1,236 matches
-
țintă la ea, așteptară. Gabriela își duse lingura la buze, atunci se repeziră toate pe mâncare. După masă, tânăra fată plecă din refectoriul unde elevele de serviciu strângeau vasele și se opri în fața peretelui de sticlă care dădea direct spre frunzișul auriu al arborilor, perforat de mari goluri. Toamna era târzie. Timpul trecea, iar vremurile se schimbau; răbdare. Se smulse din gânduri și urcă scara cu pas ferm. Etajul al doilea era în întregime ocupat de dormitoarele comune, unde paravane în
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
despărțiră animate una față de alta de o ostilitate pe care o hrănea sentimentul obscur al unei afinități secrete. Gabriela se duse drept în grădină și începu să citească. Din când în când, își înălța capul. Imaginea doamnei Dunin aluneca peste frunziș cu lucirea argintie a unei icoane, iar îndărătul ei apărea în filigran fața palidă, cu surâs profan, a tânărului preot. Un vânticel răcoros ridică frunzele moarte și împrăștie câteva picături. Gabriela închise cartea și se ridică. Prin ușa larg deschisă
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
cosmos verticalizat 113, căci nimic nu e mai frățesc și mai măgulitor pentru destinul spiritual sau temporal al omului decât să se compare cu un arbore secular, împotriva căruia timpul n-are putere, cu care devenirea e complice cu maiestatea frunzișului și cu frumusețea înfloririi 114. Și asta cu atât mai mult cu cât, la vremea aceea, Ipoteștii erau împăduriți, iar codrul bătea la ușa Botoșanilor, atât era de întins. Din străinătate, poetul tânjește îndoit, pentru că era departe de casa cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
toată; atunci fire-ai tristă 143, iar din acel moment intimitatea va fi căutată în spațiile închise, care preiau funcția protectoare a codrului. Intimitatea ființei cu pădurea este atât de mare încât, la rându-i, aceasta îi spune povești: Din frunzișul fremătos/ Povestești așa frumos/ De m-adormi în iarbă jos, iar inflexiunile metrului popular se simt în povestirea-i ca-n adormirea copilului mic, legănat de mama sa: Tragănă-se tragănă/ Frunza de mi-o leagănă.144 Poetul se află
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
du-te O, suflete al meu Pe calea mântuirii Oricât va fi de greu. La capătul cărării Ne așteaptă, blând, Hristos Să facă plata dreaptă Creștinilor de jos! Stațiunea Buziaș 25.06.2010 Pe un șes Întins O pădure cu frunziș Cu alei de copaci De tei și castani Te-mbie să stai. Pe bănci pitulate Oamenii iau parte. Un izvoraș A lui Moș Buziaș Care Dumnezeu l-a dat Și Binecuvântat! Tot omul să bea Sănătate să ia Și un
Pelerinaj la Sfintele Locuri Și un buchet de poezii Duhovnicești by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1640_a_2956]
-
ce străjuiesc o vale spectaculoasă, cunoscute în tradiția locului ca o ‚,poartă'' magică astfel că, încă din perioada dinastiei Tang, grotele au fost numite Longmen, poarta dragonului. Aici, munții sunt verzi tot timpul datorită pădurilor dese care nu-și pierd frunzișul, apa este limpede, climatul potrivit. Nu este de mirare că zona a atras numeroși artiști și cărturari din toate timpurile, care au compus o mulțime de versuri și cântece despre frumusețea acestor locuri. Stâncile de aici sunt din piatră dură
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
de maturitate Rădăcină și cer, în care subiectele conjunctural-agitatorice sunt abandonate, vădește și depășirea unor stângăcii juvenile. Universul cinegetic și pescăresc, refugiul în împărăția apelor și a pădurilor, patriotismul nedeclamator, autentificat de simțire, caracterizează poeme în care sclipirea apei, foșnetul frunzișului, pasul ciutei, somnul iezilor și, mai ales, viziunea, cu tentă cvasifabuloasă, a peștilor sclipind în undă configurează un peisaj liric distinct, schițat în tonuri blânde și luminoase. Poemul Zlatna oder von Ruhe des Gemüthes de Martin Opitz, autor important în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287178_a_288507]
-
-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă - să fim drepți... ce știe ea că mă chinuiește... " 2286 ș-adesea, în nopțile-namorate ale Italiei or în diminețele pline de aromă, 64r o vedeai pin bolțile nalte de frunziș ale aleelor large pe acea melancolică Venere {EminescuOpVII 146} îmbrăcată bărbătește, și de sub marginele pălăriei nalte de catifea neagră se vedeau, vii și nebuni *, ochii ei cei rotunzi și mari, de un întunecat, un demonic albastru, cu acel zâmbet stereotip
