901 matches
-
mine o asemenea autoritate (epistemică n.a.) atunci când probabilitatea unei propoziții care mi-a fost comunicată de către el se mărește tocmai datorită faptului că mi-a comunicat-o". (Bochenski, 1992, p. 59) Reise că, în ultimă instanță, o persoană deține autoritate epistemică în raport cu o altă persoană datorită încrederii (suportului afectiv) pe care i-a câștigat-o. În cazul nostru, mass-media exercită o influență imensă asupra populației din cauza unui proces complex de seducție a acesteia, dacă vreți, de câștigare a încrederii ei. Pe
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
majore: ignorarea autorității surselor valide, deci a criteriilor în baza cărora o informație este declarată cunoaștere; relația de autoritate tinde să se aplatizeze, să se transforme dintr-un raport vertical (știutor-neștiutor) într-un raport orizontal (chiar dacă a vorbi de egalitarism epistemic este un nonsens); deși Bochenski vorbește de necesitatea unor argumente care să justifice acceptarea unei autorități anume, multiplicarea centrelor de autoritate aduce în prim-plan nevoia acestora de a se impune prin seducție: Când autoritățile sunt multe, ele tind să
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
un individ și nu un grup. În mod expres gânditorul polonez face referiri în analiza sa la consilii de administrație, la comitete, popoare sau parlamente, concluzionând că nu există autoritate de grup. Am spune că modul de manifestare al autorității epistemice în spațiul virtual se află în afara concluziei lui Bochenski. Să plecăm încă o dată de la definiția pe care acesta o dă autorității epistemice. "P (purtătorul autorității n.a.) este o autoritate epistemică pentru S (subiectul autorității n.a.) în domeniul D atunci și
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
popoare sau parlamente, concluzionând că nu există autoritate de grup. Am spune că modul de manifestare al autorității epistemice în spațiul virtual se află în afara concluziei lui Bochenski. Să plecăm încă o dată de la definiția pe care acesta o dă autorității epistemice. "P (purtătorul autorității n.a.) este o autoritate epistemică pentru S (subiectul autorității n.a.) în domeniul D atunci și numai atunci când probabilitatea fiecărei propoziții care ține de domeniul D raportată la nivelul de cunoaștere al lui S crește prin comunicarea acestei
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
de grup. Am spune că modul de manifestare al autorității epistemice în spațiul virtual se află în afara concluziei lui Bochenski. Să plecăm încă o dată de la definiția pe care acesta o dă autorității epistemice. "P (purtătorul autorității n.a.) este o autoritate epistemică pentru S (subiectul autorității n.a.) în domeniul D atunci și numai atunci când probabilitatea fiecărei propoziții care ține de domeniul D raportată la nivelul de cunoaștere al lui S crește prin comunicarea acestei propoziții de către P lui S". (Bochenski, 1992, p.
