desfășura între copaci. Arcașii fugeau, încercând să ajungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
strângea gâtul doar dintr-o singură parte. Hunul care îl capturase îl smuci violent, cu un strigăt de batjocură, parcă, și în același timp de triumf, iar el căzu pe pământ și fu târât o bucată; fu izbit dureros de arbuști, rădăcini, trupuri de soldați căzuți, arme abandonate, în timp ce vârfurile copacilor și norii păreau să se învârtejească deasupra lui, iar lațul, pe care se chinuia să-l țină deschis cu mâinile, îi strângea tot mai puternic gâtul protejat doar de eșarfa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
burgunzi: desăgi, arme de care acum nu se mai puteau sluji sau cămăși de zale abandonate între ferigi, dar și trupul neînsuflețit al unui războinic care nu rezistase rănilor grave și acum zăcea ascuns în grabă într-un pâlc de arbuști, la marginea drumeagului. Văzând întunericul ce se întindea tot mai adânc asupra văii, nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să amâne ascensiunea și să-și instaleze tabăra pe malul torentului, iar pentru el tot acest timp era timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spre capătul coloanei mult mai repede decât o făcuse până atunci. Nu-i trebui mult să ajungă la primii cavaleri, care în momentul acela coborau într-un luminiș ce avea în mijloc o baltă înconjurată de stufăriș și pâlcuri de arbuști. Speriate de trecerea atâtor oameni, câteva potârnichi își luară zborul razant cu pământ, cu câteva bătăi zvâcnite de aripă, în vreme ce tăcerea cobora între copacii dimprejur. Profitând de spațiul oferit de întinderea de iarbă, Sebastianus își șfichiui calul și se apropie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
deschidea o vale largă, acoperită cu vegetație de stepă, poate albia unui râu din vechime, dispărut acum ori deviat de către oameni. După ce ajunseră la malul opus și după ce-l urcară, intrară într-o zonă cu tufărișuri dese, unde cărarea - printre arbuști de mur, păducel. plini de flori acum, și soc parfumat - se făcu repede întortocheată și se îngustă până nu mai putură să meargă pe ea decât în șir indian. Răzbătură, în sfârșit, ieșind într-un luminiș larg, în care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
că era vorba de pete de sânge, se gândi că fusese rănit, dar această impresie era contrazisă de lumina de o veselie sălbatică, răutăcioasă, ce i se putea citi pe față și de vigoarea cu care își trăgea povara printre arbuști. Și iată că, o clipă mai târziu, aceasta din urmă se dovedi a fi trupul gol al unei tinere femei pe care el, fără mare efort, o trăgea de părul lung și blond. încă înainte de a-i distinge trăsăturile, Hippolita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din mână felinarul, care căzu și se sparse în iarbă. Uleiul, totuși, continuă să ardă pentru câteva secunde, suficient ca să-i îngăduie să vadă alături de primul barbar, oprit în fața flăcării, o altă siluetă, a unui tânăr războinic, ce ieșea dintre arbuști aranjându-și pantalonii. Pe chipul său citi aceeași expresie exaltată și totodată batjocoritoare pe care o văzuse pe chipul celuilalt. îi văzu pe amândoi barbarii izbucnind într-un râs nerușinat și insultător și atunci se scutură, se răsuci brusc și începu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se vedea limpede că fusese greu încercată de lipsuri în ultima vreme; cu toate acestea, îi înfrunta pe cei doi câini cu un curaj și o energie nebănuite, lovindu-i cu o crenguță pe care o smulsese pesemne dintr-un arbust din apropiere. Curios, Balamber se opri să o observe. îl izbi sclipirea de hotărâre înflăcărată ce se citea în ochii ei întunecați, în vreme ce, ținând strâns în mâna stângă bucata de carne și mușcându-și buza de jos în vâltoarea luptei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
construcții foarte vechi, o stație de poștă, probabil, distrusă mai înainte de alte invazii, sau un punct militar, acum părăsit. De jur împrejur, un bărăgan ce părea nesfârșit și chiar se întindea pe zeci de mile, întrerupt doar de pâlcuri de arbuști și de câteva șiruri de plopi. Nimeni nu-și mai amintea de ce se chema așa, însă un lucru era sigur: acolo urma să se hotărască totul, fiindcă Atila își oprise acolo retragerea armatei, pentru a da bătălia finală. Armata romano-vizigotă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se târăște ca un șarpe de-a curmezișul șesului, îngroșându-și din clipă în clipă rândurile. între cele două armate nu mai era acum decât o fâșie de pământ largă de o milă, acoperită cu mărăciniș și câteva pâlcuri de arbuști și având o unică denivelare: o colină alungită, cheală și arsă de soare, joasă și totuși suficient de înaltă pentru a-i ascunde lui Sebastianus - care, cu ilirii săi, deschidea, practic, drumul aripii stângi a romanilor - o parte din aripa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
