808 matches
-
în plan cultural. Ar fi simplu să trasăm o linie de demarcație între atracția spre Vest și seducția Estului. De fapt, curentele de gîndire care se inspiră din spiritualitatea orientală își găsesc punctul de sprijin în ofensivele occidentale împotriva moștenirii carteziene și iluministe. Influențele se întrepătrund și au ca notă dominantă frecvența manifestării reflexelor de autoapărare. Este vremea respingerii iluziilor și a minciunilor umanismului progresist. În anii '30 se împart taberele dușmane, fie că este vorba de un crez cultural ori
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
conflictului fără sfîrșit dintre Eros și Mimesis este formulat cît se poate de explicit. Poate că insuficient explicat. Schimbarea este însă capitală. Elementul magic, menținut din complezență, este eliminat din psihologia maselor, așa cum în mecanică, gravitatea a înlocuit odinioară vîrtejurile carteziene. Locul lui este luat de noțiuni mai ușor de observat. Ezit folosind acest cuvînt, dar cred că prin aceasta știința face un progres datorită lui Freud. Și aceasta în asemenea măsură încît a făcut desuete multe scrieri și lucrări anterioare
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
o semnificație negativă: ele se dovedesc a fi modele sau căi care asigură o creștere și Înălțare morală și spirituală a omului. Μ Ce se Întâmplă când gândirea Încearcă să depășească bariera rațiunii, să iasă din condiția obișnuită a „raționalismului cartezian”, lucid și prudent? Ea intră atunci În regatul a ceea ce filosofii numesc „cunoaștere contemplativă” sau „intuiție intelectuală”. Aceste ipostaze spirituale sunt Însă greu de definit, deoarece ele presupun „asceză mentală”, „suprimarea operațiilor mentalului”: În astfel de stări, care sunt cultivate
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
paradigma modernistă, cea a contradicțiilor, cea a contradicției dintre o expresie autentică și o formă liberă care trebuie să o realizeze. Poezia franceză a rămas, În mod clar, un exercițiu de limbaj, marcat de experimentele oulipiene, o deconstrucție a limbajului cartezian. Din altă perspectivă, este vorba, Însă, despre fidelitatea absolută față de paradigma Literaturii postromantice care, În proză, spuneam că s-a sfîrșit la Începutul anilor 1980. I. 3. Două regimuri de vizibilitate ale literaturii Din ce În ce mai limpede, În România se conturează o
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
după secolul al XVIII-lea. În ambele variante, individul sau mulțimea urcă În timp, pe treptele unor revelații, spre emancipare (acesta este rezumatul metanarațiunii emancipării). Dar nimic nu se Întîmplă cu spațiul ocupat de ei, care, În calitate de substanță - conform dualismului cartezian - rămîne același. Critici contemporani ai modernității observă Însă cît de important este, pentru a cunoaște modul În care identitatea privată și publică se cîștigă astăzi, procesul delocalizării. Nu e nevoie pentru aceasta să rcurgem la teoria anarhistă a deteritorializării deleuziană
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
postmodernismul ar fi bine să Înțeleagă un lucru simplu: numai după ce un divorț a trecut poți Începe să găsești Întrebări și răspunsuri care să-i lămurească motivele. Intelectualul român nu-și face Însă probleme: ajunge să fi auzit de certitudinile carteziene, nu Își mai dă el osteneala să refacă el Însuși drumul pînă la ele. În sfîrșit, poate cea mai original franceză cale de a Înțelege postmodernitatea Îi aparține lui Antoine Compagnon, În Les Antimodernes (2005). Nu hiper-, nu supra-, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
atunci toate reflecțiile ideologic atribuibile În mod normal naratorului poartă amprenta personalității personajului. Romanul glisează practic neîncetat de la un limbaj asimilabil lui Bruno (dezabuzat + obsesiv, melodramatic - “eul este o nevroză intermitentă” p. 292) la cel propriu lui Michel (dezabuzat + tehnic, cartezian). Platforma Acest penultim roman houellebecquian este, fără Îndoială, foarte provocator. Dar găsim și aici, subliniată o dată În plus, miza importanței persoanei publice Michel Houellebecq. Provocarea este de natură estetică În ultimul rînd. Prima grijă a romancierului este aceea de face
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Eseu despre ficționalizarea de sine În literatură (teză de doctorat susținută la EHESS În 1989, sub conducerea lui Genette; Marie Darrieussecq va susține și ea o teză pe aceași temă), și cea mai disputată, pentru că se lasă dominat de prudența carteziană a naratologului francez, neacceptînd intrarea autoficțiunii În tabloul genurilor literare omologate. Genette va găsi, după teza elevului său, În Ficțiune și Dicțiune (1991), două tipuri de “autoficțiune”, În funcție de proporția dintre autobiografic și ficțiune. Am avea astfel autoficțiunile “adevărate, al căror
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
