1,582 matches
-
ele. După un timp, ne-am pregătit de plecare, nu înainte de a mai servi câte un păhărel de alcool. Dacă ar fi fost după mine, aș fi stat cât mai mult, însă voiam și eu să plec, pentru că mereu îmi lunecau ochii spre sânii sau pulpele Liviei, iar stăpâna mea observase că-mi era o obsesie această preocupare și nu voiam să am discuții neplăcute acasă, de și îmi făcea mereu apropouri despre dotările doamnei și atracția mea. Am avut ocazia
Fapte şi evenimente ce nu trebuie uitate by Ioan Duduc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1270_a_1902]
-
cu mustață scurtă, la aproximativ 45-50 de ani, purtând un trenci de toamnă, ochelari, papion și pălărie, zâmbind îngândurat unor percepții lăuntrice. Impresia de autenticitate este atât de puternică, încât arunc priviri angoasate în jurul meu, așteptând să zăresc silueta cunoscută lunecând pe după colț. Nu e nici o îndoială. Sunt chiar acolo și calc pe pietrele de care și-a ros încălțările Pessoa la începutul veacului. De atunci încoace, s-au perindat multe celebrități pe aici. Una dintre ele, foarte recent, a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
de noi grupuri de vizitatori antrenați într-o mișcare browniană prin încăperile muzeului, uneori mă întâlneam cu colegi din Tren, cu care schimbam câteva impresii, și mă pierdeam din nou în acel labirint fastuos. Efectul de copleșire nu este instantaneu. Luneci de la tablou la tablou cu o senzație de foame intelectuală, de curiozitate nelimitată. Apoi, începi să ai probleme. Mai întâi, oboseala din picioare. Au trecut ceasuri lungi în care nici măcar nu te-ai sprijinit de un perete, darămite să fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
uși care se deschid automat, cu un sunet specific, la apropierea vreunei persoane, datorită unor senzori de lumină. Fotolii largi și moi, locuri la discreție, nu mai e nimeni în „șarpele” uriaș în afara grupului nostru de scriitori și oficiali germani. Lunecăm în mare viteză fără să simțim nici cea mai mică denivelare a terenului, ca pe o suprafață intens polizată, suntem atât de integrați acestui spațiu mobil și perfect etanș, încât priveliștile de dincolo de geam par niște cadre de film a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Belfast, coechipier al nostru de Tren, cu care nu avusesem până atunci prilejul să stau de vorbă (suntem totuși circa 100 de persoane!). Îl cheamă Glenn Patterson. Înalt, blond, ochi albaștri, foarte guraliv. După câteva fraze convenționale, încălziți de alcool, lunecăm spre developarea opțiunilor. Glenn reprezintă Marea Britanie, e protestant, dar soția lui e catolică. E foarte abătut pe seama nebuniei din Ulster. Un conflict artificial, total anacronic, reluat cu un fel de perfidie, după scurte perioade de acalmie, pentru că există anumite facțiuni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
VITALIE CIOBANU: Ne îmbarcăm în autocar și plecăm să luăm cina în zona Parcului La Villette. Habar nu am unde se află, așa că mă las în seama instinctului meu de explorator (instinct ghidat de mâna nevăzută a gazdelor pariziene). Pe măsură ce lunecăm de-a lungul Senei cu autocarul, descopăr, de fapt recunosc, locurile faimoase ale Parisului, reținute din cărți: L'Ille de la Cité, Notre-Dame de Paris, Luvru, Palais Royal. Traversăm Sena și ajungem în rue d'Opera. Aici, la parterul unei clădiri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
bine. Verner e din Praga și are maniere de orășean umblat, Hule e din Moravia de sud, dintr-o localitate aflată la granița cu Austria. E pescar și iubitor al vinurilor franțuzești, care nu se prea găsesc în zona lui. Lunecăm repede spre subiecte de acasă. Cei doi ne întreabă de ce s-a întors Moldova la neocomunism. Ce s-a întâmplat? Nu puteau înțelege, erau stupefiați. Recunosc că am găsit cu greu explicații. Am vorbit de implicarea KGB-ului, de vina
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
ulterior spre „țara de la gurile Dunării”. Hotărâm să facem și noi la fel, atrași de afluxul mare de curioși ce și-au ales drept țintă exotica oază. O țintă urmărită din înaltul cerului și de călătorii din teleferic - cabinele galbene lunecă pe cablurile întinse de-a lungul uriașului spațiu expozițional. Pavilionul arab, o adevărată cetate, cu basoreliefuri incrustate pe zidărie, reia modelul celebrului fort Al Jahili, construit la 1898 de șeicul Zayed I. Are încăperi numeroase, în care poți vedea scene
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
