930 matches
-
evita moartea sau rănirea în timpul luptei aeriene. Dacă aviatorul refuză, însă, să plece în luptă, ca expresie a dorinței de supraviețuire, atunci el este copleșit atât de sentimentul rușinii în fața camarazilor și a superiorilor săi cât și de cel al culpabilității, izvorât din conștiința unei acțiuni lașe și egoiste, în comparație cu curajul și riscul asumat de ceilalți; îndeplinirea unei dorințe sau tendințe nu se poate realiza, fără frustrarea celeilalte. „Conflictul” este considerat intern de către acești cercetători, pentru că toate dorințele menționate includ forțe
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
lege, le prima vedere, de o reacție agresivă). e) Autoagresiunea: S. Freud o interpretează ca rezultatul întoarcerii agresiunii asupra subiectului însuși, sub frica pedepsei pe care ar provoca-o „heteroagresiunea”, sau ca urmare a trăirii intense a unui sentiment de culpabilitate. d) Orice act de agresiune constituie, într-un anumit grad, un „catharsis”, care coresnunde unei descărcări a tensiunii afective. În perioada imediat următoare descărcării unei stări de mânie, de exemplu individul se simte mai relaxat, mai degajat; el realizează un
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
instinctelor, este amoral, în timp ce „Supra-Eul”, urmărind totdeauna principiul „datoriei”, vizează respectarea normelor social-morale. Funcția principală a „Supra-Eului” este una de interdicție: închipuid o lege, „Supra-Eul” interzice încălcarea acesteia. Când „Supra-Eul” reușește să domine „Eul”, se nasc autoreproșurile și sentimentele de culpabilitate care joacă un mare rol în desfășurarea vieții sufletești, în generarea comportamentelor patologice și infracționale. Ciocnirea dintre tendințele refulate și normele social-morale duce adesea la conflict și, implicit, la frustrație, deoarece satisfacerea unora se face în detrimentul celorlalte. Tendințele refulate în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
baza tipului de frustrație descris de S. Rosenzweig sub numele de „persistența nevoii”. Manifestările violente, care duc la un profund sentiment de descărcare, sunt urmate, de obicei, de un sentiment de jenă și rușine; mânat de sentimentul rușinii și al culpabilității, omul caută să e autopedepsească, fie prin mustrare, fie prin auto-lovire, automutilare. Aceste acte, prin care se condamnă pornirile libidinale, care „ne-au făcut de rușine”, sunt asemănătoare celor descrise de S. Rosenzweig sub numele de „reacții intrapunitive”. Autoagresiunea, care
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
numele de „reacții intrapunitive”. Autoagresiunea, care contrazice aparent „principiul plăcerii”, este interpretată de S. Freud ca rezultatul întoarcerii agresiunii contra subiectului însuși, sub frica pedepsei pe care ar provoca-o heteroagresiunea, sau caurmare a trăirii intense a unui sentiment de culpabilitate. Referindu-se la acest sentiment, S. Freud arată că individul, pentru a salva cultura aflată în pericol (datorită pulsiunii agresive care amenință continuu societatea cu descompunerea „își sacrifică liniștea sufletească, îndreptându-și spre sine însuși o parte a acestei pulsiuni
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cu descompunerea „își sacrifică liniștea sufletească, îndreptându-și spre sine însuși o parte a acestei pulsiuni”. În această acțiune itroectare - amintită și de G. Roheim, când afirmă că „introiecția obiectului frustrant este rădăcina conflictului intrapsihic - se găsește originea sentimentului de culpabilitate, care determină uneori dotința bizară de a fi pedepsit; disponibilitatea spre saacrificiu apare, deeci, ca negare a agresiunii reprimată anterior; astfel, un „un impuls originar antisocial” devine, prin „compasiune”, o activitate socialmente valoroasă. Comparativ cu „autoagresiunea”, „autoagresiunea” era considerată de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mai importantă a structurii personalității, resortul socializării, al vieții morale și a înfrângerii tendinței spre putere. Altfel spus, pentru A. Adler, întreaga gamă de sentimente pe care o trăiește omul (cum ar fi, de exemplu, sentimentele de insecuritate, de insuficiență, culpabilitate, neputință, eșec etc.) nu eprezintă altceva decât forme ale „inferiorității esențiale și ale eșecului suferit de eforturile naturale, ce tind a depăși sau compensa inferioritatea”. Acordând atenție deosebită rolului „constelației familiale”, în opoziție cu rolul eredității, Adler va contesta sexualității
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
lui S. Freud sunt mecanisme de apărare a „Eului”), care vizează gradul organizării apărării „Eului”, capacitatea omului de a găsi un nou scop, a activitate care să-i ofere mai mari șanse de succes. Continua „lamentare”, „autocondamnare” și „autopedepsirea”, „obsesia culpabilității” etc., sunt și ele reacți care reprezintă un semn că organismul întâmpină dificultăți în procesul adaptării (ex. și-a pierdut vitalitatea, protecția împotriva agenților frustranți). Determinarea obiectivă/realistă a condițiilor situației conflictuale în procesul de evaluare și interpretare a motivației
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