enunțului. Diferența dintre enunț și enunțare constituie una dintre ofertele teoretice cele mai generoase ale teoriei enunțării a lui Oswald Ducrot, cu rădăcini În gîndirea dualistă franceză, la Benveniste, care opune axa discursului axei povestirii și, mai departe, În filozofia carteziană a eului, acolo unde, printr-un salt transgresiv, eul devine identic cu cuvintele care le proferează. Este un salt echivalent cu cel al materializării simbolice, de la, de pildă incipitul epic "credeam că" cînd eul se Împarte În instanța enunțătoare și
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
personajul principal nici naratorul nu au marcă de gen. Cititorul nu va ști niciodată dacă are de-a face cu un bărbat sau cu o femeie (respectiv: o femeie și un bărbat, două femei sau doi bărbați - tot atîtea produse carteziene), dacă iubirea lor este homosau heterosexuală. Desigur, A***, personajul principal, poate fi Anne, adică prenumele autoarei - caz În care interpretarea se simplifică și Împrumută pista autoreflexivității: naratorul Încearcă să conviețuiască cu sine, cu alter ego-ul său, fără să rușescă. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de-a face de fapt cu o reprezentare fenomenologică a realității: un subiect aparent „slab” circulă printr-o lume aparent familiară, aproape depopulată, fiind mereu obligat să se Întoarcă la sine, Într-un interminabil exercițiu de Îndoială epoche-ică - și nu carteziană, din moment ce nu se mai pune problema să nege o realitate care i se pare falsă, ci să se acomodeze unei realități uscate care aproape destituie liberul-arbitru. Pe de altă parte, În pas cu proliferarea comunicațiilor vizuale virtuale - televiziune și, apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
neînsuflețite. Omul se detașează net de vecinii săi, căci el are o putere, legată fundamental de folosirea rațiunii, care este aceea de a vorbi. La fel cum procesele general problem solver ale lui H. Simon ne ancorează în schema deciziei carteziene (culegere de informație, deliberare și alegere dihotomică), la fel și acest ineism al facultății limbajului nu ne îndepărtează deloc de Descartes: teoria clasică a limbii, ale cărei contururi le trasează Descartes în Discours este direct determinantă pentru mecanismul lui Simon
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
există superioritate de "natură", nici diferență de esență între omul-mașină și mașina-animal. Numai o complicare a organelor. Iată ce este foarte aproape de temele actuale ale auto-organizării. Dacă este așa, ne spune La Mettrie, împingînd în fond pînă la capăt mecanismul cartezian, nu ar fi de luat în considerare crearea unei mașini mai mașină decît omul? Mai performantă? Care ar face tot ce el face, și mai mult încă? La fel cum omul face mai mult decît animalul? Astfel, ar fi suficient
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
mașini mai mașină decît omul? Mai performantă? Care ar face tot ce el face, și mai mult încă? La fel cum omul face mai mult decît animalul? Astfel, ar fi suficient să ridici obstacole tehnice pentru a scăpa de dualismul cartezian (metafizica sa) și de diferența substanțială om-mașină, păstrînd total metoda sa. Mașina, optimism al rațiunii, ar putea atunci să triumfe. Dacă limbajul este manifestarea cea mai explozivă a diferenței între om și mașină, și dacă putem face mașina să vorbească
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
și de diferența substanțială om-mașină, păstrînd total metoda sa. Mașina, optimism al rațiunii, ar putea atunci să triumfe. Dacă limbajul este manifestarea cea mai explozivă a diferenței între om și mașină, și dacă putem face mașina să vorbească folosind raționalitatea carteziană, diferența este anulată. Paradox al unei poziții care refuză dualismul lui Descartes, adoptînd viziunea sa asupra rațiunii. Numele lui Chomsky se înscrie aici cu litere de aur. Această legătură este bine subliniată de Don Norman în Twelve issues for cognitive
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
un anumit loc32. Programul pentru a îndeplini această sarcină este rezultatul acestei poziționări. Într-un cuvînt, reprezentarea internă este replica justă a ceea ce este dat de exterior, sub formă de chunks, semnelor asociate. Dualismul lui Simon este foarte fidel dualismului cartezian: există ready-made structures în spirit, gata să atragă semne deja asociate în realitate. Structuri asociative ale spiritului, care corespund asociativității lucrurilor în lume. Nimic nou, decît o foarte cunoscută banalitate; este antica teorie a unei corespondențe, termen cu termen, între
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
el nu dispune de ecranul magic, posedă cel puțin procedeul, protocolul deciziei-miracol, este, și el, magician. V. Concepțiile mecaniciste și mass-media Așa cum s-a văzut în legătură cu inteligența artificială, punctul de plecare al unei reflexii despre comunicare este întotdeauna schema clasică, carteziană, reprezentativă. În această schemă fragmentată, mecanică, emițătorul este atotputernic. El, subiectul activ, principele, este cel care trimite bila de biliard, mesajul care va lovi receptorul. Puterea înseamnă să decizi pentru celălalt, subiect pasiv, plin de reverență și gata să-și
