KorAP: Find »[drukola/base=grec & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...27 28 29 ...491 >

12,265 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321

a greși”, „a comite o eroare”, „a se înșela” etc., apar cu precădere în Odiseea și devin preponderente la tragici. • Hamartia/hamartema: greșeală scuzabilă, datorată orbirii provocate de o forță exterioară voinței umane. Cu acest sens termenul apare în tragedia greacă. Sensul evoluează spre intenție responsabilă, dar cu circumstanțe atenuante. Comentând un pasaj din Retorica lui Aristotel, Moulinier notează: „hamartemata sunt greșelile comise din calcul, dar fără nici o răutate, în timp ce adikemata implică și calcul, și răutate; atychemata nu comportă nici calcul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
larg terminologia „iertării” în Noul Testament, ci mă voi opri doar la verbul folosit în cele trei versiuni ale logion-ului: aphiemi. Marcu are o formulă mai amplă, analitică: ouk echei aphesin. Ideea de iertare, lucru semnificativ, n-a intrat în limba greacă decât odată cu Septuaginta. • La origine, aphiemi înseamnă strict „a trece cu vederea”, „a lăsa ca lucrurile să-și continue cursul în ciuda unui eveniment/act negativ sau reprobabil” (în franceză, laissez aller). În vocabularul grecesc păgân nu există noțiunile de „păcat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
85. Evanghelia lui Nicodim face parte dintr-un grupaj mai amplu, cunoscut îndeobște sub numele de Acta Pilati, menit să dovedească rolul covârșitor jucat de evrei în condamnarea și uciderea lui Isus, deculpabilizându-l în același timp pe guvernatorul roman. Versiunea greacă cea mai veche este o remaniere din secolul al IV-lea, dar fondul urcă până la începutul secolului al II-lea, așadar foarte aproape de epoca redactării ultimelor scrieri ale Noului Testament. Rezum povestea: Iosif din Arimateea relatează despre învierea morților împreună cu

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
stresul ineditului, dezinhibați, exersați în vertijuri cosmice. II Cartea lui Enoh (versiunea etiopiană) Din ciclul lui Enoh, m-am oprit la versiunea etiopiană, cea mai completă, de altminteri, care a ajuns până la noi93. Această versiune are la bază o versiune greacă, din care s-au păstrat doar părțile I și V. Originalul a fost scris în aramaică (doar câteva frânturi s-au descoperit la Qumran)94. Se poate vorbi oare despre un „Pentateuh enohian”, replică la Pentateuhul lui Moise? Cercetătorii înclină

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
săi fideli și pregătește pedepsirea exemplară a nelegiuiților. Iată porunca Stăpânului către Mihail: „Du vestea vindecării pământului: rana lui se va tămădui. Nu vor muri toți oamenii din pricina tainei pe care Veghetorii șegregoroi, cum sunt numiți îngerii căzuți în versiunea greacă - n.n.ț le-au dezvăluit-o” (X, 7). Dar „veghetorii” îl imploră pe Enoh să intercedeze în favoarea lor. În van! Dumnezeu este hotărât să nu ierte o asemenea faptă. Intercesiunea constituie pentru autor cel mai plauzibil pretext de a ne

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
în continuare numele a șapte arhangheli, cu o scurtă prezentare a atribuțiilor fiecăruia: Uriel veghează asupra lumii și tartarului; Rafael, asupra duhurilor oamenilor (îngerul Providenței); Raguel („prieten al lui Dumnezeu”) pedepsește luminătorii (stelele sunt însuflețite, la fel ca în cosmologia greacă); Michael are grijă de oamenii binefăcători și de popoare; Sariel „se ocupă” de cei care păcătuiesc împotriva duhului; Gabriel are în grijă paradisul și heruvimii; în sfârșit, Remiel (derivat dintr-un verb care în ebraică înseamnă „a se ridica”) e

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
au nici o valoare; dacă rămân intacte, se socotesc valabile. Capitolul al XII-lea relatează o scenă de judecată, iar al XIII-lea îi prezintă pe membrii „comisiei”. Judecătorul asemănător fiilor lui Dumnezeu nu este altul decât Abel, numit, în versiunea greacă scurtă, „primul martir” al omenirii 114. Fiul lui Adam face prima judecată dintre cele trei hărăzite fiecărui suflet. La a doua venire, „tot ce respiră, toate creaturile vor fi judecate de către cele douăsprezece triburi ale lui Israel” și abia la

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Testament s-a realizat „după textul Septuagintei, confruntat însă și cu textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operațiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, așa cum voi arăta mai încolo, ci despre o amestecare a textului grec și a celui ebraic, după un scenariu arbitrar. În ochii traducătorilor, utilizarea simultană a două surse pentru obținerea unei singure versiuni românești a reprezentat și reprezintă, se pare, un plus. Procedeul e interpretat ca un spor de garanție a fidelității

