1,001 matches
-
se ridicase politicos în picioare. Sper să am promisiunea ta că vei trece mai des pe la noi, acum fiind acasă, nu? întreabă ea cu voce fermă, ce așteptă doar un răspuns pozitiv. Ca întotdeauna, Marius simte un gust coclit ascultând familiaritatea degajată folosită de doamna Hagiaturian. Știa că în spatele politeții excesive, realitatea era cu totul alta. Cunoștea ambiția, dar mai ales mândria nemăsurată ce caracterizau această femeie. La întâlnirea între patru ochi avută cu ea în zilele imediat următoare anunțării logodnei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
s-a întors, am văzut-o apropiindu-se cu un pas vioi, așa cum prezisesem. Ochii i se aprinseseră, și zâmbetul ușor schițat îmi spunea că trecuse de încercările scorpionilor. Puteam să fac din ea ce voiam. Avea chiar și o familiaritate bizară în gesturi, aproape conjugală. Se regăsise, asta era mai presus de orice îndoială. Eu o regăsisem. M-am ridicat și am plătit. Am urmat-o spre ieșire mângâindu-i în gând coapsele, și aproape nu mi-am dat seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
apărut o mulțime de poze noi. Eu și mama am crezut că sunt poze de-ale copilului, fiindcă tata îl tot fotografia, dar nu lucra filmele. Nu era așa. Erau pozele unei femei brunete, străine, în ochii căreia se citeau familiaritate, loialitate și răbdare. Cu aerul ăla superficial ce ascunde atâta jenă, tata s-a apucat să turuie o poveste cu o colegă de serviciu care se mutase în casă nouă și nu se găsise nimeni care să-i care mobila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
regizor“ de asaltul „diletanților“. - Ce vrea? întrebase el scurt. - O vrea pe Nina de nevastă, gemuse domnul Fischer, cu vocea schimbată de lipsa apei. Portarul zâmbea îngăduitor. Dudu jubila în inima lui: insulta domnului Fischer fusese aproape un semn de familiaritate, un semn de slăbiciune care putea însemna „da“. - Am ținut-o în brațele mele când era copil, povesti Dudu portarului. Imaginea noastră a ajuns de mult până la Dumnezeu, acum e timpul să coboare și printre oameni! - Auzi, până la Dumnezeu! râdea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
a lui Cortázar în care personajul-cititor din fotoliu urmărește în carte scena care-l conține: „V-ați dat seama, iubiți cetitori, parantezele acestea nu au decât rolul de a ne face din când în când cu ochiul, într-o dulce familiaritate, prefăcându-ne concilianți și răbdători, așa cum ne stă mai bine, mai ales la începutul unei atât de dificile întreprinderi ș...ț; dacă el se plimbă, mă plimb și eu, dacă el fumează, fumez și eu, dacă el se uită la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2179_a_3504]
-
fenomene care nu mai au nimic din imaginea clasică a obiectului. Invocă frecvent entități indeterminate spațial și temporal, libere în privința cauzalității, absolut instabile și totuși reale. Nu e vorba despre nimicul ca atare, dar intervine tot mai mult o discretă familiaritate cu aparițiile nimicului și ale nonsensului. Omul de știință, în destule situații, nu le mai înlătură acum fără judecată, ca simple grozăvii și fantasme. Înțelege altfel indeterminarea și ceea ce nu este măsurabil sau nu poate fi gândit cu ajutorul unor concepte
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
în primul rând Beethoven. Îndrăznesc să-l numesc de parcă l-aș fi cunoscut personal, ca și cum s-ar fi putut să-l cunosc. Într-adevăr, directorul Conservatorului din Viena, Joseph Hellmesberger-senior, al cărui tată fusese contemporan cu Beethoven, îmi vorbea cu familiaritate despre Beethoven, îmi descria mâinile lui, duioșiile, felul său de a dirija. Gândiți-vă că în orchestra Conservatorului din Viena cântam, copil fiind, anumite simfonii ale titanului din Bonn după notele scrise chiar de mâna compozitorului. Pentru mine, atunci, Beethoven
Simfoniile lui Beethoven by MIHAIL MANCIU [Corola-publishinghouse/Journalistic/449_a_930]
-
papa, explică Otilia lui Felix,văzîndu-l cam nedumerit. - De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a muritmă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ți-l amintești, Aurico? Rușinat de bruschețea expresiunii "mă-sa" și de familiaritatea cu care oameni aproape străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți ca și ai Aglaei, cu fața prelungă, sfârșind într-o
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