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
al unei relative orbiri în observarea societăților noastre complexe și aleatorii. Concluzia capitolului I: Reprezentarea, prima definiție a comunicării Comunicarea este, aici, mesajul pe care un subiect emițător îl trimite unui subiect receptor pe un canal. Ansamblul este o mașină carteziană, concepută pe modelul bilei de biliard, ale cărei traseu și impact asupra receptorului sînt întotdeauna calculabile. Cauzalitate liniară. Subiect și obiect rămîn separate și foarte reale. Realitatea este obiectivă și universală, exterioară subiectului care o reprezintă. Reprezentarea și caracteristicile sale
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
exterioară subiectului care o reprezintă. Reprezentarea și caracteristicile sale constituie fundamentul însuși al acțiunii și al percepției. Poziție dualistă, dragă lui Descartes, orice ar spune susținătorii unei inteligențe foarte artificiale. Și nu va fi singurul lor paradox distanțarea de dualismul cartezian, făcînd uz din plin tocmai de schema lui Descartes, reprezentativă, care a consacrat relația între două substanțe diferite, corp și spirit, subiect și obiect, om și lume. Reprezentarea este singurul mod de a garanta realitatea subiectului și realitatea naturii. Reprezentarea
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
totalitate centrată pe ea însăși, nu poate fi instrumentalizat pentru scopuri exterioare. Voința este aici identică cu puterea. În locul și spațiul unui subiect, care poate pentru că vrea, avem un organism care se presupune că vrea doar pentru că poate. În locul impetus-ului cartezian, conatus-ul lui Spinoza. Dacă subiectul există, este un element care redă totul, pliat în interiorul structurii organice totale. Participă la tot și comunică cu totul, cu condiția să se situeze bine în acest tot, să exprime ceea ce poate favoriza bunele interferențe
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
al generației a cincea de calculatoare. Concluzia capitolului al III-lea: Confuzia, a treia definiție a comunicării Făcuți să dispară: mesajul, subiectul emițător, subiectul receptor. Suprimate: realitatea subiectului, realitatea lumii; apusă: realitatea interactivă a indivizilor. Eliminată orice referință la reprezentarea carteziană, care pune la distanță subiectul și obiectul. Eliminată, de asemenea, orice referință la expresia spinozistă, la delicata inserție a unui subiect complex într-un mediu complex. Aici, comunicarea nu mai este decît repetarea imperturbabilă a aceluiași (tautologie) în liniștea unui
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
clasificare foarte diferită de cea a lui Don Ihde, în "Technics and Praxis, a philosophy of technology", în Boston Studies in the Philosophy of Science, D. Reidel publishing Company, 1979, vol. XXIV. 16 Ele coincid, de asemenea, cu teoria clasică, carteziană, a deciziei. Vezi despre acest punct Critique de la décision, Presses de la Fondation nationale des Sciences politiques, ediția a IV-a, 1992 (introducere) și, de asemenea, lucrarea noastră Critique de la communication, Le Seuil, ediția a III-a, 1992 (introducere). 17 Les
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
capitolul final. Nu se poate spune că s-a încheiat căutarea celei mai potrivite terminologii. Termenul centricitate este, în mod evident, cel mai propriu pentru fundamentul celor două sisteme compoziționale. În prima versiune a cărții, celălalt sistem fusese denumit rețea carteziană, însă, cu toate că rețelele sunt prezente în compoziție, îndeosebi în proiectarea de edificii și orașe, acestea vizează doar cazul vectorilor dispuși cât mai regulat. Întrucât forțele direcționale ale vectorilor constituie cel de-al doilea sistem, numele „sistem vectorial” s-ar fi
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
noastre zilnice dacă Descartes ar fi trebuit să construiască geometria sa analitică fundamentală pe un cadru de raze convergente. Și amintiți-vă totodată că a fost nevoie de un Einstein pentru a înțelege un univers care nu se conformează grilei carteziene. Rețelele de acest tip pot fi alcătuite din vectori care își desfășoară acțiunea dinamică pe verticală și orizontală, dar pot fi și simple coordonate ale unei șarpante ordonatoare, doar în sensul indicat mai sus. Aici mă pot referi la utilitatea
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
cu verticala, un rol de frunte se acordă de asemenea orizontalei. După cum forma verticală își stabilește echilibrul raportat la forța gravității, tot astfel procedează și forma orizontală. Statica acestei osaturi fundamentale a forțelor este reprezentată cu multă economie de coordonatele carteziene. Ceea ce nu înseamnă că ar exista totuși vreun motiv pentru ca desenul arhitectural să se bazeze atât de mult pe cele două componente lineare fundamentale. Am văzut că pictura și sculptura reflectă și ele influența cadrului gravitațional, dar numai în mod
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]