1,264 matches
-
de mai târziu. Într-o lume precum cea românească, profund atașată tradiției, viețuind (paradoxal s-a zis, dar este un paradox al întregului Ev Mediu) între hieratic (hieratismul celor ce se roagă - oratores) și dinamic (dinamismul luptătorilor - bellatores), între idealul ascetic și pornirea epicureică, cărturarii români își însușeau viziunea religioasă prin lecturi și prin celelalte informații la care aveau acces, pentru că aceasta domina firesc codul și limbajul epocii, guverna toate translațiile pe palierul meditației. A minimaliza sau a ignora această prezență
NEAGOE BASARAB. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288381_a_289710]
-
spaimă al existenței poetice. AL. CISTELECAN SCRIERI: Versuri, București, 1968; Fragmente din regiunea de odinioară, București, 1970; Va fi liniște va fi seară, postfață Eugen Negrici, București, 1979; Guillaume poetul și administratorul, București, 1983; Asketiche Zeichen, Cluj-Napoca, 1988; ed. (Semne ascetice), Cluj-Napoca, 2001; Întoarcerea lui Immanuel, pref. Gheorghe Grigurcu, București, 1991; Poezii, îngr. Mircea Ciobanu, București, 1996; Opere, îngr. și pref. Alexandru Condeescu, București, 2003. Traduceri: Jean Amila, Luna la Omaha, București 1970; Jack Schaefer, Generalul Pingley, București, 1973 (în colaborare
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
dar nu ca pe o pricină de smerenie și de îngăduință. De aceea suntem socotiți, chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, ca o turmă ușuratică. Până când vom rămâne la jocurile copilărești, neprimind cuget bărbătesc? Avva Nil Ascetul, Cuvânt ascetic (sec. V) Va fi fără formă și fără frumusețe și nevrednic de a fi ascultat cuvântul despre Dumnezeu, rostit oricum și de oricine și în timpul în care nu se cuvine. Căci socotesc că aceia care au minte trebuie să caute
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acest volum modificări substanțiale. În primul rând, am eliminat cele mai multe obscurități, imprecizii și erori strecurate în prima ediție. Am modificat ordinea textelor în interiorul fiecărui capitol. Am explicitat apoi intuițiile mult prea criptice, lăsând adesea loc pentru dualismul atât de puțin ascetic: text vs notă de subsol. Acolo unde era necesar, am suprimat pasajele redundante sau expresiile îndoielnice, completând sau reformulând eseuri întregi în lumina înțelegerii pe care o am astăzi despre subiectul tratat. Am adăugat ca „bonus” un singur text cald
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cele mai multe orașe și sate românești. „Și nimeni, bând vin vechi, nu voiește de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi” (Luca 5, 39). Conferințele au reprezentat pentru foarte mulți oameni, indiferent de vârstă, primul lor contact cu învățătura ascetică și duhovnicească a Părinților Bisericii. Prin ele, oamenii s-au apropiat de un orizont de meditație diferit de predicile moraliste și lozincarde cu care erau obișnuiți în fiecare duminică în parohia de cartier. Importanți părinți duhovnicești ai României - de la Constantin
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
s-a dovedit pregătită să-și modifice schemele de predare ori să-și înnoiască sursele de inspirație. Metoda actuală de introducere a studentului ortodox în tainele teologiei este tocmai cea mai contraindicată de Părinții Bisericii. În loc să se înceapă cu instrucția ascetică (lectura Scripturii, mai cu seamă a Cărților Sapiențiale și a Psalmilor), pentru ca, abia apoi, trecând prin contemplația naturală (filozofia etică a gânditorilor păgâni și a Părinților Bisericii), să se ajungă la dogmatică, la noi se face exact pe dos1. Îl
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
etică a gânditorilor păgâni și a Părinților Bisericii), să se ajungă la dogmatică, la noi se face exact pe dos1. Îl introducem mai întâi pe învățăcel în păsăreasca dogmaticii, pentru a-i da apoi o spoială de filozofie morală și ascetică. Chiar și așa, structura formală a materiei intitulată „Dogmatica” este mai degrabă catastrofală. Manualul de teologie cerut pentru examenul de admitere în facultăți și seminarii păstrează, în linii mari, volutele scolastice schițate mai bine cu patruzeci de ani în urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
rațiune”2. O asemenea premisă de lucru n-ar fi putut schița arhitectura tomistă a lucrării Summa theologica. În al doilea rând, mă gândesc la diferența dintre înțelesul teopoetic al contemplației naturale (physiky the:ria)3 - asumat ca un exercițiu ascetic, precedat de suferințele despătimirii - și orientarea dialectică a filozofiei naturale în scolastica târzie 4. Această incongruență se explică prin atașamentul Părinților Bisericii față de distincția între creația divină (ktisis) și lumea posterioară Căderii (kosmos, pentru latini natura) - în care putem găsi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este filologul Paul Géhin3, responsabil pentru continuarea editării operei lui Evagrie. Reaplicând categoriile consacrate de Pierre Hadot 1 în interpretarea istoriei filozofiei antice, ultimii doi savanți francezi tind să reducă fenomenul monastic creștin la tiparele generale ale exercițiilor spirituale sau ascetice cunoscute în perioada elenismului târziu. Specificul teologic și eclezial al scrierilor patristice tinde astfel să se estompeze. Acestei grupări moderate i se adaugă pletora de cercetători americani din școala lui Peter Brown (ne gândim în primul rând la Elisabeth A