de vest a Expoziției. Facem poze din cabină, pentru a ne susține relatările ulterioare cu dovezi vizuale ale prezenței noastre acolo. În întâmpinare, la aceeași altitudine, pe un cablu paralel, ne vin alte capsule galbene cu inși la fel de extaziați. Când lunecă pe alături, îi văd ca pe niște prizonieri neputincioși ai unor bule pantagruelice, deasupra unui coctail bolborositor de imagini. Dacă te gândești bine, viața ta, preț de 20 de minute, atât cât durează „zborul” de la un capăt la celălalt al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
vântului, unde e mai plăcut - poți admira malurile îndepărtate ale râului - dar și mai frig. Chiar destul de frig. Noroc că ne-am echipat bine la hotel. O vreme ca de toamnă, deși suntem la sfârșit de iunie. Țărmurile pe lângă care lunecăm sunt năpădite de macarale portuare și schele dezasamblate de șantier naval. Tot acest utilaj pare destul de antic, ruginit, în jur, nici țipenie de om. Locul îmi amintește foarte mult de „zona” din Stalker-ul lui Tarkovski, în care pătrundem, însă nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
lungă tradiție a storytelling-ului în Islanda. În pofida numeroaselor ediții, nu se poate spune că am avea evoluții spectaculoase în literatura noastră. Dezbaterile în jurul literaturii contemporane din Islanda suferă din cauza publicului limitat și a relațiilor foarte apropiate dintre autori. Toate discuțiile lunecă prea curând pe un făgaș personal. Timp de decenii, au fost două mari Case de editură în Islanda, cu profiluri foarte diferite, Málog Menning și Vaka Helgafell. Aceste două edituri au fuzionat recent într-o mare companie editorială, numită Edda
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
neamului românesc 32. În a doua fotografie, făcută peste vreo 7 ani, în anul 1916, casa arată și mai rău. Deși unghiul din care este luată nu permite să fie văzut peretele din stânga, totuși se observă limpede că stâlpii cerdacului lunecă spre față, în partea din jos, dinspre temelie. Ar putea fi efectul unei lente surpări și alunecări de teren (lucru de observat și azi la casa nouă). Construcția a fost înălțată parte din cărămidă, parte din vălătuci (așa cum arată o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
necunoscute între ele, indiferente una față cu alta și unite doar esterior prin împrejurarea că ies din aceeași gură. De-aceea mulți oameni învățați vor simți cumcă au un fond negru (s.a.) în sufletul lor, deasupra căruia toată știința lor lunecă de la urechea cu care au auzit-o la gura cu care-o transmit altora. Ei înșii rămân neatinși de ea. La un om cu talent fondul e luminos, ei sunt mai mari pin cugetările proprii ce conține capul lor [...]. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pică278. Totul este mișcare: Stelele-n cer mișcă auritele zodii 279, lumina însăși călătorește în spațiul intergalactic Ca amintirea din trecut/ Încet încet se suie280. Cântarea însăși sboar-amorțită ca un glas de vânt281, stelele curg încet la vale282, norii trec lunecând pe ceruri 283. Zborul păsărilor generează un impuls imitativ: Între nouri și-ntre mare/ Zboară păsări călătoare,/ Cum nu pot și eu să zbor,/ Să mă iau pe urma lor? [...] Că m-aș duce l Tot m-aș duce,/ [...] Peste
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
încleștați de somn, nici măcar nu-i pot întredeschide să văd ceasul de pe masa de lîngă fereastră. Mihai, zău că mă supăr! E-aproape și-un sfert... Livia a ajuns lîngă pat și trage plapuma de pe mine: simt răcoarea ușii întredeschise lunecînd ca o înviorare peste trupul meu. Bine, bine, iubito, mormăi, mă scol! Mă ia de braț și mă ridică. Oboseala, mormăi, sprijinindu-mă de ușă, m-a ajuns oboseala. Ia să nu mai alergi toată ziua ca un cal, că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
înapoi pe noptieră. Dumnezeule, cum e posibil?! exclamă, uitîndu-se lung la mine. Cum e posibil așa ceva?! Fața Cristinei, aprinsă, pare o floare de magnolie, peste care surîsul ei, trist, trece ca un vînt rece. Privirile, golite de orice lumină, îi lunecă în jos, peste mocheta maronie, în căutarea unui punct de sprijin. Mîinile, lipsite de vlagă, stau pe lîngă corp, îndoite, cu degetele încleștate în cuvertura așternută pe pat. Abia acum, privind-o atent, observ că e îmbrăcată într-o bluză
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
