2,714 matches
-
precoce a Animei. Orice femeie care lasă o impresie deosebită în viața unui bărbat estompează imaginea maternă, fie ea ideală sau malefică. Complexul matern se va reflecta în afectivitatea persoanei sub forma Animei, provocând reacții controversate față de subiectul proiectat, de la fascinație până la misoginie: În experiența afectivă a bărbatului acțiunea acestui arhetip (Anima, n.n.) se manifestă ca fascinație, supraevaluare și orbire, sau sub forma misoginiei de toate tipurile și intensitățile, care nu poate fi explicată prin natura reală a respectivului "obiect", ci
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
maternă, fie ea ideală sau malefică. Complexul matern se va reflecta în afectivitatea persoanei sub forma Animei, provocând reacții controversate față de subiectul proiectat, de la fascinație până la misoginie: În experiența afectivă a bărbatului acțiunea acestui arhetip (Anima, n.n.) se manifestă ca fascinație, supraevaluare și orbire, sau sub forma misoginiei de toate tipurile și intensitățile, care nu poate fi explicată prin natura reală a respectivului "obiect", ci doar printr-o proiectare a complexului matern."117 În cazul d-nei T., frumusețea inefabilă a acesteia
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
regizor, Camil Petrescu este destul de circumspect în privința marilor valori ale dramaturgiei naționale și universale. Caragiale și Davila, din literatura noastră, Ibsen și Bernard Shaw, din cea universală, sunt nume elogios evocate. Neîndoielnic, "Marele Will" a exercitat față de autorul român o fascinație aparte. Și asta, pentru că opera shakesperiană reprezintă o sinteză a tuturor problemelor de natură intelectuală, care au frământat gândirea umană încă de la origini, cu un accent special pe formele cunoașterii. Alături de Platon și, dintr-o altă perspectivă, Biblia, Shakespeare este
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
investească averea soțului în afaceri rentabile. O apropiere mai aprofundată între piesa shakesperiană și operele camilpetresciene ar trebui să țină seama nu numai de drama ontică și fenomenologică a eroului hamletian, prin intermediul căreia scriitorul nostru își verifică propriul sistem filozofic. Fascinația exercitată de Hamlet își găsește categoricul suport argumentativ în condiția de orfan a lui Camil Petrescu. Dacă metodele psihanalizei moderne evidențiază, în scrierile sale, un veritabil complex matern, aceleași texte indică o tentativă de reabilitare, chiar de idealizare a tatălui
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
lexicului, ȘG, nr. 31-32, 1994, 2. [62] CRISTEA, ȘTEFAN, Mihai Eminescu: Sărmanul Dionis. în: LLR, 23, nr. 1, 1994, p. 28-29. [63] CRUCERU, C., Dialogul la cronicari. în: LL, nr. 1, 1994, p. 17-21. [64] CRUCERU, C., Marin Preda și fascinația “cuvântului zilnic rostit de oameni” [analiză stilistică a unor frag. din Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeții, Viața ca o pradă]. în: LL, nr. 3-4, 1994, p. 22-25. [65] DELEANU, MARCU-MIHAIL, George Coșbuc: Pașa Hassan. în: LLR, 23, nr. 3-4
Bibliografie signaletică de didactică a limbii şi literaturii române : (1757-2010)/Vol. 1 : Sistematizare după criteriul apariţiilor lucrărilor : ordonare cronologică şi alfabetică by Mihaela Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/440_a_1359]
-
o relație, vreau doar să precizez că nici o sugestie nu-și atinge scopul fără sprijinul unui proces de reluare mentală a unei informații. Nu este suficient să afirmi: „Formulele sugestive sunt cauza declanșării comportamentelor nedorite” sau „Persoana X poartă vina”. Fascinația sau îndrăgostirea pregătesc terenul implementării, astfel ca un conținut cognitiv, chiar și „inadecvat”, să fie acceptat de cenzura logico-rațională a conștientului. Însă, pentru a avea un efect de durată, el trebuie să devină autosugestie. Nu poți fi permanent într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
-l faci dependent de „aură”, de transmisia ta de „energie” sau de una transcendentală! Printre altele, meditația își plasa efectul pe păstrarea secretului „mantrei”, ceea ce sugera nu numai gândirea „mitică”, ci și pe cea conspirativă, care era domeniul Securității, iar fascinația șamanică a „gurului” o concura pe cea a „conducătorului”. S-a intrat așadar în conflict cu interese și „metode de influență” care erau monopol de stat, iar afirmația mea poate fi folosită ca justificare sau luată ca o plauzibilitate terapeutică
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
e legat strictamente de identificarea unui sens. La începuturi, acest sens e căutat în Istorie; ulterior, în Neant. Astfel, nihilismul cioranian e un prag al Adevărului. Așa se explică de ce vorbește Cioran despre „dulceața nimicului” (22 aprilie 1939, 637), despre „fascinația răului” (6 aprilie 1972, 598) sau despre „resemnarea și plăcerile ei” (14 aprilie 1976, 609). Așa cum anonimul are acces la Adevăr, și cel care abandonează eroicul pentru a trăi voluptatea resemnării se salvează. Destinul lui Cioran vorbește, de fapt, despre
