KorAP: Find »[drukola/base=bordei & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...27 28 29 ...73 >

1,819 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

bună... —E frumoasă toamna, răspunse fata, îmi înfloresc niște dumitrițe... Da’ de unde ai flori? că pe-aicea nu prea sunt... Mi-a dat madama de la curte doi pui astă-vară, că ea are... Și m-a învățat să-i pun în fundul bordeiului la soare, și să le așez o leacă de gunoi la rădăcină. Ș-au crescut puii mari și frumoși, ș-acuma au să-nflorească... Se priviră o clipă zâmbind. Pe la noi, prin bordeiele noastre, nu se văd flori, zise Niță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
m-a învățat să-i pun în fundul bordeiului la soare, și să le așez o leacă de gunoi la rădăcină. Ș-au crescut puii mari și frumoși, ș-acuma au să-nflorească... Se priviră o clipă zâmbind. Pe la noi, prin bordeiele noastre, nu se văd flori, zise Niță. Îmi spune morarul de devale că-n alte părți sunt și grădini mari, cu copaci și cu flori multe... El e neamț ș-a umblat mult prin lume... Multe mai știe! Îmi spunea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
foarte blândă și o liniște nesfârșită întrista întinderile. Toate zgomotele conteniseră. În pârloagele apropiate luceau fire lungi de funigei; un vânt abia simțit purta și prin văzduh firele acestea rătăcitoare de matasă argintie. Flăcăul și fata stăteau singuri pe prispa bordeiului. Nu-și mai vorbeau, dar se simțeau chemați unul spre altul de ceva tainic. Dintr-un tufiș de boz, la marginea unei grămezi de gunoaie putrezite, ieși deodată o nevăstuică. Se opri neliniștită în lumină și-i privi cu ochișori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Cu începutul acesta de dragoste în suflet, porni Niță Lepădatu într-amurgul spre vitele lui. Le cercetă în ocolul lor, le aduse cu băieții urluiala de ovăs, și femeile veniră cu donițele la muls. Se aprinseră luminile și focurile la bordeie și-n perdelele de stuh; apoi încet-încet se întinse liniștea, și deasupra se bolti un cer albastru întunecos, bătut cu ținte mari de aur. Lepădatu sta pe spate în preajma vitelor, pe un maldăr de paie, în cojocul lui. Se uita