apărarea fiind explicată prin reauavoință a altuia (acest tip de extrapunitate patologică proiectivă este ilustrat prin „paranoia”). - Răspunsuri „intrapunitive”, în care individul întoarce asupra sa pulsurile agresive, atribuindu-și în mod violent cauza deposidării. Trăirilor afective asociate răspunsurilor intrapunitive sunt: culpabilitatea și remușcările; mecanismele psihanalitice corespunzătoare sunt „deplasarea” și „izolarea”, iar aspectul patologic al răspunderilor intrapunitive este ilustrat prin „psihastenie” și comportamentul „obsesional”; - Răspunsuri „impunitive”, în care „agresiunea” nu apare ca o forță generatoare: subiectul frustrant încearcă să evite formularea unui
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în mare măsură, diferențele individuale în reactivitatea față de agenții frustranți. Personalitățile care aparțin timpurilor „extreme” (antagonice), care prezintă fie o hipertrofie a personalității (ca în sensul megalomaniei, al supraestimării), fie o depresiune a personalității (ca în cazurile de melancolie, autoacuzare, culpabilitate, subestimare și inferioritate), trăiesc aproape în permanență un acut sentiment al frustrării. * * * În concluzie la considerațiile efectuate în legătură cu „situațiile de frustrare” și cu „conduitele respective”, subliniem următoarele aspecte: 1) În analiza psihologică a „fenomenului de frustrație” nu trebuie să ne
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
dovadă pentru mine că ține la o situație materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea și un cointreau, lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine”. (op. cit., pp. 137-138). Capitolul VIII Frustrația „Eului”: sentimentul de autovinovăție, de culpabilitate „Eul” individual se află uneori într-o dublă dificultate: fie de a trăi sub stresul unui sentiment exagerat de autovinovăție, de culpabilitate, fie de a nu putea realiza acest sentiment în împrejurările în care se impune acest lucru și în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
-mă mai departe pradă frământării din mine”. (op. cit., pp. 137-138). Capitolul VIII Frustrația „Eului”: sentimentul de autovinovăție, de culpabilitate „Eul” individual se află uneori într-o dublă dificultate: fie de a trăi sub stresul unui sentiment exagerat de autovinovăție, de culpabilitate, fie de a nu putea realiza acest sentiment în împrejurările în care se impune acest lucru și în care majoritatea oamenilor îl realizează. Vom urmări, în continuare, condițiile care determină și întrețin aceste două situații extreme, făcând referiri în special
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în care majoritatea oamenilor îl realizează. Vom urmări, în continuare, condițiile care determină și întrețin aceste două situații extreme, făcând referiri în special la copii și adolescenți. Dar, pentru început, se impun câteva considerații de ordin general cu privire la termenul de „culpabilitate” și alți termeni adiacenți lui. Fiecare din cele două situații extreme menționate este la fel de periculoasă: trăirea accidentală sau repetată a unui sentiment de vinovăție care atinge parametrii de intensitate specifici stresului psihologic, poate constitui un factor de dezechilibru psihic și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
celui care reușește să realizeze un astfel de sentiment de vinovăție temperat, ponderat. Această performanță este caracteristică, evident, persoanelor care apreciază în mod egal importanța realizării unui schimb echilibrat de drepturi și îndatoriri între individ și comunitatea în care trăiește. „Culpabilitatea” este atribuită, în general, acelei persoane care a săvârșit un act deviant, o reacție atipică la o situație dată, un comportament cu conținut antisocial, față de colectivitatea ia o anumită atitudine și aplică sancțiunile prevăzute de lege. Spre deosebire de „intenție”, care este
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
formațiune socială), constituie un „continuum” unde, la o extremă se amplasează normele minimale (legale, juridice), fără respectarea cărora conviețuirea socială devine imposibilă, iar la extrema cealaltă se situează normele maximale morale, configurând tipul ideal de comportament în respectivul grup social. „Culpabilitatea” se manifestă, așadar, în raport cu comportamentul deviant (sau aberant) față de sistemul de norme și reglementări în grupul sau în comunitatea respectivă. „Comportamentul deviant” este, în ultima instanță, rezultatul unui conflict între individul neintegrat și sistemul normativ al colectivului din care acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
unor motivații (tendințe, trebuințe, dorințe etc.) de aceeași intensitate, dar incompatibile. Tiberiu Bogdan arată că ceea ce este tipic pentru comportamentul delincventului / dezadaptatului este faptul că soluționează conflictele majore contrar așteptărilor culturale ale colectivului din care el face parte. Noțiunea de „culpabilitate” se leagă așadar, în mare măsură, de „rădăcinile subiective” ale comportamentului deviant, și mai ales de tulburările pe care le prezintă persoana în sfera caracterului. Numai dacă vom lua în considerare specificul cauzalității în „psihologie”, vom putea explica de ce anume
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
sau delictual. A devenit banală aserțiunea că între „cauză” și „efect” intervine un factor deosebit, factorul „personalității”, care condiționează și mijlocește producerea efectului. Orice cauză (influențare) se răsfrânge, deci, prin intermediul condițiilor interne (psihice, ale personalității) ale individului. În considerarea „fenomenului culpabilității” este necesar să plecăm, prin urmare, de la o perspectivă psiho-socială, omul trebuind să fie privit în modul cum el există și acționează în mediul ambiant (fizic și social), în modul cum cugetă el asupra acestui mediu, și felul în care
