716 matches
-
politică, limbajul politic are ca scop legitimarea actelor desfășurate de emitentul politic. Prin analiza și descrierea parametrilor contextuali, cu numeroasele și variatele lor dimensiuni (obiectul supus analizei nu mai este eminamente verbal, ci eterogen, iar informațiile privind subiectul și cadrul enunțiativ adaugă fațete noi, care îmbogățesc/ clarifică semnificația), abordarea semiotică favorizează formarea unei viziuni complexe asupra fenomenelor discursive din spațiul politic. Capitolul 3 Publicistica eminesciană în orizontul receptării Suntem, cu toate străduințele și pretențiile, abia la începutul înțelegerii fenomenului Eminescu. (Nicolae
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
narativ. Dacă știința postmodernă este o specie a discursului, atunci aceasta va fi mai bine înțeleasă prin prisma celor două principii adăugate de către Lyotard concepției lui Wittgenstein, principii care transformă vorbirea într-o agonistică și care lasă loc suficient mutărilor enunțiative pentru a deveni invenții în cadrul regulilor admise. Deschiderea spațiului discursiv ce decurge din înțelegerea rolului jocurilor de limbaj în viața privată, socială, științifică este de o reală importanță pentru redimensionarea conceptului de raționalitate, pentru extensia noțiunii de logos. 3.3
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
lui i se poate rezerva, totuși, un anume sens ontologic indirect, în măsura în care intervin câteva "echivalări", pe care modernitatea le va autoriza chiar și în spațiul celei mai riguroase științe: lucrul este impresia (în subiect), iar aceasta este exprimare în formă enunțiativă sau, altfel spus, în forma propozițiilor cognitive; adevărul este al acestora din urmă, dar el păstrează o anumită legătură cu "lucrul" (mai bine zis, cu starea de lucruri), cel puțin în înțelesul de "acord" al enunțului cu starea de lucruri
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
atare în istoria logicii, face să fie trecut în obscuritate unul dintre aspectele ei constitutive (așa cum este și cel formal): aspectul alethic (împreună cu natura sa sintetică). 3.1.1.6. Adevărul-corespondență În tratatul Despre interpretare, al cărui obiect este propoziția enunțiativă (sau judecata), singura "vorbire cu înțeles" care poate fi adevărată sau falsă, constând întotdeauna fie în afirmație fie în negație, ideea unei corespondențe între "afirmație" sau "negație", pe de o parte, și starea de lucruri sau faptele la care ele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dialecticii. De fapt, în felul acesta este constituit împlinit sensul judicativ-constitutiv al acestor două discipline logice. Căci tocmai aceasta este exigența primară pe care judicativul constitutiv o transferă, odată cu sensul de legitimitate, analiticii și dialecticii: corespondența între un enunț (propoziție enunțiativă, judecată) și faptul ("real") la care el se referă este condiția de constituire a oricărui gând, rostire, făptuire "bine formate". Cum ne va arăta reducția judicativă a dictaturii judicativului, acest principiu cu sens de element originar pentru orice tip de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ființare, iar "nu este" din formula heideggeriană are sens copulativ nedisimulat. Enunțul lui Heidegger, gândit pornind numai de la negativului lui "nu" (distribuit în două relații), este unul despre ființare (cu toate consecințele pe care filosoful însuși le scoate din gândirea enunțiativă, al cărui obiect este, și nu poate să nu fie, ființarea). Ceea ce înseamnă că el aparține gândirii metafizice, în limbaj heideggerian, adică este o expresie construită după toate regulile judicativului constitutiv, potrivit terminologiei din lucrarea de față. Dar mai trebuie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un adevăr dincolo de însăși starea de deschidere a acestuia. Enunțul, care "prinde" un adevăr, este întemeiat, de fapt, în adevăr, iar nu invers. Faptul că adevărul se arată pe sine prin enunț nu reprezintă, așadar, o probă pentru condiționarea lui enunțiativă (apofantică). Dacă are, totuși, o condiționare, atunci aceasta nu poate fi decât ontologică și circulară: ontologică, fiindcă doar ființa îl constituie; circulară, fiindcă el însuși constituie ființa. Ființa și adevărul 'sunt' deopotrivă de originare."193 Înțelegem că adevărul enunțului nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
noetice, adevărul etc., ci de probleme, interogații, chestionări. Filosofia însăși, prin analitică și dialectică, și-a însușit acest principiu, l-a înlăuntrizat, prezentându-se pe sine ca un domeniu mai degrabă aporetic decât apofantic, mai degrabă "nedumerit" decât propriu-zis hotărât enunțiativ. Așadar, nuanța aporetică a filosofiei a oricărui tip de discurs, în fapt este condiționată de însuși punctul de pornire al întregului sistem de norme ale dictaturii judicativului. Prin reducția judicativă aplicată dictaturii judicativului trebuie "readuse" toate aceste elemente la faptul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