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă care copilărise. Întăi nu se gândea la nimic; îi plăcea să se simtă așa singur; pe urmă parcă-i luciră la căpătăi ochii Marghioliței de la bordeiul din deal. Închise pleoapele și o văzu ca-n vis lângă el. Înțelese că i-i dragă și i-i dor de dânsa; și deschise deodată iar spre stele ochii fierbinți. Privi în juru-i și ascultă. Vitele stăteau tihnite în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pleoapele și o văzu ca-n vis lângă el. Înțelese că i-i dragă și i-i dor de dânsa; și deschise deodată iar spre stele ochii fierbinți. Privi în juru-i și ascultă. Vitele stăteau tihnite în staul și rumegau. Bordeiele și curtea se liniștiră deplin. Se ridică în picioare și-și strânse mai bine cătărămile chimirului. Pipăi în glugă, la stânga, buzduganul de alamă, își luă între umeri cojocul și porni spre coșere. - La o singură perdea, unde erau bordeienii cei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și behăitul subțirel al lui moș Nastase Tentea. - Nu mai stătu la îndoială, o luă harnic la deal, și nu-și domoli pasul până ce nu zări prin întunecime grămezile mari ale coșerelor. Le ocoli încet; voia să iasă la fundul bordeiului. Dar îl simți dulăul cel alb și începu a lătra cu mânie. Se repezea necontenit prin întunecime, parcă voia să-l deie la pământ. „Măi Colțun, măi Colțun...“ îl chema cu prietinie flăcăul; dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și începu a lătra cu mânie. Se repezea necontenit prin întunecime, parcă voia să-l deie la pământ. „Măi Colțun, măi Colțun...“ îl chema cu prietinie flăcăul; dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu dulăul, se liniști și glasul somnoros, Lepădatu trecu repede spre bordei. — Dumneata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu dulăul, se liniști și glasul somnoros, Lepădatu trecu repede spre bordei. — Dumneata ești, bădică? întrebă fata. Niță nu răspunse. Se apropie, se opri lângă dânsa, îi căuta mânile și i le cuprinse. Am înțeles eu cine poate fi... vorbi iar fata. Ce vrei? M-am gândit așa să vin să te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fata încet, vină la mine ziua, ș-om sta la vorbă... Acuma du-te, că vine tătuca... Lepădatu nici nu se gândea că are să-i lunece așa de ușor din mână. Simți numai că a fugit de lângă dânsul; auzi ușa bordeiului închizându-se și zăvorul sunând. Iar Colțun începu iar să latre cu mare mânie. —Care-i acolo, măi? răcni iar glasul cel somnoros de la șopron. Și Niță se strecură repegior pe drumul pe care venise și se lăsă la vale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ocoale, începeau oameni a aduce nutrețuri, și vitele se mișcau încet în dosul gardurilor de stuh, subt acoperișuri de paie; stăteau triste cap la cap, și mâncarea numai o frunzăreau, și-n jur, pretutindeni, curgea umezeală rece. Oamenii stăteau în bordeie. Se zbiceau la vatra cu foc - apoi iar ieșeau cu țoluri în cap și lunecau cu opincile prin glod. Faliboga și pe vremea asta nu se mai astâmpăra. Ca un drac cu glugă în cap umbla în toate părțile pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
toată argățimea, iar Faliboga, om cu credință, era neadormit și rău ca un zăvod. Umblând prin ploaie și glod, în năcazurile zilelor acestora, Niță Lepădatu avea puțină vreme să-și îngrijească boala lui de dragoste. Mai dădu o dată pe la coșere; bordeiul era umed, și-n încăperea strâmtă era întuneric și rece... Marghiolița îi zâmbi cu prietinie, dar lumina care răzbătea prin ochiul de sticlă îi punea o umbră fumurie pe față. Stătu de vorbă cu ea și cu moșneagul; apoi într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îi zâmbi cu prietinie, dar lumina care răzbătea prin ochiul de sticlă îi punea o umbră fumurie pe față. Stătu de vorbă cu ea și cu moșneagul; apoi într-un răstimp, spre sară, tăcură, nu mai aveau ce-și spune; bordeiul se umplu de întristarea amurgului, și ploaia neîntreruptă suna ușor afară. Lepădatu ieși c-un dor mare de primăvară în suflet; Marghiolița îl petrecu o vreme cu ochii din prag. El își puse gluga peste căciulă și porni, lunecând la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mea- ca să-mi câștig o bucățică amară de pâne -, decât să mă războiesc cu dumneata ori să intru într-un pacat! Iaca harapnicul. Iaca, pune-ți gluga-n cap, că te plouă. Suie-te pe Alba și du-te la bordeie. Și pe mine n-ai să mă mai vezi!... Ce spui tu, mă? pufni Faliboga vânăt la obraz. De ce n-ai dat cu buzduganul? Eu credeam că nu-i la tine. Credeam că te-ai dus fără buzdugan la fata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ce se petrecuse între cei doi. Bordeienii toți intraseră prin bârloguri. Lumini triste și sfioase licăreau și tremurau în pânza de umezeală. Cei doi oameni pășeau anevoie prin țărâna desfundată. Alba îi urma cu capul plecat. Se opriră la un bordei, lângă perdeaua părăsită, unde sfătuiau de obicei bordeienii cei bătrâni sâmbătă sara. Era ș-acu într-o sâmbătă sara, și-n bordei era lumină, și-năuntru la căldură, isprăveau cina Gheorghe Barbă bouarul, moș Irimia Izdrail și Mihalache Prescurie. Doi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Cei doi oameni pășeau anevoie prin țărâna desfundată. Alba îi urma cu capul plecat. Se opriră la un bordei, lângă perdeaua părăsită, unde sfătuiau de obicei bordeienii cei bătrâni sâmbătă sara. Era ș-acu într-o sâmbătă sara, și-n bordei era lumină, și-năuntru la căldură, isprăveau cina Gheorghe Barbă bouarul, moș Irimia Izdrail și Mihalache Prescurie. Doi băitănași se uscau de umezeală lângă vatra mare, unde ardeau mănunchiuri de trestii. Faliboga izbi cu piciorul în ușă, o deschise și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
laiță, și el se trânti înaintea focului pe un scăunaș scund. — Ce mai zici, moș Izdraile! strigă el apoi râzând. Afară tot plouă - de mi s-a urât... Ia așa, parcă-i o negură în jurul meu, și mă-nădușă... Aici în bordei, îi mai bine... Am eu o leacă de gust de chef în ia-sară... Dă, ploaia-i de la Dumnezeu, n-avem ce-i face... întâmpină zâmbind moș Irimia Izdrail. Iar cheful ți lă-i face, dacă ai plăcere. —Plăcere am eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu zgomot, ca și cum ar fi fost plin de năduh, și se uită în juru-i. —Moș Gheorghe Barbă, să-ți uzi o leacă fluieru... Să-mi cânți cum știi dumneata... Ți-oi cânta, de ce nu?... răspunse gros Gheorghe Barbă din fundul bordeiului. Urmă o vreme de liniște. Faliboga privea în pământ. Apoi deodată ridică capul și-și aținti ochii arzători spre ușă. —Ai venit, Iano? strigă el cu glas mare. Ușa se deschise. Intră o femeie scundă și voinică, roșcovană la față