fata îl prindea în brațele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată inițiativa, și Costache era un simplu satelit al voinței ei. Însă Otilia nu făcea nici un gest care să pară îndrăzneț, nu scotea nici o vorbă nechibzuită. Totuși, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulțumi. Lui Felix, apariția Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimțit. Nu avusese până acum nici o intimitate cu vreo femeie. Mamă-sa murise de mult, de când el era în școala primară
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
vorbeau despre femei decât cu râsete indecente și cu mister, iar slugile, singurele ființe de gen feminin pe care le întîlnea pe aproape, aveau vorba mușcătoare și luătoare în râs. Pentru întîia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată și pentru întîia oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă și acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul. Zarurile zornăiau pe masă între cele patru capete strânse în jurul luminii de lampă. Jucătorii emiteau
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
pleoapă. - Ce faci, se răsti deodată Marina la moș Costache, nu-mi dai bani de cheltuială? Doar n-o să te hrănesc cu vînt! Moș Costache se bîlbîi: - Nu-nu-nu mai ai bani? - Că mulți mi-ai dat, îi rânji bătrâna. Această familiaritate miră pe Felix, care totuși observă că, cu tot halul în care se afla Marina, ea n-avea aerul să fie o slujnică. Anumite trăsături mai fine îi înnobilau fizionomia. Mai târziu el află că bătrâna era o rudă îndepărtată
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
cred că-ți sunt indiferente. Și Otilia oftă, dând un final umoristic gestului. - Nu-mi sunt indiferente, spuse Felix încet. Mărturisirea Otiliei explica acum misterul numelui, dar aducea un element neplăcut. Moș Costache nu era așadar tatăl G. Călinescu fetei. Familiaritatea Otiliei cu el, satisfacția lui nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile. Felix urî și pe Pascalopol și, deși stima lui pentru Otilia creștea pe măsura conviețuirii lui cu ea în aceeași casă, vorbele Aurichii îi răsunau în urechi: "se spun
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
-i arate că și ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate și că totuși trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanție fu zdruncinată și buna dispoziție reveni. Dacă Titi era afabil, dar reținut, Aurica, dimpotrivă, arăta față de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretențios în bluze albe și foi negre, minuțios plisate, și se pudra pe față în chip bătător la ochi, carminîndu-și prea tare pomeții slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia ieșea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieși și el, și îl găsea în dorința de a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuși prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toți ceilalți
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuși prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toți ceilalți. Familiaritatea Otiliei avea o G. Călinescu nuanță protectoare, ca pentru o ființă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia, Felix ședea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după trecerea ei
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
mi-am pus în gând să scot din tine un om ilustru. Asta o să-i facă mult sânge rău tantei Aglae. Însă trebuie să m-asculți. Pascalopol venea mereu, cu foarte rare lipsuri, primit de toți cu o atenție nesfârșită. Familiaritatea Otiliei față de el, care nu depășea de altfel stilul ei general, îl indispunea din ce în ce mai mult pe Felix. Pascalopol trata pe tânăr, la început, cu politețe rezervată, aruncîndu-i câte o vorbă, câte o privire fugară. Cu trecerea zilelor, căpătase probabil convingerea
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
îi răsărea în minte figura spână a lui moș Costache, care lipea G. Călinescu mereu cu buza lui groasă țigări noduroase și arunca scrumul peste tot. Înțelegea foarte bine admirația Otiliei pentru Pascalopol, însă îl întuneca fiecare simptom al unei familiarități mai strânse între fată și moșier. - Am cunoscut pe tatăl dumitale, pe bietul Iosif! vorbiPascalopol lui Felix. Semăna puțin cu dumneata. Ce zici, domnișoară Otilia? (Otilia sărise de pe scaun și întorcea blidurile de artă pe toate fețele.) Era un om