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ai lui Evagrie Ponticul se află mai ales preotul Gabriel Bunge OSB1, alături de monahul benedictin și profesorul de spiritualitate răsăriteană la Universitatea „San Anselmo” din Roma, dr. Jeremy Driscoll 2. Învățând poate mai bine ca nimeni altul lecția de viață ascetică a monahului din Pont, părintele Gabriel Bunge ne-a redat în ultimele decenii, prin studii de o rară minuție, claritate și pătrundere, chintesența operei evagriene 1. Studiile și cărțile sale2 recuperează în ansamblu un Evagrie „duhovnicesc”, un Evagrie „pneumatologic”, un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
clasă între „intelectuali” și „țărani”). Părintele Gabriel Bunge ne reamintește că esența teologiei evagriene - recuperată în opera unor sfinți precum Ioan Casian, Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul sau Grigorie Palama - se ascunde în faimoasele sale „tratate practice”, veritabile bijuterii ale gândirii ascetice de inspirație biblică, iar nu în speculațiile cosmologice de inspirație origenistă, care compun Kephalaia gnostica. Acestea sunt „doar o tentativă (discutabilă adeseori) de a contrapune o gnoză ortodoxă gnozei heterodoxe, o încercare cifrată de a umple, cu mijloacele intelectuale și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de propozițiile Crezului apostolic. În aceste arii libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea scrierilor sale ascetice și mistice din corpul de texte monastice formative pentru întreaga tradiție bizantină. Argumentul, demonstrat cu o rară minuție de către preotul Gabriel Bunge, este simplu: Evagrie nu a scris pentru filozofii „din afară”, ci pentru monahii care părăsiseră Atena, Constantinopolul sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sine. Trezirea dorinței de Viață fără început și fără sfârșit se păstrează doar prin descrierea minuțioasă a iluziilor spirituale. Orizontul lumii trebuie răsturnat pentru a întrevedea zarea Vieții. Duplicitatea fenomenologică a realității sau, mai precis, tentația obiectivării idolatre suferă sabotajul ascetic al dorinței. Pregustând infernul morții, suntem gata să abandonăm iluzionismul magic al culturii spectacolului. Instinctele prădătoare ale animalității sunt răstignite cu piroanele duhovnicești ale crucii. Patosul vieții își aruncă lumina peste chivotul inimii nevăzute a omului. În revelația lui Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
păcăleală demonică. Esența acestei înșelări ține de făgăduința deșartă; tiranii, mici sau mari, ai acestei lumi promit întodeauna mai mult decât pot oferi. În acest stadiu, duplicitatea fenomenologică n-a fost depășită. La fel se întâmplă și cu alte gesturi ascetice (i.e., postul). Două persoane pot asuma, cantitativ și calitativ, același comportament plecând de la două (invizibile) rațiuni contrare. Iluzia exteriorității ne poate proiecta în ceremonialul etalării „virtuților”, în timp ce esența ascezei ține de adâncirea lăuntrică a chenozei. „Instituind posibilitatea permanentă a amăgirii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
patimilor este demascată. Futilitatea vechilor preocupări se spulberă în fața recunoașterii radicale a apartenenței noastre la planul veșnic de mântuire al lui Dumnezeu. Păcatul personal se dovedește a fi un penibil proiect demiurgic, lansat pe contraatac, împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Practicile ascetice nu vor decât să sporească în noi aptitudinile muzicale care ne permit să fim în acord cu poemul simfonic al Providenței. Urcușul sufletului perfecționează acea acustică interioară în care sunetele lumii își regăsesc plinătatea și coerența fundamentală. Asceza creștină nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
așa cum Iacov se va chema Israel (căci „a văzut pe Dumnezeu în față”), sufletul încercat în lupta nocturnă cu Străinul primește alt nume la venirea zorilor. Condițiile acestei metamorfoze includ un exil interior realizat printr-un parcurs nocturn. Fără efortul ascetic al golirii de sine, ființa noastră nu poate redescoperi luxurianta bogăție a Edenului. Setea dureroasă a fiilor risipitori nu este îndestulată decât de apele Duhului. Recunoașterea luminii cerești, sugerează starețul mănăstirii Simonos Petras, succedă mărturisirea și precedă recunoștința. Recunoștința este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
practicând rugăciunea inimii și împlinind poruncile Evangheliei, ceea îi asigură pregătirea duhovnicească pentru întâlnirea cu Sf. Siluan. Aceasta are loc în anul 1930, când cei doi au o primă conversație despre tehnica de combatere a stării de deznădejde în luptele ascetice pe care sufletul le duce în urcușul către unirea cu Dumnezeu. Sofronie devine ucenicul direct al Sf. Siluan pentru opt ani de zile, învățând de la acest teolog de statura unui Antonie sau Macarie Egipteanul marea artă a rugăciunii, a contemplației