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
spațiul virtual presupune, așa cum afirmă Wim Veen, câteva trăsături caracteristice: implicarea activă, dorința și voința de a deține controlul asupra inițiativelor și evenimentelor și imersiunea sau absorbirea acestuia de activitățile dezvoltate on-line. Specificul mediului virtual derivă din absența unei autorități epistemice identificabile cu o persoană, pe de o parte, iar pe de altă parte, din configurarea autorității epistemice în rețea (autoritate slabă), ceea ce presupune o implicare mai mare din partea subiectului (chiar dacă, de cele mai multe ori, superficială). Referindu-se la dorința nativilor digitali
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
deține controlul asupra inițiativelor și evenimentelor și imersiunea sau absorbirea acestuia de activitățile dezvoltate on-line. Specificul mediului virtual derivă din absența unei autorități epistemice identificabile cu o persoană, pe de o parte, iar pe de altă parte, din configurarea autorității epistemice în rețea (autoritate slabă), ceea ce presupune o implicare mai mare din partea subiectului (chiar dacă, de cele mai multe ori, superficială). Referindu-se la dorința nativilor digitali de a deține controlul, Delia Dumitrescu notează: ""Nativii digitali" cresc într-o realitate în care au control
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
în simple unelte în mâna altora. Trebuie să fim conștienți de aceasta pentru a contracara pericolele care decurg. (Eibl-Eibesfeldt, 1998, p. 115) Problema submisivității pare ușor anacronică astăzi, când oricine se simte îndreptățit să conteste orice autoritate (chiar și autoritatea epistemică), iar școala se află în centrul acestui val; dar nevoia de supunere nu a dispărut, iar ignorarea ei nu poate genera decât submisivități margnale, de obicei indezirabile, (o supapă este reprezentată de spațiul virtual și de obediența soft implicată de
by EMIL STAN [Corola-publishinghouse/Science/1107_a_2615]
-
Ion era bolnav" și "Ion nu știa că-i bolnav"). Operatorul, de exemplu, poate fi aletic (exprimă modalitățile de posibilitate, imposibilitate și necesitate), deontic (exprimă modalitățile de permisiune, prohibiție și obligație), axiologic (exprimă modalitățile de bunătate, răutate și indiferență), sau epistemic (exprimă modalitățile de cunoaștere, ignoranță și încredere). ¶Diverse constrîngeri modale guvernează DOMENIILE NARATIVE și, în termeni mai generali, determină "ce se întîmplă" într-o narațiune, stabilind despre ce este sau ar putea fi vorba în universul reprezentat, regularizînd cunoașterea personajelor
Dicţionar de naratologie by Gerald Prince [Corola-publishinghouse/Science/1400_a_2642]
-
o povestire atomică sînt construite cu operatori aparținînd numai unei modalități. Povestirile atomice pot fi aletice (guvernate de operatorii posibilității, imposibilității și necesității), deontice (guvernate de operatorii permisiunii, prohibiției și obligației), axiologice (guvernate de operatorii bunătății, răutății și indiferenței) și epistemice (guvernate de operatorii cunoașterii, ignoranței și încrederii). Dat fiind un șir de motive divizabile, bunăoară, prin Lipsă (a unei valori)-Lichidarea Lipsei, șirul ar constitui o povestire atomică axiologică. Vezi și POVESTIRE COMPUSĂ, MODALITATE, POVESTIRE MOLECULARĂ. povestire complexă [complex story
Dicţionar de naratologie by Gerald Prince [Corola-publishinghouse/Science/1400_a_2642]
-
sunt imposibile în sine, iar căutarea surselor, influențelor, premiselor ei constituie o întreprindere firească în vederea încadrării sale în istoria și sistematica filosofiei. Continuitatea gândului filosofic nu poate fi negată, cel puțin din punct de vedere formal, căci există o formulă epistemică proprie filosofiei, apoi chiar o formulă atitudinal-noetică specifică acesteia. Dar trebuie afirmată și discontinuitatea întreprinderilor filosofice, căci teoriile, sistemele, ideile, în conținutul lor, sunt altele, cu fiecare moment istoric. Sau, cum afirma Husserl: "atunci când spunem 'filosofie' trebuie să deosebim bine
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