serie de alți gânditori despre care nu vorbește și nu scrie, dar care l-au făcut să vadă lucrurile într-un anumit fel. Aceste idei și concepte problematizate de Foucault au deschis noi modalități de a investiga enunțul și practicile enunțiative/discursive. Exprimarea foucauldiană comportă două influențe esențiale. Pe de-o parte, profesorul de la Collège de France avea o influență literară, de aici și propensitatea sa de mare povestitor de secol XIX (analitic, rațional, sobru, serios). Scrisul istorico-filosofic foucauldian poate sta
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
psihologi și psihiatri. Nebunia se fundamentează pe o diferență de limbaj și de comportament în spațiul social și în cercul antropologic. Despre Istoria nebuniei..., Foucault avea să spună după mulți ani de la apariția ei că "definește mai degrabă referențialul, gama enunțiativă, rețeaua teoretică, puncte de alegere care au făcut posibile în chiar dispersia lor enunțurile medicale, regulamentele instituționale, măsurile administrative, textele juridice, expresiile literare, formulările filosofice"46. Un fel de "preistoria psihopatologiei sau geneza conceptelor sale"47. La Foucault, nebunia este
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
a elitelor. Devenirea spirituală a elitelor, dincolo de orice înzestrări de natură "ereditară", este strict corelată cu o inegalitate structurală și istorică la informare, la cunoaștere, la instrucție publică. Cunoașterea e putere, căci ea ne învață strategii și lupte discursive, tehnici enunțiative și posibilități de a schimba, în mod radical, întreg câmpul cunoașterii umaniste (moduri de a privi în trecut; moduri de a spune despre trecut-prezent; moduri de a filosofa și moduri de a gândi; moduri de a pregăti planul de atac
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
și cunoașterile lor din cadrul instituțiilor. Puterea statului politic modern nu este legată de o cunoaștere abstractă, formaliza(n)tă, normativiza(n)tă și legaliza(n)tă prin tot felul de enunțuri desprinse de o înțelegere concretă decât sub aspectul "formei" enunțiative. În realitate, avem de a face cu "lucrurile pământești" și "nevoile cotidiene" ale oamenilor. Aceste două elemente compun "cadrul legal" al exercitării puterii statului modern, preocupat de teritorii, de bogății, de patrimoniu, de imobile și impozite. De exemplu, grija statului
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
prin raporturi semnificante cu trecutul sau între cunoașteri. Altfel de cunoașteri au în vedere ceea ce a fost spus/văzut în raport cu ceea ce poate fi spus/arătat după o evidență reală, logică, bazată pe fapte. Michel Foucault considera că există o "sărăcie enunțiativă"158, iar a interpreta este o reacție la această sărăcie, compensând-o prin multiplicarea sensului. În acest fel, proliferarea sensurilor în cunoaștere este echivalentă cu sărăcia enunțiativă. Întotdeauna a interpreta și sensul construit de una sau de mai multe interpretări
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
evidență reală, logică, bazată pe fapte. Michel Foucault considera că există o "sărăcie enunțiativă"158, iar a interpreta este o reacție la această sărăcie, compensând-o prin multiplicarea sensului. În acest fel, proliferarea sensurilor în cunoaștere este echivalentă cu sărăcia enunțiativă. Întotdeauna a interpreta și sensul construit de una sau de mai multe interpretări sunt ersatz-uri intelectuale în raport cu posibilitatea unei cunoașteri rare și valoroase. Interpretările sunt în situația "substitutelor" sau a "înlocuitorilor" în relație cu ceva firesc și autentic. A interpreta
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
semiologie, din semiotică, din psihanaliză, pe experiența sa "literară" și intelectuală, dar cel mai mult pe munca dură, istovitoare în "arhivele lipsite de glorie". Experiența sa de arhivist al limbajului și al cunoașterii, de "arheolog" al decriptării practicilor discursive și enunțiative a creat o cunoaștere istorică aparte, inclasabilă, surprinzătoare, provocatoare și ideosincratică. O cunoaștere întotdeauna fecundă în privința pluralizării posibilităților de discurs pentru socio-umane. S-a spus despre Foucault că a fost influențat de patru notorii gânditori (Marx, Nietzsche, Freud, Heidegger), dar
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
de serii de forme și semnificații despre un anume subiect, nu atât în "tablouri" și "seriale" în sine, ci în posibilitatea unor noi reprezentări pe baza celor vechi. Reprezentările foucauldiene din cărțile și din cursurile sale sunt construite pe tehnica enunțiativă modernă, influențată de gândirea fizico-matematică. Astfel că se observă și se constată într-un mod concret pentru a se ajunge la un limbaj formal, abstract, caracterizat prin simboluri și tehnici (clar-obscure) de a spune, prin semne și semnificații. Spusul foucauldian
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
a face. Numai într-o societate de sorginte latină Vorbele (din vânturile mediatice) devin "importante" în raport cu faptele concrete și umane. Decalajul de gândire, de practică social-politică între societățile gintei latine și cele nordice sunt evidente. Multe vorbe, puține fapte... Sărăcii enunțiative, acte hermeneutice par excellence, dar și imobilitate social-politică. Foucault a fost o excepție de la mediul social și intelectual francez, care, astăzi, l-a brand-uit. El se află în zodia celor de la Miazănoapte... Mai aproape de nordici, mai aproape de saxoni, dar într-