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cheia de înțelegere a existenței monahale, care rămâne deșartă atunci când nu are în vedere porunca iubirii de vrăjmași, căutarea smereniei lui Hristos și, mai ales, rugăciunea pentru lumea întreagă. Desigur, preotul Sofronie își va nutri sufletul și din învățăturile tradiției ascetice a Bisericii Ortodoxe (Patericul, Filocalia), citind cu asiduitate din scrierile marilor sfinți teofori (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Isaac Sirul, Sf. Paisie Velicikovski) și, firește, din Sfânta Scriptură. În anul 1938, Sf. Siluan se mută la Domnul, lăsând în manuscris
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arhitectura viziunii teologice a arhimandritului Sofronie - recunoscut deja în numeroase medii bisericești ca un părinte sfânt, păstrător și înnoitor al predaniei apostolice. Studiul ieromonahului Zaharia Zaharou, intitulat Hristos, calea vieții noastre, este o reușită sinteză a întregii teologii dogmatice și ascetice pe care starețul Sofronie (cum îl denumește autorul, în sensul duhovnicesc al grecescului geron) ne-a lăsat-o moștenire. Deși redactată ca teză doctorală, urmărind „să facă cunoscută cercurilor academice ale teologiei contemporane unicitatea antropologiei ortodoxe”1, cartea arhimandritului Zaharia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
stare sufletească generală care cere corecția prin lege. Omul trezit din beția simțurilor și dezordinea minții caută îndreptare de la Hristos. Aflat în acest stagiu intermediar, tocmai ieșit din starea de confuzie adolescentină, omul descoperă mai întâi în Evanghelie dimensiunea pedagogică, ascetică și morală. În acest punct, credința îi oferă omului încredere, dar nu și cunoașterea din vedere a lui Hristos. Îndrumarea părintelui duhovnic, lucrând în cadrul organizat de slujbele și tainele Bisericii, își vădește treptat efectele terapeutice. În această perioadă, asceză este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
capitol („Principiul ipostatic și realizarea lui în viața omului”). La fel, de înțelegerea sensului cuprinzător al pocăinței depinde și dezbaterea asupra dinamicii vieții spirituale în teologia starețului Sofronie (cap. III, IV), prezentarea vieții în Hristos ca pogorâre întru iadul smereniei ascetice (cap. II), a căii monahale și a modurilor rugăciunii (cap. V, VI, VIII). Ar fi cu neputință ca într-un singur articol să facem dreptate bogăției de teme și profunzimii cu care această carte ne surprinde la fiecare pas. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
îl aduce pe starețul Sofronie în conversație cu cei mai importanți teologi ai Bisericii - de la Atanasie cel Mare, Ioan Scărarul sau Maxim Mărturisitorul până la Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama, arătând mai întâi caracterul tradițional al învățăturii sale dogmatice și ascetice. În ce anume se ascunde timbrul special al vocii părintelui Sofronie 1, prin care își dovedește noutatea, distanțându-se totodată de spiritul conservator și îngust al unei ortodoxii defensive? Fără îndoială, cel mai neobișnuit aspect al teologiei părintelui Sofronie îl
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
se mișcă între doi poli. Același principiu formal (interpretare fără limite) coordonează două atitudini fundamental contrare: (a) poziția adoptată - de la Origen, Grigorie de Nyssa și Evagrie Ponticul până la Maxim Mărturistitorul - de către ucenicii alegoriei și ai lecturii duhovnicești, bazată pe efortul ascetic al minții de a decela înțelesul originar și eshatologic al Scripturii; (b) poziția asumată de autorii moderni care justifică delirul subiectivist al interpretării, favorizat de conflictul deschis între limitele textualității scripturistice și imaginația necenzurată a interpretului 1. În primul caz
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
momentul pierderii „asemănării” și cel al infinitei și permanentei redescoperiri a „chipului” divin. Dacă „ipostasul biologic” este dominat de contradicții interne și evocă o condiție tragică, „ipostasul eclezial” își atinge plenitudinea numai în exercițiul liber al iubirii. Dobândită prin renunțarea ascetică la dorințele „omului vechi”, urmată de aproprierea liturgică a harului botezului, iubirea nu reprezintă un act (energeia) separat al naturii oarbe, ci un mod de a fi (tropos hyparxeos) fundamental al persoanei restaurate întru Hristos. Iubirea, ca principiu de individuare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oarbe, ci un mod de a fi (tropos hyparxeos) fundamental al persoanei restaurate întru Hristos. Iubirea, ca principiu de individuare, operează atât recentrarea teopatică a persoanei individuale, cât și unificarea comunității de oameni într-un orizont eshatologic.1 Numai viața ascetică, liturgică și euharistică poate zădărnici negativitatea entropică a „ipostasului biologic”. Revelația modului de existență catolic (universal) și apofatic (unic) este Hristos. El ne descoperă iubirea ca vehicul de realizare a comuniunii intratrinitare a Dumnezeirii. Trupul lui Hristos nu face decât
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]