881 matches
-
va expune, în partea finală a scrisorii, propria ipoteză despre nouissimae res. b) Capitolele 25‑51 dezvoltă ceea ce vom numi în mod deliberat „teoria celor trei referenți posibili”. Despre ce este vorba? După ce respinge, cu argumente juste și raționale, concepția eshatologică tradițională, susținută de Hesychius, Augustin expune, cu modestie, dar cu fermitate, propria ipoteză, luând ca puncte de referință discursurile lui Isus din evangheliile sinoptice. Este momentul să precizăm un aspect semnificativ. În scrisoarea 199, episcopul Hipponei propune un scenariu exegetic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primul rând (dar nu exclusiv) de mărturiile provenind din NT. Augustin consideră că cele simbolizate în VT s‑au împlinit deja în realitățile descrise de NT, iar aceste realități devin, la rândul lor, imagini profetice (de prim rang) pentru realitățile eshatologice. VT „transferă”, dacă putem spune astfel, conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
devin, la rândul lor, imagini profetice (de prim rang) pentru realitățile eshatologice. VT „transferă”, dacă putem spune astfel, conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj ™rhmèsewj atribuită prin tradiție figurii tiranului eshatologic, este sustrasă, după cum vom vedea, contextului anticristologic, o dată pentru totdeauna. În ceea ce privește „modelul său ternar”, Augustin se inspiră chiar din materialul oferit de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
conținutul său profetic NT. Această secțiune prezintă un dublu interes. Mai întâi, Augustin expune aici schema sa hermeneutică capabilă să descifreze profețiile eshatologice. Ulterior, pe baza acestei scheme, faimoasa profeție despre tÕ bdšlugma tÁj ™rhmèsewj atribuită prin tradiție figurii tiranului eshatologic, este sustrasă, după cum vom vedea, contextului anticristologic, o dată pentru totdeauna. În ceea ce privește „modelul său ternar”, Augustin se inspiră chiar din materialul oferit de Evanghelii. Metoda sa, dacă putem vorbi de o metodă proprie, se întemeiază pe o lectură atentă și care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
considerând‑o pe cea de la Luca „indiciu de fidelitate”, ajunge la concluzia - relativă, mărturisește el - că sintagma trebuie atribuită mai degrabă unui personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul referitor la abominatio desolationis nu se referă deci la un moment eshatologic, ci la un moment deja consumat, cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus, în 70. Un alt signum, atribuit de tradiție momentului eshatologic - scurtarea zilelor persecuției datorită sfinților -, este și el resituat în context și în cele din urmă, grație aceluiași
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personaj istoric implicat în distrugerea templului. Fragmentul referitor la abominatio desolationis nu se referă deci la un moment eshatologic, ci la un moment deja consumat, cucerirea Ierusalimului de către armatele lui Titus, în 70. Un alt signum, atribuit de tradiție momentului eshatologic - scurtarea zilelor persecuției datorită sfinților -, este și el resituat în context și în cele din urmă, grație aceluiași „indiciu de fidelitate”, raportat la distrugerea templului. În sprijinul tezei sale, Augustin aduce două argumente principale: 1) profeția se referă la iudei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chiar imposibil de identificat: distrugerea templului, prezența lui Isus per Ecclesiam; sfârșitul lumii; - chiar dacă aceste trei evenimente‑referent ar putea fi clar identificate, nimeni nu poate cunoaște data exactă a celei de‑a doua parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
slujitori: unul care rămâne credincios stăpânului său, altul care îl trădează. „Slujitorul rău” este lăsat deoparte de Augustin. El propune un scenariu de trei variante în interiorul registrului pozitiv. Ideea avansată vizează domeniul credinței în general și depășește cu mult problematica eshatologică. Nu este suficient să credem, trebuie să știm să credem în mod corect. Pornind de aici, Augustin identifică trei tipuri de credincioși/slujitori. Primul crede că Isus va veni „mai devreme” (citius). El spune: Uigilemus et oremus, quia citius uenturus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