A fost o studentă excelentă... O fi rămas cu impresia că ea e cea mai bună, iar tu vei fi făcut vreo propunere tehnică, ori vreo invenție, care o contrazice... Știu că în probleme de tehnică e orgolioasă... Palma mea lunecă peste ureche, ușor, ca o atingere. Se oprește un timp, acoperind urechea, apoi degetele se desfac și se pierd în părul blond, răsfirîndu-l. Buzele doamnei Cristina se subțiază într-un nou surîs: Ciudat! Ce interes a avut să-mi vorbească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
acela al posesorului puternic, violent la nevoie. Mă aplec peste trupul ei și-mi lipesc buzele de buzele el întredeschise. Doamna Cristina tresare, trupul ei zvîcnește, vrînd să se ridice, dar brațul meu stîng îi cuprinde imediat umerii, brațul drept lunecă în jurul mijlocului ei, încercuindu-l, pieptul mi se lasă cu toată greutatea peste pieptul ei, strivindu-l, în timp ce gura mea îi cuprinde gura într-un sărut lung, violent. O simt cum se zbate sub mine, ar vrea să țipe, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de una singură! strigă Vlad furios. Acum, murmură el, întorcîndu-se spre pupitru, a ieșit de vreo cîteva luni, și-a găsit un serviciu într-un alt oraș..., îmi scrie că are colegi buni, s-a împrietenit cu un băiat... Cînd luneci pe gheață și cazi, mi-a scris în ultima scrisoare, nu înseamnă că trebuie să-ți întrerupi drumul." Doi-doi-zero deschis! Azot în amestecător, spun eu, tresărind, acționînd comanda ventilului. Tensiunea în filtre zece mii! Zece mii. Răspund prompt comenzilor, cu gîndul aiurea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
amune pentru noi doi. Nu mai țin minte ce-am scris: Doamna Ana stătea pe genunchii mei și-mi tot dădea să beau din sticla cu coniac, iar către ziuă, cînd a spus că-i place noul meu poem, a lunecat pe covorul de lîngă masă și m-a tras peste ea rîzînd. Nu mai știu ce scrisesem cred că Doamna Ana a rupt pagina, să n-o găsească cineva -, țin minte doar că se repeta de mai multe ori versul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Credeam că ești om de cuvînt..., c-ai să vii... O privesc lung, fix, luat prin surprindere. Stai liniștit, îmi șoptește. Batista ei mi se plimbă din nou pe frunte, apoi coboară pe obraz. Cealaltă palmă îmi alintă obrazul drept, lunecînd vîrful degetelor pînă în colțul gurii, apoi peste buzele mele, ca un sărut mult prea domol, ca o atingere. Tu aici!? repet eu chinuit încă de teama că visez. Teona clatină din cap îndelung, afirmativ, închizînd ochii: Da, eu aici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
acești doi munțișori de zăpadă cari se susțineau drepți și numai se-nălțau * și [se] retrăgeau încet sub răsuflările ei, mișcîndu-și acele două pete fragede care sunt ca două grâne de tămâie gata a se aprinde amorului; una câte una lunecau hainele de pe ea până ce i se-mlădie * bustul numai până-n șolduri, apoi mai jos, până ce rămase goală și frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantagiul vieței, acea piele caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
D-zeu știe de ce eram trist! Cu mînele unite și lasate leneș peste genunchi, cu fruntea plecată și cu părul risipit peste ea, astfel ședeam în grădina ei și gândeam lucruri de cari nu-mi pot da cont, pe când luna, lunecând alene printre nourii de argint ai cerului albastru, gândea și visa ce neci un om nu știe. Un foșnet ușor prin cărările nisipite mă trezi din reveria mea. Era ea. Un neglige ce părea o negură de argint scălda în
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
în valuri[le] verzi și întunecate ale mărei înghețate. Stâncile se-mbracă cu raze de diamant și zafir, valurile par a trăi, neaua cea îndelungată a câmpiilor de gheață ia colori fantastice, și prin acea feerie lungă, frumoasă, teribilă zboară lunecând o singură * ființă vie, palidă ca o umbră, visătoare ca [o] noapte, cântând doine de primăvară... eu! Stelele mari și aurite încunună frunțile munților de gheață, a căror poale se pierd în valuri etern rebele, etern spumegânde; prin ele vezi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
bine acasă. Virginski căzu de pe taburet și se avântă înainte, prinzându-se de cărucior pentru sprijin. ă Pot să merg acasă și singur. Nu am nevoie de niciun ajutor din partea voastră. Dădu căruciorului o împinsătură. Pe cărucior, cele două capete lunecară, se învârtiră și apoi se opriră odată cu acesta. Vă mulțumesc că mi-ați arătat asta, astea... Arătându-mi-le, mi-ați arătat cine sunt. ă Mă urăști în clipa asta. Ai face mai bine să îl urăști pe cel care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]