determinarea "ființei în lucruri" Constantin Noica; "descrierea ființei determinate" Gheorghe Vlăduțescu) ale unui sistem, teorii filosofice. Istoria filosofiei cuprinde momente de schimbare a stilului teoretic și a statutului cultural al acestei discipline, fără a se depăși, desigur, de-limitarea sa epistemică și atitudinal-noetică. Acest fapt interzice dogmatizarea aspectului formal și, totodată, îngăduie diferențierea lui de cel material (de conținut). În cazul personalismului energetic, această din urmă operație are privilegiul de a mai îngădui lămurirea sensului legăturii sale cu kantianismul și cu
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
anume personalismul și energetismul. În contextul de față, sensurile celor doi termeni formal și material sunt următoarele: formal semnifică tiparul unui gând filosofic, operațiile prin care el devine inteligibil, forma lui logică determinată prin raportare la "canonul" filosofiei, la condiționarea epistemică, atidudinal-noetică sau formula teoretică a acestei discipline; iar material constituie conținutul informațional al gândului, determinat prin dezvăluirea problemelor, metodelor proprii unei filosofii anume și raportarea acestora la istoria filosofiei și la unitatea culturii în care filosofia vizată este integrată 25
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
ființări ca în cazul antropologiei filosofice -, ci la lume ca totalitate. Kant concepe omul ca mod-de-a-fi în legătură cu un prim înțeles al metafizicii: aceasta îi apare ca o dispoziție naturală a sufletului omenesc. Altfel, interesul lui este de a descrie comportamentele epistemic și moral în intenția resemnificării (reconstrucției) conceptului metafizicii prin raportarea omului la două lumi diferite: lumea fenomenală și lumea inteligibilă. Refacerea unității umane (așezarea pe același temei a celor două "lumi") prin principiul finalității (omul este scop final al existenței
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
Poetry, and Power in Hellenic Thought from Homer to Aristotle (1991). Chiar din titluri se atrage atenția asupra itinerarului semnificativ parcurs de autor. Drumul conduce de la literatură către aderențele sale multiple în sfera culturală și, mai departe, spre proximitățile ei epistemice, într-un sistem de referință unde o serie de opțiuni valorice eterogene definesc o mentalitate. Dionysos, zeul lunecător cu mai multe înfățișări și nume, patronează două părți ale acestui proiect ambițios, căruia S. i se consacră începând din anii ’80
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289809_a_291138]
-
de dezvoltare după criteriul exactității, al predictibilității și deci al aplicabilității practice comparativ cu științele "tari" (fizică, chimie, biologie), iar, pe de altă parte, de faptul că, fiind vorba de sociouman, cunoașterea comună "este la ea acasă", având puternice atuuri epistemice și ajungând la rezultate mult mai pertinente față de prezența ei în alte domenii. Dar nu trebuie să omitem a sublinia că există o serie de limite ale cunoașterii comune care impun necesitatea demersului științific. Urmându-l în continuare pe același
by Mircea Agabrian [Corola-publishinghouse/Science/1071_a_2579]
-
a istoriografiei românești, sulfurată de "duhul național", înfățișează Unirea din 1918 ca triumful suprem al românismului. Această viziune celebrativă eclipsează însă tensiunile interne, rezistențele regionale și dificultățile domestice provocate de "întruparea mădularelor românești" în același trunchi statal. Beneficiind de avantajul epistemic al "detașării implicate" (Elias, 1956), dobândit prin distanțarea spațială de contextul românesc combinată cu implicarea cognitivă în sensul înțelegerii realității istorice românești, I. Livezeanu (1998) a propus o abordare neortodoxă a României Mari. În loc să vadă o teleologie istorică împlinindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
întreține necontenit viu sentimentul conștiinței naționale, fără a știrbi adevărul și fără a cădea în banalitatea exaltărei patriotice - nu e prea ușoară" (p. 3). Adevăr întru naționalism, acesta pare a fi sloganul istoriografiei interbelice. În ciuda dificultății de a armoniza aspirațiile epistemice înspre adevăr cu menținerea febrilității naționaliste, artizanii istoriografiei interbelice au reușit să găsească calea de mijloc între cele două. Istoria critică, în mare măsură debarasată de încărcătura manifest naționalistă, este reflectată și în periodizarea operată de N.A. Constantinescu (1928) în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