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
începe cu un excurs istoric, al cărui scop nu este de a furniza cititorului nespecialist o serie de informații brute, ci de a scoate în evidență un fapt esențial, și anume coexistența separată a celor două versiuni vetero-testamentare, ebraică și greacă. Se cuvine spus de la început că versiunea ebraică masoretică a Vechiului Testament (de aici înainte TM) este posterioară versiunii grecești cunoscute sub numele de Septuaginta. Abia descoperirile recente (anii ’40-’50) de la Qumran (locul unde a sălășluit mai multe secole

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
la bun sfârșit de un număr de șaptezeci sau șaptezeci și doi de rabini chemați din Palestina de către regele egiptean și închiși separat în câte o peșteră de pe insula Pharos. La sfârșit, toți traducătorii au prezentat, spre stupefacția celor prezenți, aceeași versiune greacă a Bibliei. Episodul a fost relatat de Philon din Alexandria în Viața lui Moise, cartea a II-a, 25-44, precum și de Pseudo-Aristeas într-o scrisoare savuroasă către Philokrates (traducerea mea): 301 După trei zile, Demetrios (din Phaleron), luându-i și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
ochii. Când și-a dat seama de unde i se trăgea nenorocirea, s-a rugat la Dumnezeu multe zile la rând și așa s-a însănătoșit”173. Prima reacție din partea evreilor (atât palestinieni, cât și alexandrini) a fost de entuziasm. Versiunea greacă era așezată pe picior de egalitate cu originalul ebraic, iar tălmăcitorii erau considerați nici mai mult, nici mai puțin decât urmașii spirituali ai profeților. Philon, cu un secol după Pseudo-Aristeas, redă ceva din această atmosferă, elogiind acuratețea transpunerii și felicitându

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
acești traducători au găsit cuvintele care să coincidă cu realitățile exprimate, singurele și cele mai în măsură să le redea cu o claritate desăvârșită. și iată proba cea mai evidentă: dacă niște chaldeeni șevrei - n.n.ț care au învățat limba greacă sau greci care au învățat-o pe cea chaldeeană citesc cele două scrieri, cea chaldeeană șebraică - n.n.ț și cea tradusă în greacă, rămân muți de admirație și li se închină cinstindu-le ca pe niște surori sau mai degrabă

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
discipolilor lui Isus. Condamnarea creștinismului ca erezie a însemnat implicit și condamnarea fără apel a „Bibliei de la Alexandria”. Începând cu secolul I d.Hr., nu mai există o singură Biblie în două versiuni mai mult sau mai puțin apropiate (ebraică și greacă), ci două Biblii - iudaică și creștină -, cu două tradiții de interpretare diferite. * După această „paranteză” alexandrină, urcăm în Palestina, centrul de conservare a tradiției iudaice „pure”. Cum se știe, la origine, textele biblice erau scrise în serie continuă de litere

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Căci versetele 4-6 ale acestui capitol lipsesc din LXX, absență compensată la sfârșitul cărții, unde LXX prezintă două capitole în plus față de TM. Evident, și traducătorii români revin acum la versiunea mai bogată, incluzând capitolele 34 și 35. 1-2Regi. Textul grec este mai amplu decât TM. Dar și TM prezintă unele fragmente originale în raport cu LXX. Așadar lucrurile se prezintă destul de alambicat. Dau câteva exemple. La sfârșitul „Cântării Anei” (1Regi 2), TM are două versete în plus (8-9). În Biblia românească ele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Rezumatul respectiv lipsește din TM. Biblia românească l-a inclus, după „bunul” ei principiu: nimic nu trebuie lăsat pe dinafară, indiferent de versiune și de tradiția instituită de Părinții Bisericii. Trec rapid peste alte cărți, spunând că: pentru Paralipomene, textul grec are câteva abrevieri (Biblia românească recurge așadar la versiunea masoretică); pentru Esther, versiunea LXX, fiind mai lungă, este preferată; psalmii sunt traduși tot după versiunea mixtă LXX-TM (cu improvizații personale) - s-a adoptat numerotarea LXX, cu un psalm mai puțin

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
marii bibliști ai epocii, W.R. Smith, „nu există multe părți din Vechiul Testament în care divergențele dintre greacă și ebraică să fie atât de întinse precum în cartea profetului Ieremia”. Într-adevăr, se știe acum (grație unui manuscris-martor) că versiunea greacă are un cu totul alt substrat decât cea ebraică. Pe lângă faptul că LXX numără cu 2.700 de cuvinte mai puțin decât TM, ordinea în care sunt dispuse anumite fragmente diferă enorm. Biblia românească a urmat versiunea masoretică fără nici o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
în capitolul concluziilor finale asupra acestei chestiuni. În al treilea rând, cele câteva versete-mostră din ultima cuvântare a lui Moise ne-au pus în fața unei traduceri nu atât defectuoase (nu se poate pune la îndoială competența în materie de limbă greacă a tălmăcitorilor), cât neglijente. Acolo unde ar fi trebuit să se traducă prin „fiii lui Dumnezeu” s-a tradus prin „îngerii lui Dumnezeu”; și invers, unde ar fi trebuit să se traducă prin „îngerii lui Dumnezeu”, s-a tradus prin