oprească. Dimpotrivă, își biciuiau caii cu furie și-i împungeau cu pintenii, iar acestora se vedea că le era greu să înfrunte urcușul, căci, constată imediat Sebastianus cu ușurare, panta era mai abruptă pe acel versant, iar micile îngrămădiri de arbuști nu le permitea cailor să înainteze prea repede. Oricum se gândi că nu avea de făcut decât un singur lucru. Desfășurarea! strigă. Lărgiți rândurile! Faceți loc arcașilor! Cu toată tensiunea momentului, ordinul fu executat cât se poate de bine și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
seară înainte, dar, de fapt, după câte se părea, tăietorii săi de gâturi nu primiseră nici măcar acea misiune, dat fiind că Etius îi pusese să stea în ariergarda cea mai îndepărtată, pe un teren vălurit și presărat cu desișuri de arbuști, unde, probabil, dușmanii cu greu i-ar fi văzut. întorcându-și privirea către aliniamentul micii sale armate - mică era un fel de a spune, de vreme ce era, totuși, vorba de șase mii de oameni -, le privea dezamăgit rândurile dezlânate și armamentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de orice logică, în legătură cu capacitatea soldaților de a rezista unui nou atac; de altfel, nici nu era de mirare, fiindcă nu aveau, cu siguranță prea multe motive să-i simpatizeze pe romani. Alții, cei mai mulți, stăteau tolăniți pe iarbă și printre arbuști, mâncând azime cu brânză, pe care le înghițeau însoțindu-le cu câte un gât zdravăn de bere ori hidromel. Nu toți, însă, erau la fel de liniștiți. Alții, mai mult decât de stomacul lor, adesea strâns cu încăpățânare, se îngrijeau de sufletul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
neagră, fumegândă, în care mai scormoneau ca niște gândaci câțiva oameni și urca mai departe spre locul pe care Bătrânul îl bănuia a fi sfânt. Era extenuat și Pimen îl simți. Își așternură un strat gros de mușchi sub niște arbuști de ienupăr. Printre ramuri puzderie de semne și de stele, ca un havuz plin de nuferi albi. Privirile lor iscau cercuri concentrice în apa întunecată a cerului. "Cât de rar privesc în sus" își reproșă Bătrânul. "Asemenea porcului care râmă
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei și o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumusețează ori urâțesc fericirea... 19. Voința de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii și miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic care hrănește coroana. 20. Hm! Amor platonic?.... Trubaduresc? Comuniune între suflete? (,,Androgin și ginandru?"). Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: și) perversitate de
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
unii analizează amorul, iar alții îl trăiesc. 26. Ați observat că în amor, pentru femei subțietatea intelectuală, finețea nervoasă sunt indiferente, chiar neprețuite, dacă nu disprețuite? (În romanele franceze, omul inteligent, pricologul, romancierul e amicul.) 27. Amorul? Un trunchi de arbust, ascuns, înăbușit de puzderie de crengi înflorite, pe care zboară fluturi, cântă păsări etc. Cu cât vârsta e mai înaintată, cu atât podoaba sa sărăcește, cântăreți tot mai puțini, flori și frunze mai rare, mai decolorate. Spre cincizeci de ani
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
nu are numai un singur client. Atunci? Atunci rămâne să fac o tranzacție cu natura sau, mai exact, s-o mistific. Voința de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii și miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic, care hrănește coroana. Voi mistifica la rândul meu geniul speciei, elementul primordial, voința de a nu muri, voi păstra numai coroana arbustului. Voi
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic, care hrănește coroana. Voi mistifica la rândul meu geniul speciei, elementul primordial, voința de a nu muri, voi păstra numai coroana arbustului. Voi iubi în Adela forma ei ideală și sufletul, parfumul vieții ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic. Hm! Amor platonic?... Trubaduresc? Comuniune între suflete? ("Androgin și ginandru"?) Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: și) perversitate de
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
un semn că Într-adevăr acest timp e pe aproape. Unii povesteau că ar fi văzut bulgării de pământ arat zvârcolindu-se sub nămeți și luând Înfățișarea funestelor păsări, alții ziceau că până și pietrele și rădăcinile plantelor și ale arbuștilor s-au transformat În ciocuri și gheare, ce se ridicau, iată, acum În aer, plutind amenințător deasupra caselor și creștetelor Înspăimântate ale oamenilor. Alții, furați de negre presimțiri, asemuiau stolurile de ciori, ce se Învolburau pe cer, cu pașii Necuratului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]