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sinucigașă. Nu te mai urî, nu te mai autoacuza de toate relele, de toate ororile”. În paranteză fie zis, dacă Cioran n-a împins atât de departe “încrâncenarea sinucigașă”, asta se va fi întâmplat și datorită umorului, rezervei de detașare, fascinației spectacolului existenței sau poate disprețului (de sine și de viață): „Nu poți suporta necazurile decât dacă le tratezi cu un minimum de dispreț. Nimic din ce ni se întâmplă nu merită o nevroză... E un preț prea mare” (378 Ă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu?) orgoliul ei, dar, mai ales, la deliciul și otrava melancoliei pe care ne-a transmis-o și nouă” (83 Ă 17 octombrie 1967). Așadar, deliciul și otrava melancoliei... Să ne amintim, tot din Cioran, tot din corespondență: „dulceața nimicului”, „fascinația răului”, „resemnarea și plăcerile ei”. Iată cum nefericirea devine fericire, iată cum a fi ursuz ajunge să însemne restaurarea unei ordini cu sine însuși. În fond, melancolia Ă cu dublul său regim Ă este mitul fondator al proiecției cioraniene despre
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Luceafărul, care Ă spune el Ă n-ar avea pereche în toată literatura franceză, apoi exclamă: „Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică! Din păcate, e intraductibilă. Tradus, Eminescu devine aproape caraghios, oricum teribil de minor și învechit”. Iată fascinația anonimatului și a ratării, ilustrată de limba în care se regăsește, fără a mărturisi explicit că se și recunoaște. „Dacă ar fi fost englez, neamț sau măcar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei” (11 februarie 1975
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cioban în sat, în loc să mă fâțâi prin orașul ăsta de saltimbaci” (11 iulie 1972 Ă 438). Cioban, tot ca expresie a întoarcerii la originar. E uimit la un moment dat de urarea „De s-ar putea suporta”, care-i reactivează fascinația în fața limbii române. Așa încât precizează: „Cu cât ești mai primitiv, cu atât ești mai aproape de înțelepciunea originară, pe care civilizațiile au pierdut-o. Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gândește decât la bani. Oricare cioban de la noi e
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
numai câteva pagini, notează: „Totul este real. Totul este ireal” (III, 393). Dar a crede astfel înseamnă a pune între prezență și absență semnul egalității. Mai mult, a coborî cu negarea de sine până acolo unde spaima se transformă în fascinație. La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21). Exclamație greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
până la proiectarea exultantă în irealitate nu-i decât un pas. Cioran face acest pas Ă care nu e semnul unei deveniri, ci al unei permanente negări de sine, echivalente, prin rezultate, unei întemeieri de sine. Ce-i drept, irealitatea devine fascinație atunci când se aplică naturii. Iată: „M-am plimbat între Étréchy și La Ferté-Alais. Ninsoare și ceață, o ceață atât de diafană că arborii păreau un fum încremenit. Rareori am văzut un peisaj atât de poetic. Totul era ireal Ă în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de sine, de lume, dar, cum precizează într-un loc, dacă mai zăbovește pe acest pământ, e pentru că sila lui „față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră” (I, 90). Să fie, în spatele ei, orgoliul? Să fie fascinația? Simpla, instinctiva ipocrizie? Să fie neputința? Lui Cioran îi plac, o declară adesea, „temperamentele agresive și contradictorii, violente și sfâșiate, și care prin excesele lor te stimulează, te descumpănesc. Abulia mea are nevoie de bici” (II, 28). Iată-l aici
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
faptei îi provoacă admirația față de cuvintele lui Alexandr Blok, dar transcrie cu satisfacție din jurnalul acestuia și aderă, evident, la poziția sa. Notase Blok: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există așadar Ocean” (I, 243). Să fie doar fascinația în fața grandorii naturii, a sublimului ei, recuperat? Să fie amintirea tinereții sale dârze? Iată-l notând în alt loc: „Ce-i datorez Gărzii de Fier? Consecințele pe care-a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbântare de tinerețe au
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în ierarhia sfinților!” (I, 15). În acest context, câteva teme se asociază religiozității lui Cioran, care vorbește uneori de fondul său religios, chiar dacă recunoaște că se poticnește în fața absolutului. Este vorba despre tema paradisului pierdut, despre obsesia sfințeniei și despre fascinația rugăciunii. La limită, despre felul în care Răul e o legitimare a Binelui, iar scepticismul, o formă de religie. Paradoxal, atât de nemulțumit de toate, răzvrătit sau numai retras în peștera scepticismului cinic, Cioran trăiește uneori cu sentimentul că se