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
îl aduce pe Foucault într-o concepție dialectică despre trecut și istorie. Nu sunt de acord cu Foucault atunci când se pronunță pentru o istorie vehement opusă față de puterea politică, văzând peste tot în câmpul acțiunii umane "raporturi de putere-rezistență", "tehnici enunțiative", "strategii", "relații de aservire", "codificări subversive" etc. Viața și istoria nu au drept scop în sine puterea, ci, dimpotrivă, puterea este un mijloc primar, de la sine înțeles, pentru a realiza ceva în viață, pentru a fi în istorie. Puterea nu
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
cred că istoria scrisă ar deveni incoerentă sau absurdă. Istoriile de discurs ale Analelor au anumite limite epistemologice, provenite nu atât din semiologie sau din hermeneutică, cât din însăși ideea de discurs, raporturile acestuia cu enunțul și cu arhiva seriilor enunțiative. Ar fi destul de monotom și reducționist ca toate istoriile noastre să fie "de discurs". Ce este un discurs istoriografic în structura sa figurativă? De ce discursul nu poate fi o modalitate perenă de a scrie istorii? Într-un discurs istoriografic, ceea ce
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
cu istorie, dar nu cu orice tip de discurs public al istoriei. Discursul istoriografic modern s-a fundamentat în instituții pe baza a cinci direcții ale cunoașterii occidentale: 1) întemeierea (elaborarea argumentelor și a ideilor după diverse tehnici arheologice și enunțiative); 2) adevărul-constatare (relația fapt-adevăr); 3) utilitatea (ceea ce este real este necesar); 4) legitimitatea (dialectica drept-nedrept); 5) egalitatea (în drepturi și libertăți, devenită doctrină politică). Faptul, evidențele despre acesta și ideile generale (sau auctoriale) au funcții diferite în discursul istoricilor. Dacă
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
etichete și stigmate; sunt "pictați" prin intervenții publice și mediatice cu tot felul de etichete la care ei nu au aderat și de la care nu s-au revendicat niciodată. Elementul lingvistic și o pseudo-argumentare, orchestrată imagistic și ruptă din contextul enunțiativ al "dușmanilor ideologici", sunt "arsenalul" slab și denigrator al noilor staliniști. Acest soi de politicianism intelectual de dreapta nu are nicio valoare epistemică sau de critică argumentată. Modelul social-politic al României postdecembriste este unul al pseudo-democrației de tip americano-republican, dar
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
a fost nici avangarda filosofiilor și a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea și cunoașterile din trecut. Metodele lui Foucault în investigarea spusului din trecut, ceea ce gânditorul francez desemna prin "arhivă", prin "arheologie", prin "descriere arheologică" sau "tehnici enunțiative", provin dintr-o propensitate teoretică. Ele au însemnătate doar dacă sunt puse în valoare prin noi cercetări istorice și printr-o altfel de percepție a documentelor, a cărților de istorie. Nu decelarea ficțiunii din acestea este esențială, așa cum ne învață
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
are nicio legătură cu cercetarea de tip istoric să se pronunțe asupra unor subiecte ce ating trecutul și prezentul? Dacă, în celebrele Cursuri..., Comte recomanda stabilirea unor raporturi reale între faptele sociale, observarea acestora în seria de relații sociale, analiza enunțiativă foucauldiană 227 merge în aceeași direcție. Foucault este un istoric "pe deplin pozitivist"228, cum îl definea prietenul său Paul Veyne, din două considerente: 1) a făcut o cercetare a spusului pe linia recomandărilor lui Comte fără a urma linia
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
reperării "protocolului lingvistic" din finalul cărții Metahistory e de inspirație foucauldiană 246 din moment ce conceptul e împrumutat de la istoricul francez. Între White și Foucault au loc schimburi mutuale de idei și de concepte: "strategii discursive", "tehnici narative" la White sau "tehnici enunțiative", "practici și formațiuni discursive" la Foucault. Stilul retorico-persuasiv și formalist-structuralist din Metahistory (1973) este greu de regăsit în următoarele trei volume de eseuri, denumite Tropics of Discourse (1978), The Content of the Form (1987) și Figural Realism (1999), în ciuda enunțurilor
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
face în vorbire între propoziții sau fraze independente ca înțeles. El se pune de asemenea la sfârșitul unor fraze și propoziții independente, grupuri de cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente. Punctul se mai folosește în următoarele situații : - după propoziții enunțiative ; - fragmentarea unei fraze sau a unei propoziții intonate enunțiativ. Nu se pune punct după : - simbolurile și prescurtările din fizica, matematică, chimie sau după punctele cardinale ĂN, S, V, E); - titluri de cărți, de opere literare, muzicale; - formulele de adresare din
Particularităţi m etodologice de însuşire a normelor de ortografie şi punctuaţie la clasele I şi a II - a by Atofanei Mariana () [Corola-publishinghouse/Science/91851_a_92996]