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Dar, pentru Origen, obscuritățile de ordin lingvistic au sensul lor, trimit către adevăruri de ordin teologic sau mistic. Nu întâmplător teologul alexandrin își începe scrisoarea către prietenii săi, Ambrozie și Prototet (amenințați cu moartea martirică), cu fragmentul din Isaia (versiunea greacă). Pentru el, pasajul acesta atât de „absurd” trimite la Prima epistolă către corinteni a lui Pavel (capitolul 3,1 sq.), unde credincioșii sunt împărțiți pe diferite categorii în funcție de maturitatea credinței lor. Martiriul devine, dintr-o asemenea viziune, adevărata hrană spirituală

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
apă și apa era până la glezne (opsayim)”. LXX: „Un om a ieșit înainte și ținea în mână o măsurătoare și a măsurat câteva mii cu acea măsurătoare, apoi a trecut prin apa iertării (apheseos)”. Omofonia celor două cuvinte (ebraic și grec) a determinat schimbarea sensului. Dar nu numai atât! Noua semnificație se înscria în universul de așteptare al teologiei creștine, întreg contextul (Iez. 47,1-12) trimițând la ideea botezului și a „iertării/răscumpărării” baptismale. Epistola lui Barnabeu oferă o incontestabilă mărturie

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
mea am deschis și am aflat (sic!) că de poruncile tale am dorit”. LXX: „Gura mea am deschis și am înghițit duh (pneuma), fiindcă am tânjit după poruncile tale”. Părinții n-au scăpat ocazia să fructifice acest pneuma din versiunea greacă, văzând în el harul, chiar Duhul Sfânt, precum Origen în Omilii la Isaia 6,1. - Isaia 6,2. Biblia românească: „Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Lui; fiecare avea câte șase aripi; cu două acopereau fața, cu două acopereau picioarele și cu două zburau”. Am tradus cât mai aproape de litera textului, căci numai așa ne putem da seama cum a înțeles, de pildă, Origen, fragmentul. Textul grec nu menționează a cui față și ale cui picioare sunt acoperite de aripi, ceea ce-l conduce pe Origen la interpretarea că, de fapt, serafimii acoperă fața și mâinile lui Dumnezeu. Ne aflăm în plină teologie apofatică. Dumnezeu nu poate fi

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
lucru numără sute de exemple): lipsa cărții a IV-a a Macabeilor; situarea pasajului Exod 38,8 în capitolul 39, după TM, nu după LXX; în 1Regi 17, episodul luptei dintre David și Goliat, se păstrează dubla sursă, ebraică și greacă; în Ieremia, versetele 17,1-4, absente în LXX, sunt prezente în Anania; la fel, Ieremia 29,16-20. Ordinea este amestecată pretutindeni, unul dintre cazurile cele mai flagrante fiind episodul binecuvântărilor lui Iacob din Geneză (Î.P.S. Bartolomeu Anania pendulează dezinvolt

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
folosite. Acestea fiind zise, la nivel stilistic, versiunea din 2001 mi se pare o reușită. Ieșirea din impas Creștinii din România, de orice confesiune ar fi ei, au nevoie urgentă de două traduceri, una realizată după textul masoretic (plus textul grec ale fragmentelor redactate direct în greacă), iar a doua realizată exclusiv după textul grec al LXX. Franța dispune de două tălmăciri excelente ale TM (Biblia de la Ierusalim și Traducerea Ecumenică a Bibliei: TOB), precum și de două traduceri ale Septuagintei (una

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
reușită. Ieșirea din impas Creștinii din România, de orice confesiune ar fi ei, au nevoie urgentă de două traduceri, una realizată după textul masoretic (plus textul grec ale fragmentelor redactate direct în greacă), iar a doua realizată exclusiv după textul grec al LXX. Franța dispune de două tălmăciri excelente ale TM (Biblia de la Ierusalim și Traducerea Ecumenică a Bibliei: TOB), precum și de două traduceri ale Septuagintei (una din secolul al XIX-lea, alta în curs de realizare, primele douăsprezece volume fiind

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
este proprie, în vreme ce Crainic propune o viziune hermeneutică mult mai cuprinzătoare și, aș spune, mai cultural-inteligentă, asupra tradițiilor creștine în general și asupra tradițiilor patristice în particular. II Stăniloae nu era „specialist” într-un anumit Părinte. Îl interesau toți Părinții greci acceptați oficial de Biserică, pentru că ei alcătuiesc laolaltă Tradiția ortodoxă. Lista traducerilor sale patristice este impresionantă. În afara celor douăsprezece volume ale Filocaliei (ale Filocaliei sale), despre care voi vorbi numaidecât, ea conține autorii și titlurile următoare, în ordine cronologică: Grigore

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]