într‑adevăr, credința multora se întemeiază pe nădejdea că a doua parusie a lui Cristos va avea loc cât mai curând posibil. Dar cu cât așteptarea este mai tensionată, cu atât crește dezamăgirea. Decepționați, credincioșii prinși în capcana acestei concepții eshatologice ajung în fața următoarei alternative: fie își pierd credința, fie adoptă a doua soluție (tardius), fapt care atrage după sine dacă nu pierderea totală, cel puțin o răcire parțială a credinței. Această a doua soluție - sau atitudine - nu este criticată de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la celălalt capăt al istoriei sfârșește prin a neglija rugăciunea și a cădea în deznădejde. Augustin se vede pe sine în situația, ideală, în opinia sa, a „ignorantului înțelept”; totodată, el nu își ascunde simpatia pentru credința într‑o parusie eshatologică târzie. Al treilea personaj al parabolei spune: uigilemus et oremus, quia et brevis et incerta est ista vita, et nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Este vorba, de fapt, de o parafrază a cuvintelor lui Isus, consemnate de Mc. 13
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista prea mult asupra figurii Anticristului, Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși complet exclusă). Iată de ce teoriile despre Anticrist, care vor fi expuse în cel de‑al treilea tractatus al Comentariului la prima Epistolă a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși complet exclusă). Iată de ce teoriile despre Anticrist, care vor fi expuse în cel de‑al treilea tractatus al Comentariului la prima Epistolă a lui Ioan, nu ar putea fi înțelese în adevărata lor semnificație, decât pe baza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celor două cetăți, a lui Dumnezeu și a lumii acesteia, următoarele, istoria lor și ultimele patru, sfârșitul care le așteaptă. Tema principală a cărții a XX‑a este, așadar, Judecata de Apoi. În jurul acestei teme gravitează o multitudine de laitmotive eshatologice, cum ar fi cele două învieri, millenium‑ul, a doua moarte, înlănțuirea diavolului etc. Augustin lucrează pe baza unui dosar de testimonia, potrivit următorului plan: Introducere (cap. 1-3): - despre Judecata divină (sens, legitimare); I. Mărturii noutestamentare despre Judecată (cap. 4-20
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tip de interpretare cu consecințele politice care decurg de aici, pentru a justifica izbânzile Bisericii pe pământ. Se impune, așadar, să încercăm o reîncadrare a gândirii lui Augustin în contextul său originar. De vreme ce înălțarea lui Isus, spune el, inaugurează vremea eshatologică, este limpede că acesta nu poate fi altul decât acel millenium anunțat de Ioan în Apocalipsă. De aici ideea că Biserica, loc al parusiei prezente a lui Cristos, este încarnarea acestei împărății a sfinților, ferită de orice atac din partea diavolului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici arată, îmi pare, că Dumnezeu a vrut ca nimeni să nu cunoască pe cei care sunt de partea diavolului sau pe cei care nu sunt, ci să rămână un lucru ascuns pentru veacul acesta” (20, 7, 3). În perioada eshatologică nu se va ști, așadar, cine este ales al lui Dumnezeu și cine este ales al diavolului. Totul se mișcă sub semnul nesiguranței și al așteptării. Eshatologia lui Augustin, ca de altfel întreaga sa teologie, se definește din perspectiva raportului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