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care îl precedă pe Dumnezeu” (III, 162). Între mistici și emulii lui Buddha, diferențele nu i se par lui Cioran foarte mari. De aceea, patria e tot una cu pacea originară. De aceea, moartea “încetează să fie un subiect de fascinație sau de teroare îndată ce ne ridicăm la viziunea Unului. În Unul, nu mai există vii, nu mai există morți. E o viață care nu mai seamănă cu moartea. Poate că asta se numește pace” (III, 253). Uneori, pacea aceasta e
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a se flagela pe sine. E aici o lipsă de eroism care i se pare, de asemenea, semnul eredității sale. În fine, să mai rămânem o clipă la vârsta aceasta, a experiențelor teribile, când a început negarea de sine și fascinația autonimicirii, pentru a înțelege ce motivează, retrospectiv, nostalgia și ura. Cum știm, admirația de sine s-a transformat la Cioran în opusul ei. S-a petrecut același lucru și cu pasiunea pentru propria țară. Mărturisește într-un loc: „Am sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
altul decât cel care ești. Sunt imposibil de schimbat, și sufăr pentru asta în fiecare clipă. Dați-mi un alt eu!” (II, 179). Dar dincolo de fatalitatea aceasta alienantă, care provoacă strigătul disperat al nevoii de a fi altul, de reținut fascinația predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. „Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu” (II, 122), spune la un moment dat. Sau: „Nu mă poate interesa o ființă asupra căreia nu apasă o anume
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
una dintre enigmele pe care scriitorul nu dorește sa le dezlege. Remarcăm aceeași inconsistență a eroinelor, specifică tuturor romanelor lui Mircea Eliade. Ca și în Întoarcerea din rai sau în Nuntă în cer, existența personajelor feminine este certificată doar de fascinația, uneori mistică, pe care ele o exercită asupra spiritelor masculine. Prin ele, personajele masculine ,,sunt antrenate în «aventuri» al căror efect este o «rupere de nivel ontologic»: o revelație sau , cel puțin, semirevelație. Revelația posibilității de trăire și într-un
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
de aluzia culturală, devenită obsesie cărturărească, cultivând - dincolo de pitoresc - „cuvintele cântătoare”. Caietele Princepelui se înfățișează, astfel, ca o autocontemplare a Operei, în efortul unei documentări specioase, favorizând inventivitatea lexicală. Și Ianus (1993), o carte neîncheiată, dezarticulată (apărută postum), dovedește aceeași fascinație picturală față de lumile crepusculare, combinând alchimia cuvintelor cu exotismul facil, clișeistic, și registrul elegiac cu cel violent-sarcastic. Răzbat în această narațiune la persoana întâi - mai degrabă jurnal al unui eu măcinat de incertitudini, privind dezabuzat-cinic spectacolul unei epoci dure, cuprinse
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285622_a_286951]
-
mai treji ai „străinului”, amestecul de fast și putreziciune, vălmășagul de patimi, viclenii și cruzimi, orgolii, ambiții, ipocrizii, de intrigi și lupte pentru putere, adevăratul chip a ceea ce se ascunde „sub strălucirea purpurei bizantine”, acolo, în jurul tronului împărătesc, a cărui fascinație orbește, distruge. La Emanoil Bucuța, pretextul etnografic generează o poematizare fastuos calofilă (revărsare de detalii plastice, într-o cuprindere barocă, sinteză de reverie și ceremonial) a „spațiului” dobrogean (Fuga lui Șefki). E multă culoare și atmosferă balcanică, dar și, mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
concentrare asupra interesului contemporan privind primitivismul (Drabble 1995: 1056), exact ceea ce l-a obsedat pînă la magie și misticism pe Chatterton. Am putea în acest sens să îi înțelegem pe cei din tabăra "pro-rowley", deoarece ei au căzut în aceeași fascinație în care însuși creatorul poemelor lui Rowley a fost absorbit. Altfel spus, pro-rowleyenii pare că refuzau cu obstinație să rupă vraja mitico-mistică creată de Chatterton, pentru că altminteri puterea fascinatoare era anulată. Dar chiar și cu aceste argumente aduse în favoarea pro-rowleyenilor
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
din Carpați Numele celui pe care-l iubesc e Hans, pe românește Ion Și vin de bunăvoie să mă judecați.” (Ondina) Ca în Strigoii iui Eminescu sau ca în Edgar Poe, este în poezia Ilenei Mălăncioiu o indicibilă și dureroasă fascinație față de frumusețea pe care moartea o așterne pe chipuri: „Ca ochiul moartei tale e cerul azi, iubite, De plumb e neclintirea cu care se înclină Mereu tot mai aproape, mereu tot mai încet Într-o privite lungă și nesfârșit de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]