1,211 matches
-
rezolva iritația aia a mea de rahat Rossi! Când ajung la florărie, singura persoană de acolo este babeta aia cu privire dezaprobatoare, care-mi spune că Estelle e liberă pentru că are guturai. — Multă lume are, spun eu voios. — Da, sigur, bolborosește vaca bătrână. Nu-i place deloc de Estelle, asta-i la fel de sigur ca Încă un sezon fără nici un trofeu pentru Gorgie. — O vizitează multă lume? — Prea multă, zice nevestica, apoi Își Încrețește nasul și Începe cu ostilitățile. Dace te interesează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2026_a_3351]
-
muci, dar plec cu mașina. O s-o iau mai târziu de acolo dacă sunt prea beat. Pornesc radioul de la mașină. E puicuța aia Celine Dion care cântă cântecul ăla oribil, ăla pe care au obligat-o să-l cânte. Lennox bolborosește ceva despre niște rahaturi din departament, iar Dion se oprește și În locul ei se aud Eurythmics. Lennox o ține langa cu câte sâmbete-i poartă Gus. La radio o am pe Annie Lennox care mi se vaităntro ureche și lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2026_a_3351]
-
Mama ei nu spusese nimic astăzi. Nici ieri. Nici în timpul vizitei de alaltăieri. Tot ce făcea era să stea întinsă în pat și să privească pe fereastră. Într-un cuvânt, vegeta. În alte zile, era mai prezentă, însă doar fizic, bolborosind neîncetat fraze pe care nimeni nu le putea pricepe, atestând de fapt succesul repurtat de armata ce se cuibărise în capul ei, slobozind atacuri asupra rămășițelor de memorie și rațiune pe care încă le mai păstra. Dar niciuna din aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
gropari și uitîndu-se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle. Auzi?...Țara... locurile... niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stîlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles. Țăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe rusește. ― Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptîndu-se din șale. ― Nici nu-i vina lor că țara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată. Toți trei militarii priveau acuma cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
am să... ― Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgîndu-și mustața stângă și amenințând cu cravașa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecât... ― Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat. ― Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertați-mă... bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere... Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicație, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind: ― Vom vorbi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
umed se înteți, măturând pământul, împiedicîndu-se în mormintele cimitirelor, zgâlțâind pe oamenii care se apropiau... Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând lutul galben și cleios, avu o zguduire scurtă. ― Dumnezeu e bun și mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzîndu-i crucea la buze. ― Pe dincolo, părinte... vă rog! răsună iarăși glasul pretorului, nervos și răgușit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama! Nu-ți știi datoria? Mersul convoiului se iuți ca la comandă și în câteva clipe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de pași ajunse din urmă pe Klapka. ― Ei, ți-a plăcut, filozofiile? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în glas. ― Domnule căpitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului. ― Da, da... și totuși... omul! murmură Klapka întunecat. ― Omul... omul... omul, făcu Bologa, cutremurîndu-se, împrejur întunericul se înăsprise, încît înțepa ochii. Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mișcau de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreț. ― Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele. ― Patria noastră e moartea... pretutindeni și mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă. ― Fiindcă suntem lași! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mișeliilor! ― Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atăta poftă, că toți se înseninară. Din fericire
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
tatăl spînzuratului?... Întrebă Bologa cu ochii cât pumnii, întinzînd gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce? ― Și dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbușit și cu scârbă. Cel mult o circumstanță agravantă... ― O, o, dar e... este ― bolborosi Bologa, oprindu-se deodată aiurit și simțind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice. ― Nimic nu poate scuza trădarea și de altfel un ofițer care dezertează e mai criminal decât
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai să-i evite întrebările plictisitoare și să aibă un pretext de a merge la postul de observație. Un atac însă i-ar răsturna toate planurile... ― Nu se poate... N-avem nici o informație, bolborosi dânsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi? ― Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Crede-mă... O patrulă mi-a adus de aseară știrea că se fac pregătiri grăbite... Ai să vezi, Bologa!... Așa e totdeauna... Zece minute Cervenko
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
muniții e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci își aduse aminte de preotul român din coridor și îndată îi răsări în inimă dorința de a-l cunoaște. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulțumire, strânse o mână grasă și moale, se închină și ieși cu figura luminată... Trecu grabnic în vagonul soldaților, se înghesui printre țăranii de pe coridor. Preotul era tot unde-i lăsase. II văzu de departe și fruntea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
drumul pe care apucase Bologa. Căpitanul tocmai se așezase la masă, singur, în căsuța de bârne, destul de bună și de spațioasă pentru împrejurări. Când apăru Apostol în ușă, salutând cu un zâmbet puțin confuz, Klapka scăpă cuțitul din mână și bolborosi niște cuvinte cehe sperioase. Își veni în fire îndată, se repezi la el și-l îmbrățișă, și-l sărută, plângând de bucurie: ― Bine-ai venit... Sănătos? Adevărat?... Ia să te examinez!... De ce ești așa de palid?... O să-ți reiai bateria
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ar fi trezit cu un pumnal în mână, gata să lovească. Se rușină și se uită la locotenentul de honvezi, întrebător. Apoi se uită la Marta și surâse, speriat puțin el însuși de spaima ei. ― Șezi, M... m... Uite fotoliul! bolborosi dânsul, necutezând a-i zice pe nume și trăgând jilțul mai aproape de ea. Atunci interveni ofițerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a fost rănit Apostol, despre noutățile frontului, despre perspectivele păcii... Și Bologa, dobîndindu-și stăpânirea de sine, îi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