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ridicau deasupra frunții mărețe, ochii străluceau în bolțile lor ca două flori, [ca două] picături de întunerec topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi știut să facă alta, așa era de frumos. Într-o noapte, printre mreje de frunziș [î ]ntunecat de oliv și laur, suspendea luna ca o pavăză de aur, el sta -ngenuncheat la picioarele ei și, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung și-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cheamă adâncimile ei nevăzute și nu avea urechi de auzit sau ochi de văzut altceva. Tatăl său, om înstărit și respectat în sat, văzu cu groază cum fiul său după ce bea apă dintr-un izvor ce abia se zărea prin frunziș, intră într-o pornitură de pământ, într-o vizuină făcută sub rădăcinile scoase la iveală când se prăvălise malul acela. Se apropie și simți cum părul i se face măciucă. Acolo fusese sălaș de lupi. Fusese și el la vânătoare
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
la terenul nostru, foloseam o cărare care tăia în lat pădurea. Într-un loc, sub un mal povârnit, un izvor limpede ca roua zorilor curgea făcând o mică baltă de-a curmezișul potecii, ca apoi apa să se piardă prin frunzișul dinspre vale. Făceam câteva bărcuțe din foi de hârtie și apoi încercam să le scufund cu boabe roșii de căline. Stăteam ceasuri întregi așa tolănit pe o coastă pe iarbă, la umbra pădurii, în susurul molcom de izvor, și nu
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
chioșcului și aproape toate erau ocupate: bărbați și femei, așteptînd gravi, În tăcere. Într-un minut-două, la ora nouă, printre copacii mari din parc va Începe concertul. Aerul serii era aproape răcoros, după o zi caniculară, și briza ușoară făcea frunzișul să foșnească molcom, În timp ce șirul de felinare cu globuri albicioase forma, pe fondul unui verde Întunecat, pete de un verde mai deschis. — Nu vrei să stai jos? CÎteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se așezau niciodată. Se plimbau agale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
marea incintă din sticlă a izvoarelor și primul copac. Soția lui nu-i punea nici o Întrebare, dar Maigret Își dădea seama că era atentă la cel mai mic gest la lui, la expresiile feței. Cu ziarul pe genunchi, privea, prin frunzișul aproape nemișcat, cerul de un albastru Întotdeauna la fel de pur, unde părea că se rătăcise un norișor de un alb strălucitor. La Paris, se plîngea uneori că nu dispăruseră unele senzații, cărora le păstrase o amintire nostalgică: o pală de aer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
albaatru ușor violaceu. Și aici o puteai vedea Într-o fotografie pe Hélène Lange, pe la treizeci de ani. Expresia feței era foarte diferită și zîmbetul spontan, fără nimic misterios, exprimînd bucuria de a trăi. Era o poză mărită, și după frunziș se putea presupune că fusese făcută În pădure. Ai fi zis că se uiă la obiectiv cu tandrețe. — Aș fi curios să aflu cine a făcut fotografia, mormăi Maigret spre Lecoeur, care venise după el. — Ciudată fată, nu? — Presupun că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
exact deasupra orașului și vântul se potolea. Strada era pustie. Treceau mașini din când În când, stârnind jerbe de apă. Șeful Poliției Judiciare de la Clermond-Ferrnad Își aprinse o țigară, se uită la ploaia care ricoșa din ciment și cădea peste frunzișul grădinii. — Am impresia că am Început lamentabil, șefule. Ar fi trebuit să vă cedez locul. — Și ce altceva aș fi făcut? I-ai dat Încredere. Ajunsese la un punct unde i se părea zadarnic să răspundă la Întrebări. Prefera să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2055_a_3380]
-
-l ierte! Pădurea întreagă a luat foc de la lumina aceea, știam eu că așa are să se întâmple, dar călugării grăbiți aleargă care încotro, Nu acolo, îmi vine să le strig, veniți să ducem apă, a luat foc pădurea! arde prin frunziș soarele, apunând în mii de culori, Theo! dar el trece pe lângă mine grăbit, Da! Părintele Ioan a murit! Și poate lumina aceea n-a fost decât așa venită de departe să poarte sufletul părintelui Ioan dincolo, s-a risipit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
soare la Roma, la Coloseum, la terme, castelul Sant’Angelo, același soare după cupola bazilicei Sf. Petru, peste Santa Maria Maggiore, oglindit în apele Tibrului, la villa Farnesina, strălucind în apa șopotitoare a Fântânii cellor Patru Fluvii, strecurându-se prin frunzișul stejarului lui Tasso, în Piazza di Espagna culcat pe trepte, oprindu-se în umbrelele colorate de la mesele de pe terasă, scăldându-se în Fontana della Barca, trecând peste Tinita dei Monti, mărșăluind prin Piazza del Popolo, zăbovind leneș pe Via Sacra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