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
putea să vină și domnul Felix. - Vai, ce bine-mi pare! se exaltă Otilia, bătând din palme, și lui Felix i se păru că, apropiindu-se de moșier, îl sărutase ușor pe obraz. Însă tânărul, spre a nu împiedica aceste familiarități, se coborâse mai repede pe scară. - Pascalopol, îi mărturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru,în vreme ce trăsura aluneca în trapul cailor, este un bărbat chic. Și ce singur e, săracul! A doua zi, stând turcește pe sofaua ei, Otilia vorbea
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
stând turcește pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mâinile căruia petrecuse o jumătate de ibrișin: - Mi se pare că nu-ți place Pascalopol. De ce? - Nu am nimic cu el. Însă... - Însă? - Mă întreb dacă nu greșești arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze asta altfel. Otilia râse, fără maliție. - Ai început să vorbești ca Aurica. Pascalopol e un om delume, care-mi place. E așa de bun! - Poate te iubește! - Posibil! Dar pe tine
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
vederea ciurdarului. Turma se scurse încet, ca o lavă groasă, ridicând un fum gros de praf, și reconstitui de cealaltă parte a câmpului acea târâre colboasă. Pascalopol dădu bici cailor și brișca porni. G. Călinescu - Pascalopol, întrebă Otilia (Felix observă familiaritatea),la ce servesc bivolii? De ce sunt așa urîți? - Sunt buni la jug, răspunse moșierul, au putere mare. Câmpul cel negru, semănat cu smocuri de buruieni, începu să se coloreze din nou. Reapărură lanurile lungi, dar de data asta bine tăiate
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
detestîndu-i cordial prezența, aci luîndu-i cu afecțiune brațul, ca unui fiu mare. Învins de această discreție nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat intens de aspectele câmpului și dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure în voie de familiaritatea Otiliei, încredințat pe zi ce trecea că ea nu depășea marginile unui nevinovat joc de salon. Totuși, într-o zi, fu, fără să vrea, pricina unei scene pe care o regretă. Otilia voise din nou sa meargă călare și-l
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
mâna făcută pieptene prin părul mare, zicîndu-i: "Trebuie să-ți mai tai pletele, parcă ești Samson". Copleșit de aceste voluptăți, Felix nu era însă mulțumit, fiindcă nu era sigur că sunt un semn de dragoste. Odată voi să răspundă acestor familiarități, să iasă din starea de protejat, și la un mic serviciu al Otiliei făcu gestul de a-i săruta mâna. Otilia se depărtase prea repede, spre a-i îngădui omagiul, apoi băgase de seamă și se răzgândise. - Vrei să-mi
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
impresie excelentă. Trupul ei plin, aproape gras, ochii îndrăzneți, vocea sonoră, volubilă, cam vulgară, toate acestea îi plăcură. Ana nu se lăsă de loc intimidată și primi pe Stănică, după obiceiul ei de a se purta cu bărbații, cu o familiaritate zgomotoasă, indiscretă. Chemați înadins de Sohațchi, veniră, ca din întîmplare, și ceilalți doi frați. Toți afectară a înțelege vizita lui Stănică drept un început de apropiere între cele două familii și declarară că le-a părut rău că Titi nu
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
zilele erau reci, și acuma se auzea vântul izbind în geamlâc și clătinând pomii neînfrunziți. Felix alergă cu gândul la moșia lui Pascalopol. Ce făcea oare Otilia acolo? Un clește de gelozie îl strânse din nou de piept, amintindu-și familiaritățile pe care le surprinsese între Pascalopol și fată. Nu, nu mai era nici o nădejde. Otilia avea legături mai strânse cu moșierul, și toată gingășia ei față de el, Felix, nu fusese decât un chip fin de a-l înșela asupra adevărului
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
nu e numai platonic!" Bântuit de astfel de gânduri, mergea încet de-a lungul Cheiului Dâmboviței, când îl opri cu brațele larg deschise colegul Weissmann. Vorbea puțin cu el, abia îl cunoștea de fapt, totuși nu rămase deloc surprins de familiaritatea studentului. - Ce mai faci! îl întrebă Weissmann. Te plimbi gânditor, ești pierdut în contemplări. Faci poezii? - Aș! protestă Felix. - Și de ce să nu faci? Crezi că eu n-am făcut? Ce, e rușine? Am făcut caiete întregi de poezii, eram
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]