împrejur după ceva. Glasul înfundat deșteptă pe Pălăgieșu din aiureală și-l făcu să înțeleagă brusc ce caută Apostol. Pe o mescioară zări un revolver de care atârna în jos o curelușă galbenă. Se întoarse repede, deschise ușa și ieși bolborosind în neștire. ― Bine... Bine... Bine... În antreu își luă pălăria din cuier și văzu pe Rodovica, speriată. Din urmă ușa se trânti cu zgomot așa de mare, că se cutremurară pereții casei... 10 Doamna Bologa, care nu fusese acasă, află
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de pe băncile școlii, "cum ar fi trebuit să zâmbească acum o lună", gândi Apostol fără să vrea. ― Apostole, Apostole, ai mai venit pe la noi?... Ce vânt bun te aduce? zise preotul, înduioșat. Bologa îi strânse mâna, îmbărbătat de seninătatea lui, bolborosind cuvinte neînțelese. "Cît de străin a fost atunci și acuma cât e de blajin!" își zicea uimit de schimbarea preotului. ― Haidem, Apostole, în veranda noastră țărănească! reluă Boteanu, cuprinzîndu-i mijlocul și îndreptîndu-se spre grădinița din fața casei. Parcă acum toată înfățișarea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
curtea bisericii se umplu de luminițe galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care așteaptă, tremurând la porțile cerului, glasul izbăvirii. Printre țăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa văzu și mulți soldați, cu fețele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fierbinți. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu lumânărica aprinsă, pe sergentul ungur de la cancelaria lui. Apoi începu slujba. Preotul Boteanu cânta blând, cu glas subțire, cu ochii închiși sau ridicați spre înălțimile cerești. Lumina juca
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vrăjmași la pândă. ― Ei, cine știe ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum. Apoi, după ce își puse casca, merse lângă ea, tulburat și el acuma, simțind în suflet o prevestire grea. Vru să-și ascundă însă neliniștea și bolborosi: ― Ilona... la revedere!... N-ai nici o grijă... Spune-i și tatălui tău... Adică... da... el e chiar în Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniștită, micuțo... liniștită!... ― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntînd sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri: ― Poate... Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică ochii spre dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist. ― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întîlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai țin picioarele... Să stau jos colea puțin? ― Da, da, de ce nu... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui și adăugând, mai sigur, către soldații de pază: Ia
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu un sergent și să-i arate pentru ce trebuie să-i cedeze o căruță până la Făget... Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa și, văzând pe fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înțelese deloc lămuririle sublocotenentului și bolborosi: ― Noi, mă rog cu supunere... ordinul, mă rog cu supunere... Sublocotenentul se înfurie și îl luă la înjurături pentru că "nu se poate să fie un sergent așa de prost și să nu priceapă că..." Atunci se apropie căpitanul Klapka, în
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ferestre și chiar din uliță, se opriseră în loc, uitîndu-se la ofițerul între baionete, cu hainele murdare și rupte, cu fața tăbăcită de osteneală și de emoții... Apostol simțea toate privirile ca niște săgeți drept în inimă și iar începu să bolborosească: "Dumnezeu... Dumnezeu..." ca o apărare împotriva rușinii grele ce-i moleșea întreaga ființă. Avea privirile țintite spre vârfurile prunilor înfloriți ce se înălțau deasupra coperișurilor din fundul ogrăzii și astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieșind din casa primarului
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
a vrut să treacă dincolo și locul unde s-a întîlnit cu Varga. ― Știu... sunt și eu militar, zise pretorul cu dispreț. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Și tocmai când încercai să dezertezi la inamic? ― Fiindcă... fiindcă... bolborosi Apostol, încurcat, roșind brusc și apoi oprindu-se rușinat că iar era să mintă. ― Să-ți spun eu cum, reluă pretorul, privindu-l lung, cercetător. Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu-i așa? Bologa nu răspunse
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nou îi răsări în creieri întrebarea: "Unde mergem?" Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. ― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. ― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător. Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură să-l doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui. ― Faceți loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răgușit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscând glasul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
durat îndeajuns încât să mi se pară o tortură. Apoi ochii ei au trecut de la chip la mâna mea stângă în care se bălăngănea carabina lui Gachentard. Am văzut la ce se uita. M-am făcut roșu ca racul. Am bolborosit câteva cuvinte, regretându-le chiar atunci: Nu e-ncărcată, e doar pentru... Și m-am oprit. Nu m-aș fi putut purta mai prostește. Tăcere. M-a privit. Parcă îmi înfigea cuie în piele privirea aceea, apoi a ridicat din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ritmic și, pe chipul lui blând și istovit de muncă, Anica citește cu dragoste osteneală care l-a răpus și îl învelește delicat cu oghealul. Nu se mai aude niciun sunet, doar cântatul melodios al greierilor sau orăcăitul broaștelor. Anica bolborosește grăbita cu ochii către icoana: "Pâinea noastră cea de toate zilele"..., dar gândul ei e pe miriște, acolo unde ploaia a înecat brazdele. Inexorabil, va începe o nouă muncă, o vor lua de la capăt, împrăștiind iarăși fânul, întorcând iarăși brazdele
AGENT SECRET, LAURA by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83482_a_84807]
-
el, nu și pe tine, și eu spuneam, dar, dacă suntem împreună, orice problemă a lui este automat și a mea, nu este posibilă o asemenea disociere, însă ea se încăpățâna, undeva adânc înăuntru, este posibilă. Am avut impresia că bolborosește ceva, copilul, m-am aplecat peste capul lui auriu și chel, ce ai spus? Și el se întoarce, nu sunt băiat, sunt fată, însă îmi suna de parcă ar fi repetat întruna o mantră și în clipa aceea s-a îndreptat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]