a pădurarului pe drumeagul încărcat încă de umbrele nopții, roua nu s-a desprins de pe frunze, dimineață frumoasă, proaspătă ca un început de lume, gângăniile mici trezindu-se la viață, razele soarelui filtrate în aerul răcoros răzbat cu greu prin frunzișul des al pădurii, coborând pe alocuri prin răritură de frunze în fante drepte de lumină împrăștiind întunericul, merg pe drum fără nici un gând, atent doar cu ochiul la schimbul de ziuă tăcut ce se face în natura din jurul meu, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
nu cu mine, eu n-am nimic împotrivă, țin la tine ca la propriii mei copii, doar eu te-am botezat și i-am promis părintelui Ioan să am grijă de tine, Știu că din vârful dealului se vede deja frunzișul strălucitor al lăstarilor de mesteceni și abia după aceea începe pădurea bătrână, dar mă uit tot în urmă la oglinda, Tu o știi pe Diana, vrea cu orice preț să fie actriță, nu cred că deocamdată se gândește la măritiș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
cam enervant? — Ia mai zi odată! — De câte ori poftești. Nu vreau să plec. Nu dau nimănui barca asta. Omul smuci de coada lăncii, chinuindu-se să-l tragă pe Hiyoshi pe mal. Prinzând prilejul, Hiyoshi Îi dădu drumul. Lancea vâjâi prin frunzișul sălciilor, iar soldatul se prăvăli pe spate. Întorcând lancea, o repezi cu vârful spre Hiyoshi. Din barcă săriră care-ncotro scânduri putrede, o găleată de scos apa și rogojina de trestie. — Prostule, prostule! Îl batjocori Hiyoshi. Alți soldați se apropiară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
porni Înainte, urmat de Hiyoshi. Altarul era Înconjurat de pădure și foarte liniștit. Își desfăcură pachetele cu mâncare, Învelite În frunze de bambus, și Începură să se ospăteze. Frunzele de ginkgo se legănau deasupra lor În lumina soarelui. Privind prin frunzișul galben strălucitor, vedeau Muntele Inabayama Înveșmântat În frunzele roșii ca focul ale sfârșitului de toamnă. Castelul din vârful muntelui se Înălța spre cerul albastru: mândria clanului Saito și simbolul puterii sale. — Acela e obiectivul nostru, arătă Hikoju spre Castelul Inabayama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
Chipuri care rareori se vedeau În afara perioadelor cu probleme grele și consilii de război intrau acum pe porțile castelului unul după altul, astfel Încât până și gărzile de la intrare știau că se pregătea ceva. În castel, care era Învăluit În verdeața frunzișului proaspăt, domnea tăcerea, cu excepția țârâitului, din timp În timp, al primilor greieri de vară. Începând de dimineață, nu plecase nici unul dintre numeroșii generali care veniseră la castel. În acel moment, Sanpei veni grăbit, spre poartă. Descălecând dincolo de șanț, alergă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
unul după altul. Militarii, care nu făcuseră mai nimic altceva decât să se Înghesuie prin felurite campamente, se ridicară imediat pentru a se dispune În coloane. Rânduindu-se pe trei șiruri, se aliniară cu drapelele sus. Verdeața munților Înconjurători și frunzișul verde pal din apropiere foșneau Înmiresmate În timp ce briza ușoară a serii plutea peste nenumăratele chipuri. Cornul sună iarăși - de data asta, din pădurea Îndepărtată. Din curtea capelei Închinate lui Hachiman, zeul războiului, Mitsuhide și generalii săi ieșiră echipați strălucitor, În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
aici ar fi paradisul românilor, de acord; dar, să o recunoaștem, infernul e și el prea aproape. Vom reveni asupra acestor contraste. Vara, Bucureștiul apare sub un chip mai avantajos. Cete de arbori vânjoși cresc peste tot și ascund sub frunzișul lor verde maghernițele cele mai sărace, zăplazurile vechi. Dacă privim panorama Bucureștiului de pe vârful dealurilor care mărginesc malurile Dâmboviței sau din înaltul turnului de observație al pompierilor, orașul oriental se desfășoară ca o grădină nemăsurată, în care cupolele templelor ortodoxe
by G. LE CLER [Corola-publishinghouse/Science/1011_a_2519]
-
se desfășoară ca o grădină nemăsurată, în care cupolele templelor ortodoxe ar putea fi chioșcuri cu forme diferite. Din loc în loc apar acoperișurile câtorva edificii destul de ambițioase ca să urce până la etajul al doilea; restul e acoperit de vasta țesătură a frunzișului. Spectacolul e seducător atunci când o aversă a răcorit atmosfera și a îndepărtat norii de praf care o întunecă. Dacă imaginația spectatorului e complezentă, Bucureștiul se mai oferă ca o oază în mijlocul câmpiilor fără de sfârșit ale Valahiei. Carpații sunt prea departe
by G. LE CLER [Corola-publishinghouse/Science/1011_a_2519]