încercărilor de tot felul; pe de altă parte, sfinții vor continua să‑și lucreze virtutea și sfințenia în lume. Cu toate acestea, millenium‑ul, ca și înlănțuirea diavolului, ridică încă două probleme destul de delicate: una, legată de succesiunea etapelor scenariului eshatologic, cealaltă, de însăși durata millenium‑ului. Pentru a‑și putea dezvolta interpretarea alegorică, Augustin se vede nevoit să modifice cronologia propusă de Apocalipsă și să situeze stăpânirea lui Anticrist ulterior stăpânirii sfinților. Potrivit viziunii ioanice, Anticrist declanșează persecuțiile înainte și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează sistematic principalele interpretări frecvente în epocă, dar se ferește să facă o alegere personală. 1) Prima problemă! Despre ce templu vorbește apostolul în pasajul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce a vrut să spună [apostolul]” (20, 29, 2). Ca și în cazul precedent, el prezintă didactic soluțiile tradiției, adoptând‑o pe cea mai puțin obișnuită și cea mai puțin concretă. Există, așadar, trei identificări posibile, propuse de diferitele tradiții eshatologice: a) katechonul ar putea fi Imperiul Roman; b) katechonul ar putea fi Nero, care este ținut ascuns până la sfârșitul lumii; când se va întoarce pe pământ, el va avea exact vârsta pe care o avea în momentul dispariției sale; c
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din care se va naște Anticristul de la sfârșitul veacurilor. Rezumat și concluzie Eshatologia augustiniană este profund eclezială, demitizată și psihologizantă. Caracterul eclezial se referă la faptul că o bună parte a scenariului tradițional trece, o dată cu Augustin, în registrul ecleziologiei: realitatea eshatologică poate fi înțeleasă din activitatea de zi cu zi a membrilor Bisericii. O lectură atentă a „micilor apocalipse” cuprinse în evangheliile sinoptice, relevă tripla referențialitate a discursului Mântuitorului. Sunt vizate simultan trei evenimente: distrugerea Templului și cucerirea Ierusalimului de către Titus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
discursului Mântuitorului. Sunt vizate simultan trei evenimente: distrugerea Templului și cucerirea Ierusalimului de către Titus; sfârșitul lumii; venirea lui Isus per Ecclesiam. Această parusie eclezială, permanentă, modifică radical datele moștenite din tradiția anterioară. Potrivit terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din tradiția anterioară. Potrivit terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată a Bisericii. Nu poate fi avansată nici o dată exactă pentru sfârșitul lumii. Augustin respinge interpretarea tradițională și mitologizantă a celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel (9,24‑27
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al Profețiilor (Nebiim), așa cum este pentru creștini. Două motive principale pun în mișcare proiectul lui Theodoret: demonstrarea faptului că „fericitul Daniel” este pe deplin îndreptățit să se numere printre marii profeți ai Vechiului Testament și desprinderea sensului deopotrivă cristologic și eshatologic pe care aceste profeții îl conțin. În opinia lui Theodoret, iudeii ar fi respins Cartea lui Daniel din canonul Profeților tocmai pentru că vorbea de venirea lui Cristos, de judecata și de pedeapsa iudeilor înșiși, ca unii care nu au crezut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
orice conotație radicală. Hipolit găsea în această viziune metafizică un fel de refugiu ultim în fața „terorii istoriei”, în timp ce, la Theodoret, este vorba pur și simplu de reluarea unui topos al literaturii ascetice (uanitas uanitatum) și de transpunerea sa în registrul eshatologic. 2. Cel de‑al doilea text în care Theodoret vorbește de mitul Anticristului este comentariul consacrat Epistolei a doua către Tesaloniceni, redactat, probabil, între 435 și 437, așadar, ulterior lui In Danielem, la care face trimitere în câteva rânduri. El
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
etică (24‑29). Este vorba, așadar, de un veritabil „manual de dogmatică”, menit să ofere o idee cât se poate de clară asupra tuturor aspectelor doctrinei creștine, în spiritul tradiției ortodoxe. Capitolul referitor la Anticrist este ultimul (23) din secțiunea eshatologică. Theodoret reia aici ceea ce spusese deja în cele două comentarii anterioare, organizându‑și materia astfel încât destinatarul său (comes‑ul Sporacius) să poată dispune, în numai câteva pagini, de un „ghid al sfârșitului lumii” diortosit. Nu ne vom opri asupra conținutului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]