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
fie privit în modul cum el există și acționează în mediul ambiant (fizic și social), în modul cum cugetă el asupra acestui mediu, și felul în care el se vede pe sine în raport cu exigențele mediului său de viață. În stabilirea „culpabilității” se iau, de regulă, în considerare cel puțin patru factori, între care se stabilește un raport de interdependență și influențare reciprocă. Acești factori sunt: a) natura prejudiciului adus prin comiterea comportamentului deviant respectiv; b) modul de realizare a comportamentului deviant
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
acestui comportament (explorarea condițiilor obiective și a celor subiective, de ordin motivațional), care au determinat realizarea comportamentului deviant respectiv); d) autorul respectiv particularitățile deviante, de care depinde subiectivarea condițiilor concrete de existență. Sursa cea mai bogată a sentimentului exagerat de culpabilitate, care va avea o acțiune stresantă din personalității copilului, credea că trebuie căutată nu numai în influențele exercitate de formele de educație instituționalizate (realizate prin intermediul școlii, al mass-mediei), dar și în influențele puternice pe care le exercită asupra copilului educația
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mai sensibili, mai impresionabili și, implicit, mai sugestibili — un stadiu de epuizare, când pragul maxim de rezistență psihică a organismului atinge intensitatea maximă (cea a „anxietății”, a „panicii), care v-a duce inevitabil la epuizare și la deznădejde. Sentimentul de culpabilitate poate fi trăit, așadar, la niveluri diferite de intensitate și de durată: atunci când el nu capătă proporții excesive, producându-se în limite normale, poate constitui un factor eficient de evaluare lucidă a consecințelor propriilor acte deviante, contribuind, în felul acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
ca rezultat al depășirii unor limite de intensitate și de durată, pot spori dificultățile integrării familiale și socio-profesionale, amenințând echilibrul de ansamblu al personalității. Un aspect deosebit de important, care trebuie nu numai subliniat dar și analizat, este faptul că „sentimentul culpabilității” se constituie, în principal, în raport cu propriile judecăți morale realizate, cu propriul sistem de valori morale. Asupra acestui aspect vom insista în continuare. „Morala” se sprijină, se știe, pe un anumit număr de norme și de reguli, care sunt comune unei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
copilului parcurge mai multe etape, care se interferează, mai mult sau mai puțin, la fiecare copil. Vom face descrierea succintă a specificului fiecăreia din etapele prezentate de J. Piaget, deoarece ele sunt esențiale pentru înțelegerea felului cum se constituie „sentimentul culpabilității” în evoluția ontogenetică a copilului. Într-o primă etapă, care se desfășoară pînă la 7/8 ani, autoritatea primează față de justiție; altfel spus, justiția este subordonată autorității adulte. Drept urmare, gândirea morală teoretică a copilului ascultă de principiile rezultate din respectul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
enunța principii generale privind conduita proprie, independent de acțiunea prezentă. Aceste trăsături caracteristice pe care fiecare din etapele evoluției morale a copilului le înregistrează, impun în mod necesar și un mod particular, specific, de trăire de către copii a „sentimentului de culpabilitate” în fiecare din aceste etape. Astfel, în prima etapă, în care norma apare ca exterioară și coercitivă, iar copilului îi este caracteristic un conformism profund (întreținut de respectul și dependența sa de adult), sentimentul de culpabilitate apărut, la un moment
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
copii a „sentimentului de culpabilitate” în fiecare din aceste etape. Astfel, în prima etapă, în care norma apare ca exterioară și coercitivă, iar copilului îi este caracteristic un conformism profund (întreținut de respectul și dependența sa de adult), sentimentul de culpabilitate apărut, la un moment dat, capătă semnificație mai simplă a abaterii de la respectul datorat adulților (respectiv părinților sau educatorilor), și nu ca o abatere propriu-zisă de la „normă”. În fazele imediat următoare, o dată cu instalarea capacității copilului de a analiza „reciprocitatea” regulilor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
semnificație mai simplă a abaterii de la respectul datorat adulților (respectiv părinților sau educatorilor), și nu ca o abatere propriu-zisă de la „normă”. În fazele imediat următoare, o dată cu instalarea capacității copilului de a analiza „reciprocitatea” regulilor și normelor morale, și sentimentul de culpabilitate va deveni mai profund. Astfel, din momentul în care copilul devine capabil de a depăși morala în care domină raporturile de constrângere, autoritarismul, obligativitățile severe impuse din exterior, și de a se angaja într-o morală a „cooperării”, sentimentul de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]