de la factualism dogmatic apodictic (care fixa, fără a lăsa nici cea mai mică marjă de eroare, adevărurile perene și certitudinile peremptorii ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat de post-factualitate, reflexivitate istoriografică și chiar relativism cognitiv. Aceasta este simptomatica epistemică a vremurilor postmoderne, în care noțiuni fundamentale precum adevăr, fapt, obiectivitate și certitudine au fost discreditate. Deprivați de aceste reazăme epistemice, subiecții timpurilor postmoderne sunt forțați "să învețe să trăiască într-o societate post-factuală" (Manjoo, 2008). Trecutul nu scapă acestei
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat de post-factualitate, reflexivitate istoriografică și chiar relativism cognitiv. Aceasta este simptomatica epistemică a vremurilor postmoderne, în care noțiuni fundamentale precum adevăr, fapt, obiectivitate și certitudine au fost discreditate. Deprivați de aceste reazăme epistemice, subiecții timpurilor postmoderne sunt forțați "să învețe să trăiască într-o societate post-factuală" (Manjoo, 2008). Trecutul nu scapă acestei relativizări. Fapte istorice considerate anterior bătute în cuie o dată pentru totdeauna sunt retrogradate la statutul de interpretări intersubiective. Instituit înainte vreme
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
aporetică a istoriei. "Bufnița Minervei nu-și începe zborul decât în căderea serii"! Această sentință hegeliană, care arată prin mijloacele argumentării metaforice că filosofia istoriei nu poate profesa decât o înțelegere retrospectivă și nu proiectivă, a fost asumată ca precept epistemic al noii paradigme de conceptualizare a trecutului românesc. Predominantă devine astfel o atitudine sceptică față de ce ar putea istoria să ne învețe pentru viitor. "Historia magistra vitae" - clasica formulă a lui Cicero cum că "Istoria este învățătorul vieții" - este relegată
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Comisia s-a achitat de sarcina care i-a fost fixată, ignorând toate aceste chestiuni profund problematice, care pun sub semnul întrebării întreaga validitate a demersului analitic realizat în paginile Raportului, și ridică alte îngrijorătoare semne de întrebare cu privire la statutul epistemic general al istoriografiei sponsorizate statal: care este validitatea epistemologică a adevărului istoric (pre-concluzionat) produs la comandă politică? Este istoricul în măsură să se erijeze într-o instanță morală și să emită sentințe condamnatorii? Pe linia clasică trasată de Leopold von
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
linia clasică trasată de Leopold von Ranke încă din mijlocul secolului al XIX-lea, continuată de Max Weber prin postulatul său al "neutralității axiologice", se poate răspunde negativ la această interogație: singura datorie morală a istoricului qua istoric este integritatea epistemică a concluziilor sale (Berger, 1963)31. "Istoriei i-a fost atribuită funcția de a judeca trecutul, de a instrui prezentul în beneficiul vremurilor viitoare. Către asemenea îndatoriri înalte această lucrare nu aspiră: ea își dorește doar să arate ce s-
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
înalte această lucrare nu aspiră: ea își dorește doar să arate ce s-a petrecut cu adevărat", afirma Ranke într-o prefață la una din lucrările sale (Evans, 1997, p. 17). "Revoluția rankeană" în urma căreia istoriografia a dobândit un statut epistemic respectabil a fost propulsată și de imperativul de a nu judeca trecutul în tribunalul prezentului. În mod evident, și pe deplin asumat, Raportul Tismăneanu, deși pretinde a furniza adevărul științific despre comunismul românesc, derogă substanțial de la principiul abținerii de la (pre
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cazul de față de către o comisie aprobată statal este străină de ethosul științei, codificat în ceea ce a ajuns să se numească "normele mertoniene": comunalism, universalism, dezinteres, scepticism organizat (Merton, 1973). Ideea fixării adevărurilor definitive și apodictice este complet străină spiritului epistemic al științei. Încă de la C.S. Peirce s-au impus în carta epistemică a "comunităților de cercetători" principiile tentativității și failibilității cunoașterii umane, fapte ce interzic ratificarea concluziilor provizorii în adevăruri definitive. Aceasta este calea cea mai sigură spre dogmă, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]