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în trăsăturile ei urme de frumuseță și în ochi îi mai scânteiau încă patimile. Privea la Faliboga și un întreg trecut îi învia în amintire - trecut de tulburări și de porniri sălbatice. Fluierul lui Gheorghe Barbă începu a fierbe în bordei, așa de trist, așa de dulce - parcă deodată se deschideau câmpiile Prutului într-o lumină de toamnă, și picura de pretutindeni cântarea nemărginirii. Iana își șterse o lacrimă cu dosul palmei - apoi începu a râde cu ochii în gol, amețită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Măi, tu ești om tare - de parc-ai venit din ținuturile unde sunt multe biserici și mulți popi... Tu ai altfel de inimă... Tu ești om cu milă și cu durere, cum n-am fost eu! Târziu suiră din căldura bordeiului în noaptea neagră de toamnă. Bătrânii se pregăteau de culcare; numai Gheorghe Barbă ieși învălit în suman, ca să mai vadă ce fac boii boierești și flăcăuașii care dormeau în șoproane cu ei. Niță Lepădatu mergea alăturea de Faliboga și Iana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
grumazul. Și ea i se zbătea moale în brațe, iar el o sărută amețit. —N-ai să te duci, așa-i că n-ai să te duci? zicea ea, și-l privea c-un fel de sălbătăcie. Vină desară la bordei, am să-l mân pe tătuca de-acasă... ș-om sta de vorbă... Deodată tresări. S-auzeau afară pași. Străbătu înlăuntru și glasul subțire al călugăriței. Apoi glasul mai slăbit: — Moș Isailă, nu sta, du-te înainte, că te ajung

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de ură. Șopti pripit: „Să vii, bădică...“ Și se strecură afară. Lepădatu rămase singur, amețit. Se cinchi jos iar, între blănile de oaie, lângă clitul de opinci. Încercă să lucreze cu custura și cu țăpușa, dar n-avea nici un spor. Bordeiul întunecos, în care trebuia să-l aștepte fata humelnicului, i se așeză în luminile ochilor. Moș Isailă îl găsi privind în gol. Când începu a vorbi, flăcăul tresări. — Am fost la curte... zise el. Să vezi ce odăiță are călugărița

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un bordeian, ori un cioban nins, ca să fumeze o lulea, pe urmă ieșea. Bătrânii vorbeau c-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
furnicile din toate părțile. Ieșeau și femeile și copiii desculți își întindeau capetele pe după creasta mușuroaielor lor. Într-adevăr, sosea stăpânul într-o sanie cu patru cai, și cu zurgălăi care sunau felurit. Faliboga și cu Iana lui ieșiră din bordeiul lor în cojoace curate și coborâră spre curte întru întâmpinare. —Vai! Sandule! strigă muierea vătafului cu uimire. Așa mândră sanie încă n-am mai văzut... —Taci, femeie, răspunse Faliboga râzând, că este în sanie ceva și mai mândru, și mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]